Cascada Niagara se afla pe granita americano-canadiana intre lacurile Erie si Ontario. Apele lacului Erie, care acumuleaza curentii dinspre lacurile Huron, Superior si Michigan, curg prin albia raului Niagara cu un debit mediu de 5,7 milioane litri pe secunda. Cand acesta ajunge la cascada Niagara raul se imparte in doua, o parte spre cascadele americane si cealalta parte mai mare spre cascada Horseshoe, generand un impresionant spectacol de curcubee in ceata de aburi albi.

Azi nu mai exista oameni atat de curajosi incat sa sara de pe cascada Niagara cu butoaiele. Bucatile uriase de piatra ce s-au desprins de buza cascadei inainte de cel de-al doilea razboi mondial au facut dintr-o astfel de incercare una sinucigasa. Prabusirea colosilor de piatra a sugerat si modul de creare a cascadei si felul in care ea va fi distrusa. De fiecare data cand muchia se rupe, cascada se deplaseaza in amonte. In final, aceasta nu va mai exista. z6t24tk
Aceste caderi de apa au ajuns probabil in stadiul actual acum aproape 700 de ani cand insula Goat le-a impartit in doua cascade distincte. La est de aceasta insula impadurita, de partea Statelor Unite se gasesc cascadele americane: 56 m inaltime si 323 m latime, aceste cascade suporta mai putin de 10 procente din apele fluviului Niagara. Celelalte navalesc peste cascada Horseshoe de partea canadiana: 54 m inaltime, aceasta cascada are o lungime de 675 m si este in forma de potcoava. Datorita faptului ca raul este mai adanc de partea canadiana eroziunea este mai accentuata. Ca urmare, cascada Horseshoe s-a retras in amonte 300 de metri in ultimii 300 de ani.
Pana acum 10.000 de ani, uriasii ghetari care acopereau o mare parte a Americii de Nord fortau apele Marilor Lacuri sa se verse spre sud in fluviul Mississippi. Cand ghetarii s-au topit la sfarsitul Erei Glaciare, s-a format fluviul Niagara. Apele sale proveneau din lacurile Superior, Huron si Michigan trecand prin lacul Erie, de-a curmezisul unui mic platou, peste o cadere abrupta in bazinul lacului Ontario.

Platoul Niagara este compus din mai multe straturi orizontale de roca de diferite feluri. La baza, peste un strat gros de lut, este un strat de gresii. Ambele tipuri de materie sunt relativ moi si deci usor erodabile. Deasupra acestora se afla dolomita, un tip de piatra calcaroasa deosebit de dura si de rezistenta la apa.
Aceasta eroziune a creat o cadere verticala peste care se napustesc apele raului Niagara. Cand greutatea dolomitei nesustinute devine prea mare, acest plafon se rupe cazand la baza cascadei sub forma unor uriase blocuri de piatra. Erodarea bazei cascadei a inceput inca de la formarea acesteia. Ca urmare aceste impresionante caderi de apa sunt la aproximativ 11 km mai in amonte fata de pozitia lor initiala.
Lacul Ontario se afla la 98 m sub nivelul lacului Erie. Lacurile sunt legate prin raul Niagara, rau care la debit maxim transporta aproximativ 415 milioane de litri pe minut. Inginerii neputand sa controleze acest urias volum, doar aproximativ jumatate din acesta curge peste cascada Niagara in orice moment; restul este canalizat prin raul artificial Welland printr-o retea de hidrocentrale electrice. Aceasta deviere reduce drastic eroziunea, geologii estimand ca va fi nevoie de mult mai mult timp pentru ca aceasta cascada sa se retraga pe cei 48 km ai platoului Niagara decat daca ar fi fost lasata integral in mana naturii. Pe scurt, lacul Erie si lacul Ontario se vor uni si cascada Niagara va disparea in aproximativ 25.000 de ani.
Pe masura ce cascada se deplaseaza in amonte, in urma ramane un chei adanc de aproape 90 de metri. Raul involburat curge printre peretii inalti ai acestui chei cu o viteza de 49km/h. La vreo 4,8 km in aval de cascada raul coteste brusc la dreapta creand astfel un vartej prin care nu poate trece in siguranta nici o ambarcatiune. Pe 24 iulie, 1883, capitanul Matthew Webb, primul om care a traversat inot Canalul Manecii, a incercat sa inoate de-a lungul cheiului dar a fost tras la fund de un vartej, inecandu-se.

FARMECELE NIAGAREI.

In lume exista aproximativ 100 de cascade mai inalte decat Niagara si cel putin doua cu un debit mai mare. Insa putine sunt mai incantatoare. Pentru ca apele Niagarei nu contin sedimente si nisip, cand se sparg creaza un nor permanent de ceata si pulbere de un alb imaculat. Iata ce spunea un calator din secolul al XIX-lea: apa este “verde ca smaraldul si limpede ca si cristalul”.
Nuvelistul englez Charles Dickens (1812-1870), dupa ce a admirat spectacolul Niagarei, in 1842, scria: “ Ce voci au grait din acele ape asurzitoare; ce fete, disparute de pe fata pamantului, s-au uitat in sus spre mine din adancurile-i licalitoare; ce promisiune divina a stralucit in acele lacrimi de inger, picaturi de nuante infinite spulberate peste tot, ingemanandu-se apoi deasupra magnificelor arcuri facute de curcubeiele in continua schimbare”
Renumele cascadei Niagara ca un loc preferat pentru indraznetii ce sareau cu butoiul in cascada sau alte cascadorii l-au atras si pe faimosul acrobat francez Charles Blondin (1824-1897). In 1859 sperand sa-i depaseasca pe toti ceilalti de pana atunci, Blondin a traversat cascada pe sarma in patru minute -; si in prezenta a mii de spectatori. Cateva zile mai tarziu, a traversat cascada legat la ochi, iar apoi s-a intors dupa managerul sau pentru a-l traversa in carca si pe acesta. In fine, in anul urmator, a traversat cascada pe catalige.
Cascada Niagara nu a atras doar scriitorii si cascadorii; aceasta spectaculoasa frumusete naturala a atras si romanticii si cupluri in luna de miere. Primul cuplu care a vizitat Niagara a fost cel al lui Jerome Bonaparte, fratele mai mic al imparatului francez Napoleon, si al miresei sale Elisabeth Patterson in anul 1803. Pe urmele acestora au calcat multe alte cupluri, formandu-se astfel o traditie care l-a determinat pe dramaturgul irlandez Oscar Wilde (1854-1900) sa declare caustic: “Cascada Niagara este a doua mare dezamagire a miresei americane”.

Ceata permanenta ce invaluie cascada este una din marile atractii ale acesteia, mai ales intr-o zi cu cer senin atunci cand curcubeele licaresc in vazduh. O legenda spune ca indienii din zona, in fiecare an, aruncau in cascada cea mai frumoasa fata a lor pentru a imbuna zeul tunetelor ce traia dedesubt. Legenda este pastrata vie prin numele de “Fecioara cetei” dat ambarcatiunilor care vara se aventureaza in viscol pe apa pulverizata pana la baza cascadei.

Un baraj enorm construit pe jumatate din latimea raului Niagara, pe partea canadiana, impiedica apa sa curga peste Horseshoe si o redirectioneaza spre partea americana. Barajul este o parte a unui sistem de canale ce duc apa spre unul dintre cele mai complexe hidroenergetice din emisfera vestica.
Printr-un acord incheiat intre Canada si Statele Unite in 1950, aceste resurse sunt impartite in mod egal. Noaptea si pe timp de iarna, aproximativ o treime din apele Niagarei sunt redirectionate pentru generarea de energie. Vara, pe timpul zilei, apa deviata reprezinta aproximativ jumatate din volumul total al raului.
O priveliste panoramica de pe platoul Niagara ne ofera cursul raului Niagara dinspre lacul Erie. Pozitia originala a cascadei era pe chei la vreo 11 km in aval. Inclinatia platoului spre lacul Erie accentueaza procesul general de eroziune a cascadei.
Cascada Niagara se indeparteaza incet de lacul Ontario, in amonte spre lacul Erie. In ultimii 300 de ani, partea canadiana a cascadei s-a modificat dintr-o linie putin concava pana la o forma de potcoava; in ultimii 100 de ani, rata medie de retragere a fost de aproape 1,2 m pe an.
Impactul turbulent al apei in cadere erodeaza cascada lovind baza acesteia. Lovirea aceasta continua erodeaza straturile de roca moale si de gresii, lasand dolomita de deasupra fara suport.
Pana la urma, acest strat mai dur de roca cedeaza, prabusindu-se.