Putem spune ca lacul Baikal a intrat in circuitul marilor obiective ale planetei noastre. Asa cum se vorbeste in mod curent de Alpi, Himalaia, Caucaz, Amazon, Congo, Nil etc. de catre un numar tot mai mare de oameni, tot asa se vorbeste astazi si despre lacul Baikal. p2x11xx
La aceasta faima a Baikalului a contribuit in mod egal atat caracteristicile morfometrice si hidrice, cat si cele biologice. Baikalul pe langa faptul ca este cel mai adanc lac de pe Glob, poate fi considerat si cel mai vechi prin ce circa 20-25 mil. ani de existenta(exclusiv Marea Caspica si Aral) si unul dintre „muzeele vii”, in care traiesc aproximativ 800 specii de animale si 245 specii de plante endemice, proprii lui.
Evident, acest tezaur faunistic si floristic, acest monument natural impunator prin dimensiunile sale -; 636 km lungime maxima, 79,5 km latime maxima, 31500 km2 si 23000 km3 apa -; a trezit interesul multor calatori si oameni de stiinta. Desi datele geologice, geografice si biologice despre Baikal au inceput sa se acumuleze de aproape un secol, iar in prezent se efectueaza cercetari intensive, au ramas inca multe puncte de suspensie, multe probleme neexplicate.
Lacul Baikal a fost descoperit in anul 1643 de catre K. Ivanov si V. Kolesnikov, iar 32 ani mai tarziu -; in 1675 -; cunoscutul calator si diplomat roman Spatarul Nicolae Milescu, cunoscut in descrierile in limba rusa sub numele de Nicolae Spafarovici, in drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestica, facandu-i si o descriere amanuntita. De atunci lacul a constituit obiectul multor expeditii, fapt ce a permis elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adancimea, regimul hidric, plantele si animalele ce traiesc in el. Astfel, lacul a fost cercetat de I. D. Cerski -; dupa care s-a dat si numele varfului de langa localitatea Sliudenka, inalt de 2090 m, din culmea Hamar-Daban -; de V. A. Obrucev, E. V. Pavlovski, P. E. Riabukin, V. V. Belousov, L. S. Berg, B. Dibovski, V. Godlevski, F. Drizenko, M. M. Kojov, G. I. Veresceaghin, A. Korotnev si altii.
Un rol important in cercetarea lacului Baikal l-a avut Sectia est-siberiana a Societatii de geografie ruse, infiintata in anul 1851, care a organizat si suportat material multe expeditii in Siberia si Prebaikalia.
Primele cercetari si sesizari asupra curiozitatii faunei Baikalului le-au facut Dibovski si Godlevski aproximativ cu un secol in urma.
La inceputul secolului XX se instaleaza o serie de puncte pentru observatii periodice hidrometeorologice. In anul 1916 Comisia pentru cercetarea lacului Baikal, condusa de N. V. Nasonov ajutat de G. I. Versceaghin, iar in 1925 s-a infiintat Statiunea de cercetari limnologice la Listvenicinoe(Listveanka), situata pe malul drept al Angarei, de unde aceasta isi trage apele din Baikal.
Profilul Institutului de limnologie de la Baikal permite acoperirea tuturor problemelor pe care le ridica conditiile climatice ale regiunii, bazinul de receptie al lacului si raportul dintre acesta si regimul hidric, morfometria depresiunii si influenta acesteia asupra circulatiei apei, regimul termic, compozitia chimica, abraziunea lacustra, sedimentarea lacustra, potentialul trofic al apei, asociatiile faunistice si floristice, folosirea lacului si a regiunii inconjuratoare in economie si turism.
Putem considera ca acest institut este unicul de pe Glob, care se ocupa de un singur lac -; in adevaratul sens al limnologiei -; stiinta lacurilor.

*

Baikalul este situat in partea Sudica a Siberiei de est. Prin suprafata sa(31500 km2), lacul este egal cu intinderea Belgiei, sau a Olandei, iar lungimea 636 km este cam cat distanta dintre Londra si Edinburgh, sau dintre Bucuresti si Oradea. Latimea medie este de 48 km, cea minima de 25 km(in dreptul deltei fluviului Selenga), iar cea maxima de 79,5 km in sectorul mijlociu(intre insula Olihon si peninsula Nos). Bazinul hidrografic al lacului este de 557000 km2(aproximativ suprafata Frantei), drenand o mica parte din taigaua Transbaikaliei si o buna parte din stepele Mongoliei prin Selenga si Barguzin. Majoritatea afluentilor sunt mici, in special cei de pe malul nord nord-vestic, datorita bazinului Lena care inainteaza foarte mult spre lacul Baikal. Se apreciaza la 336 numarul afluentilor, iar dintre acestia Selenga este cel mai mare(1000 km lungime si 447000 km2 suprafata bazinului), urmat de Barguzin (cu 416 km lungime si 20300 km2 suprafata bazinului), Angara superioara, Turka etc.
Zona muntoasa apartine muntilor Stanovoi, dar culmile care flancheaza depresiunea lacustra sunt Hamar-Daban, Ulan-Burgasi si Barguzin in sud-est, cu inaltimea maxima de 2752 m, Primorsk si Baikal in nord-vest, cu inaltimi mai reduse(maxima -; 1655 m).
Din punct de vedere geologic, depresiunea lacustra este situata intr-o vasta arie precambrian -; paleozoica constituita din roci metamorfice, magmatice si sedimentare. Potrivit prospectiunilor geofizice seria sedimentara atinge grosimi de 6000 m.
Miscarile tectonice care au afectat aceasta regiune -; puse in evidenta de acest graben in care este instalat lacul -; continua ocazional si in perioada actuala. Astfel, in anul 1862, in urma unui cutremur, o suprafata de 200 km2 de langa delta raului Selenga s-a prabusit formand golful Proval.
In privinta depresiunii lacustre este unanim admis ca este de natura tectonica. Adancimea mare, cu o panta extrem de abrupta, versantii muntosi din jur(in special, cei din nord-vest), configuratia cuvetei lacustre(ingusta si alungita) sunt trasaturi proprii ale depresiunilor tectonice.
Nu este inca deplin lamurit momentul cand a luat nastere acest lac. Dupa I. D. Cerski(1889) lacul s-ar fi format in mezozoic sau chiar in silurian(paleozoic), ipoteza care n-a fost confirmata ulterior. G. I. Veresceaghin presupunea ca, in jurasicul mediu, in aceasta regiune ar fi ramas o serie de bazine marine interioare care s-au indulcit treptat, pastrand si legatura intre ele. M. M. Kojov, fondatorul Statiunii biologice de la Bolsie Koti, considera Baikalul un rest al marii Thetis si ca atare si elementele faunistice relicte au ramas din acea perioada pana astazi.
In urma cercetarilor recente(geofizice si geomagnetice) s-a ajuns la concluzia ca la sfarsitul paleogenului si inceputul neogenului au avut loc multe falieri si prabusiri, cu formare de grabene in care s-a adunat apa dulce. Aceste grabene, printre care cel mai important este Baikalul, au fost afectate de glaciatie in cuaternar. Dealtfel, se constata ca toate vaile care conflueaza in lacul Baikal, desi scurte, sunt mult largite, cu fundul plat si umplute cu depozite fluvio-glaciare care ating grosimi de 120 m.
Originea tectonica a lacului Baikal iese in evidenta din configuratia depresiunii si adancimea medie si maxima- adancimea maxima de 1620 m -; cea mai mare intalnita la lacurile de pe Glob -; precum si faptul ca 64% din suprafata lacului are o adancime de peste 500 m, 25% peste 1000 m si numai 8% este sub 50m, explica, fara comentarii, natura tectonica a cuvetei lacustre.
Adancimea medie de 730 m determina si un volum enorm de apa acumulat in acest lac -; 23000 km3 -; ceea ce reprezinta 80% din rezerva de apa dulce a Rusiei si 20% din cea de pe Glob.
Oglinda lacului este la 454 m deasupra nivelului marii; cota cea mai joasa a fundului se gaseste la 1166 m sub nivelul marii, fiind una din cele mai tipice cryptodepresiuni din arealul continental al planetei.
Depresiunea lacustra poate fi impartita in doua bazine: cel nord-estic, cu adancimea maxima de 889 m si cel sud-vestic, unde se gaseste adancimea cea mai mare de 1620 m, datorita ingustarii dintre insula Olihon si peninsula Nos. La randul sau, bazinul sud-vestic este impartit in doua sub-bazine -; unul cu adancimea de 1620 m si altul de 1415 m, ultimul fiind delimitat de delta raului Selenga; adancimea maxima se gaseste in dreptul insulei Olihon.
Din configuratia reliefului submers si emers se poate conchide ca la formarea cuvetei lacustre au contribuit doua aliniamente principale de falii. Primul aliniament corespunde bazinului sud-vestic, continuat cu valea raului Barguzin. Al doilea aliniament este cel din bazinul nord-estic si valea Angarei superioare. Insula Olihon si peninsula Nos reprezinta varfurile emerse ale pragului submers care desparte cele doua bazine lacustre.

In ansamblu, depresiunea lacustra este asimetrica cu versantul nord-nord-vestic mai abrupt, desi inaltimile muntoase sunt mai reduse si versantul sud-sud-est mai putin inclinat, cu numeroase vai, golfuri si conuri de dejectie.
Natura tectonica a depresiunii se remarca foarte bine in versantul nord-nord-vestic.
In general, tarmul lacului este drept si constituit din roci dure, granite si gnaise, cu faleze care ating 40-50 m. Gurile de varsare ale raurilor, cu conuri de dejectie, modifica linia tarmului, pe acestea formandu-se adeseori mici lagune barate de cordoanele din piatra, construite de valurile lacului. Lungimea totala a tarmului este de 2100 km. In interiorul lacului se gasesc 27 insule, din care 5 sunt periodic inundate. Cea mai mare este Olihon, de 730 km2, urmata de Uskani, de 9,4 km2. Nos -; la origine o insula -; a devenit cu timpul peninsula de astazi, datorita aluviunilor aduse de raul Barguzin, care, impinse de valuri, au legat initiala insula Nos, printr-un tombolo, de tarm.
Zona in care se gaseste lacul Baikal are o clima cu un caracter continental, inregistrandu-se temperaturi de -25º si chiar -30º in timpul iernii(in ianuarie) si de +18º vara(in iulie). Fata de aceasta clima aspra continentala, lacul Baikal -; cu rezerva sa de caldura inmagazinata in apa -; modifica substantial parametrul principal(temperatura) creand un topoclimat bine definit. De asemenea, se constata un decalaj mare in timp intre schimbarea temperaturii aerului si regimul termic al apei.
Bilantul hidric al lacului este excedentar, desi cantitatea de precipitatii este destul de redusa(300 mm/an -; 9,25 km3/an). Cea mai importanta sursa de alimentare o constituie scurgerea superficiala din bazinul hidrografic, ajungandu-se la 58,24 km3/an, adica 83,8%. Alimentarea subterana prin izvoare se apreciaza la 2 km3/an.
In ce priveste iesirea apei din lac, ea se produce prin scurgerea superficiala(Angara) care se estimeaza la 60,07 km3/an (86,4%) si prin evaporatia apei la suprafata lacului care atinge 335 mm/an (9,45 km3/an).
Evaporatia apei prezinta o distributie lunara destul de interesanta. Valoarea medie lunara cea mai mare nu se produce in iulie-august, dupa cum ne-am asteptat, ci in lunile octombrie-decembrie. Aceasta situatie se datoreaza faptului ca podul de gheata acopera lacul pana in luna mai, iar procesul de incalzire al apei incepe in iunie, continuand in iulie si august. In acest interval, evaporatia incepe de la 5-10 mm/luna(iunie) si ajunge pana la 30-40 mm/luna(august). Evaporatia maxima se produce in noiembrie, cand se intalnesc zone si cu 120 mm/luna, desi in aceasta perioada temperatura aerului este sub 0ºC. Valoarea mare a evaporatiei in lunile octombrie-decembrie se datoreaza tocmai diferentei mari de temperatura intre atmosfera si apa si deficitului de umiditate destul de redus. Apa lacului, continand o rezerva importanta de caldura, o cedeaza treptat aerului, fapt ce atrage formarea ghetii pe lac de-abia in ianuarie, desi temperatura aerului scade sub 0º inca din luna octombrie.
Temperatura apei lacului variaza in cursul anului pana la 200-250 m adancime, de unde ramane constanta(intre +3,5º si +3,2ºC) pana la fund. Variatiile diurne afecteaza orizontul superior pe o grosime de 20-25 m. Temperatura apei atinge valorile cele mai mari in august, cu +12º, +16ºC in zonele marginale si +7º, +8ºC in zona centrala, in dreptul insulei Olihon.
Podul de gheata atinge 70-120 cm grosime si persista din ianuarie pana in mai, facand impracticabil lacul pentru navigatie. In aceasta perioada el devine o cale lesnicioasa de transport pentru autocamioane si sanii si chiar partie de schi.
Datorita constitutiei litologice a bazinului de receptie, conditiilor de climat(semiarid rece), a existentei scurgerii din lac prin Angara, mineralizatia apei este foarte redusa(80-100 mg/l).
Temperatura scazuta a apei si existenta unei circulatii a apei in cuveta lacustra fac ca oxigenul dizolvat sa fie destul de ridicat pe toata coloana(12-14 mg/l la suprafata si 8-9 mg/l la fund).
Cantitatea redusa de saruri dizolvate si oxigenarea puternica a apei determina ca Baikalul sa fie un lac tipic oligotrof.
O alta particularitate a apei lacului Baikal, rezultata din conditiile chimice si litologice mentionate, este gradul de transparenta ridicat care ajunge pana la 40 m, fiind intrecut doar de Marea Sargaselor -; care are 66,5 m, cea mai mare transparenta de pe Glob.
Cantitatea de oxigen dizolvat in apa pana la fund permite dezvoltare diferitelor biocenoze in toate orizonturile de apa, incepand de la formele planctonice plutitoare la suprafata si ajungand pana la cele mai curioase forme bentonice.
Conditiile de formare a lacului Baikal si cele de regim hidric, termic si chimic au constituit ansamblul ecologic al dezvoltarii si mentinerii numeroaselor specii de animale si plante endemice.
Fauna lacului Baikal a pus multe probleme atat biologilor cat si geologilor si geografilor. Dintre numeroasele probleme trei le consideram mai importante: 1) vechimea speciilor de animale; 2)prezenta alaturi de formele endemice si a altora care se mai gasesc si in alte regiuni destul de indepartate(America de Sud) si 3)neamestecare organismelor de adancime si larg(de origine marina) cu cele de rau, patrunse in lac, care isi au biotopul in golfuri si la gura raurilor.
Amfipodele (gamaridele) sunt cele mai tipice Baikalului. Exista peste 200 specii, aproape toate endemice, prezentand dimensiuni si coloratii diferite. Arealul de raspandire este fundul putin adanc, atingand o densitate de 30000 indivizi pe m2, constituind o excelenta hrana pentru pesti. Gamaridele mai sunt denumite si sanitarii lacului, deoarece consuma cadavre de animale. Rapacitatea lor este atat de mare incat un cadavru ramas in apa este curatat in intregime de carne, ramanand doar oasele lustruite.
Buretii dendritici (Lubomirskii baikalensis), foarte asemanatori cu cei de mare, constituie un endemism pentru Baikal. O mare varietate de viermi (Oligochaeta, Turbellaria, Nematodes, Trematodes etc.), moluste (85 specii), Trichoptera si Crustacea (circa 300 specii) joaca un mare rol in hrana pestilor.
Pestii sunt reprezentati prin 50 de specii apartinand la 7 familii. Dintre acestia, omulul(Coregonus autumnalis migratorius Georgi) constituie specia care prezinta un interes deosebit pentru exploatarea piscicola a lacului. Alte specii mult raspandite in Baikal sunt nisetrul(Accipenser baeri stenorhynchus Brandt), care poate atinge 1,8 m lungime si 100-120 kg greutate, si golumeanca, un peste vivipar si endemic din familia Comephoridae.
Golumeanca are un areal de dezvoltare foarte larg, mergand pana la 1000 m adancime si o migratiune diurna(ziua sta in orizontul dintre 250-500 m, iar noaptea urca in orizontul dintre 50-100 m si chiar la suprafata). Pe langa aceste curiozitati se mai adauga si alte particularitati; ea are culoarea alba, semitransparenta, este fara solzi, e un rapitor, iar carnea sa este foarte grasa. Cand moare, golumeanca pluteste la suprafata formand bancuri la tarm, aruncate de valuri; iarna, este prinsa in podul de gheata.
Dintre mamifere mentionam foca(Phoca sibirica Gmelin), care se mai gaseste, in putine exemplare, doar in partea nord-estica; a constituit un subiect de ample discutii asupra prezentei sale in lacul Baikal. Aceasta se inrudeste cu foca din bazinul arctic si se apropie si de cea din Marea Caspica. Apropierea cu cea din Caspica a indreptatit pe unii biologi sa considere Baikalul un rest al Marii Thetis, iar apropierea ei cu cea arctica a dus la presupuneri privind posibilitatea unor legaturi ale lacului Baikal cu bazinele marine nordice. In prezent, foca din Baikal este ocrotita prin lege pentru a se permite inmultirea ei. Numarul speciilor de pasari care traiesc in jurul lacului este de aproximativ 326, Baikalul constituind si un loc de pasaj.
Prin particularitatile sale geografice si biologice, lacul Baikal constituie un caz unic pe Glob, dar in acelasi timp si o mare resursa de apa dulce care a inceput sa fie folosita in diferite scopuri economice. Prin construirea barajului de pe Angara, la Irkutsk, s-a format, pe o lungime de circa 70 km, un lac de acumulare care a determinat si ridicare nivelului lacului Baikal cu 1 m. In prezent lacul este folosit ca o cale de transport, in piscicultura, iar in oarecare masura si in scopuri turistice.
Existenta unor rezerve importante de lemn in partea nord-estica a lacului pune problema dezvoltarii unor combinate industriale de celuloza care sa foloseasca apa curata din lac. Aceasta perspectiva a constituit, in acelasi timp, un semnal de alarma pentru oamenii de stiinta, deoarece apele folosite in industria celulozei si deversate in lac ar duce la poluarea si distrugerea faunei endemice din Baikal. Gasirea solutiilor adecvate pentru protejarea acestui tezaur faunistic si folosirea rationala a lacului Baikal constituie calea asupra careia se vor pronunta atat oamenii de stiinta cat si tehnicienii.
Trebuie mentionat ca Lacul Baikal se afla inregistrat in lista Parcurilor Nationale Mondiale cu titlu de Monument al Naturii.