y4u19ux
In luna mai a anului 1961, Jobn F. Kennedy, presedintele SUA, si-a angajat tara sa faca posibila aterizarea unui om pe Luna inainte de sfarsitul deceniului. Acest plan ambitios a fost intr-adevar realizat in data de 20 iulie 1969.
In momentul in care presedintele Kennedy a stabilit acest tel, el parea imposibil de atins. Era spatiala se afla inca la inceput -; Iuri Gagarin din URSS efectuase primul zbor in spatiu cu doar o luna in urma, iar agentia spatiala a Statelor Unite, NASA (National Aeronautics and Spase Administration, Organizatia Guvernamentala pentru Cercetari Spatiale), trimisese recent in spatiu un american, pe astronautul Alan Shepard. Dar a fi primul pe Luna era o chestiune de mandrie nationala. Uniunea Sovietica intrecuse America cu prima lansare a unui satelit si primul om in spatiu si, in perioada cea mai sumbra a Razboiului Rece, Kennedy voia sa cucereasca Luna pentru America. Decizia sa a declansat o dezvoltare masiva a programului spatial al SUA. De fapt, multe inventii tehnologice s-au nascut in urma cercetarilor ti dezvoltarilor din perioada „Ppoiectului Apollo”. Multe dintre acestea au contribuit la modelarea lumii moderne.
Fireste, Luna a fost o tinta evidenta pentru sonde spatiale fara echipaj inca de la inceputul erei spatiale, cind Uniunea Sovietica a lansat Sputnik 1 in octombrie 1957. prima nava spatiala care a ajuns cu adevarat pe Luna a fost nava Luna 2 a URSS, care a trimis la sol primele fotografii inainte de a se strivi de suprafata Lunii in 1959. in acelasi an, Luna 3 a zburat prin spatele Lunii si a trimis la sol primele fotografii ale fetei invizibile a acestui corp ceresc. URSS conducea evident in cursa spatiala, dar, odata cu impulsul dat de Kennedy, SUA a reusit curind sa o ajunga din urma.
In anul 1962, Ranger IV a devenit prima sonda americana care a atins Luna, dar oamenii de stiinta au fost dezamagiti de faptul ca ea nu a trimis la sol imaginile televizate asteptate. Totusi, in anii 1964-65, sondele americane Ranger VII, VIII si IX au furnizat oamenilor de stiinta peste 17.000 de imagini, inclusiv primele prim-planuri ale suprafetei selenare.Apoi, in anul 1966 , URSS a avut unnou succes notabil cind Luna 9 a devenit prima sonda care a facut o aterizare neproblematica pe Luna. O aterizare pe Luna era un tel politic la fel de important si pentru Uniunea Sovietica si, in timp ce America isi dezvolta programul spatial tn public, URSS lucra la fel de harnica in secret. Toate aceste; sonde erau concepute pentru a aduna informatii inainte de aterizari cu echipaj pe Luna. Dupa sondele Ranger, NASA a trimis sondele Surveyor, care au efectuat aterizari neproblematice si au analizat rocile selenare. Au mai fost folosisi si sateliti Lunar Orbiters -; prevazuti cu camere speciale de inalta rezolutie care topografiau peste 95 la suta din suprafata Lunii si detectau posibilele suprafete de aterizare.

Misiunile selenare cu echipaj necesitau de asemenea si salturi mari in tehnologia zborurilor spatiale cu echipaj. Primii astronauti din anul 1961 aveau doar putin control asupra navei, care urma traectorii simple, neefectuand nici macar o simpla rotatie completa. O data cu trecerea timpului, programul sovietic Vostoc si misiunile Mercury ale NASA au devenit din ce in ce mai ambitioase. Apoi NASA a trecut la o serie de lansari de nave cu doua persaoane, misiunule Gemini, cumperioade din ce in ce mai lungi petrecute pe orbita, si tot mai mult control asupra navei detinut de astronauti de la bordul sau -; misiunile selenare Apollo necesitau un echipaj de trei persoane, care sa petreaca peste trei saptamani in spatiu si sa opereze schimbari de traseu in momentele calculate cu exactitate. Datopita faptului ca modulele spatiale erau mici, totul trebuia sa fie miniaturizat, inclusiv calculatoarele sofistificate care, pana in acea vreme, fusesera aparate uriase de marimea unei camere.
O misiune cu echipaj pe Luna necesita de asemenea rachete mult mai puternice decat cele construite vreodata inainte -; pentru lansarea unei capsule Gemini pe o orbita joasa, la citeva sute de kilometri deasupra Pamintului, si inca in zona de actiune a fortei gravitationale, necesita mult mai putina energie decat trimiterea unui vehicul Apollo la peste 300.000 km pina la Luna. NASA a modificat designul si scara vehiculului sau de lansare eficient, Saturn I, creand marele Saturn V.
Dupa ani intregi de dezvoltare, programul Apollo a fost in final pregatit sa fie demarat la inceputul anului 1967, odata cu lansarea lui ApolloI pe un vehicul de lansare modificat Saturnmarat la inceputul anului 1967, odata cu lansarea lui Apollo I pe un vehicul de lansare modificat Saturn IB (Saturn V se afla inca in stadiu de dezvoltare). Totusi acesta a fost momentul in care a avul loc dezastrul. In timpul unei simulari de lansare de rutina, a izbucnit un foc in modulul de comanda Apollo, raspandindu-se rapid in atmosfera de oxigen pur. Etansati in modul in conditii de lansare, cei trei astronauti aflati la bord -; Gus Grissom, Ed White si Roger Chaffee -; nu au avut nici o sansa si au murit asfixiati. Anceta care a urmat si modificarile extensive ale constructiei modulului Apollo insusi au amanat programul cu mai mult de un an. URSS preluase conducerea in cursa pentru Luna, dar si programul lor a sfirsit intr-un dezastru in luna aprilie a anului 1967. Omisiune plenificata ce implica cuplarea pe orbita a doua nave spatiale s-s inceiat cu un dezastru si cu moartea cosmonautului Vladimir Komarov. El a murit cand modulul sau Soyuz I a reintrat in atmosfera.
Programuil Apollo cu echipaj a fost reluat, cu un model de comanda complet reconstruit si vexicule de lansare mai puternice, in luna octombrie a anului 1968 Apollo 7 a fost lansat pentru a efectua o misiune „de acomodare” de intrare pe orbita in jurul Pamantului. Dar chiar si inaintea lansaruii lui Apollo 7, NASA isi pregatea urmatorul zbor spatial de cucces, alimentata de zvonuri ce spuneau ca URSS se pregatea sa trimita o misiune cu echipaj pentru a inconjura Luna.
Din fericire pentru NASSA, lansarea sovietica nu a avut loc, si in luna decembrie a anului 1968 SUA a avut cel mai mare succes de pina in acel moment, cind astronautii de pe Apollo 8, Frank Borman, James Lovell si Wiliam Anders, nu numai ca au ajuns la Luna, dar au efectuat si zece rotiri in jurul ei inainte de a se intoarce in siguranta pe Pamant (o misiune mult mai delicata decit simpla trecere in zbor pe linga Luna pe care o planuise URSS). In timpul celor 20 de ore petrecute pe orbita, la aproximativ 110 km deasupra suprafetei Lunii, astronautii au testat sistemele de navigatie si de comunicasii care urmau sa fie folosite cind se va incerca o aterizare pe Luna. Cu doua luni mai tirziu, Apollo 9 a fost trimis pe orbita in jurul Pamintului pentru a se testa tipul de modul care urma sa duca primii oameni pe suprafata Lunii. Modulul selenar a fost separat de modulul de comanda timp de peste sase ore, si apoi readus si suplat cu succes. Astronautii s-au intors in siguranta pe Pamant in data de 13 martie 1969.
Dupa ceva mai mult de doua luni, echipajul de pe Apollo 10 a efectuat si alte teste pe modulul selenar -; de data aceasta aflindu-se pe orbita in jurul lunii. Astronautii Thomas Stafford ti Eugene German au coborit modulul la sub 15 km de la suprafata Lunii, in timp ce John Young a ramas in modulul de comanda. Cuccesul acestei misiuni a demonstrat ca NASA era acum pregatita sa incerce o misiune care, daca totul mergea conform planului, facea posibila coborarea primului om pe suprafata Lunii.
In dimineata de 16 iulie a anului 1969, o racheta Saturn V cu trei faze s-a ridicat de la locul sau de lansare aflat la Cape Canaveral, in florida. In virful rachetei imense se afla nava spatiala Apollo 11, transportindu-i pe astronautii Neil Armstrong, Edwin Buzz Aldrin si Michael Collins. Lungimea rachetei impreuna cu nava spatiala era de 111 metri, iar greutatea totala la decolare a fost de aproape 3.000 de tone. Motoarele puternice din prima treapta a rachetei au ars aproximativ 15 tone de combustibil si oxigen lichid in fiecare secunda, impingind racheta cu o viteza de 10.000 km.h. la aproximativ 65 km deasupra Pamintului in doar doua minute si jumatate. Apoi prima treapta a fost desprinsa de nava ti s-a aprins a doua treata a rachetei. La noua minute dupa decolare, aceasta isi indeplinise sarcina de a duce nava spatiala la o inaltime de 185 km si o viteza de 25.000 km.h. In acest punct, a doua treapta s-a desprins si a intrat in actiune a treia preapra a rachetei.
In numai trei minute viteza navei spatiale a fost ridicata la putin peste 28.000 km.h., ceea ce a fost suficient pentru a o pastra pe o orbita aproape circulara „de parcare” in jurul Pamintului. O data cu terminarea actiunii celei de-a treia trepte a motorului rachetei, astronautii au efectuat verificari de rutina pe nava spatiala, cautind orice semne de avariere, si apoi s-au pregatit pentru calatoria de trei zile, de 384.000 km, sspre Luna.
A fost nevoe de o ardere de cinci minute si jumatate a celei de-a treia trepte a rachetei pentru a arunca nava spatiala afara de pe orbita Pamintului, pe calea sa spre Luna cu o viteza initiala de peste 39.000 km.h. Apoi a urmat sarcina de pregatire a celor trei module care alcatuiau nava spatiala Apollo 11 pentru intrarea pe o orbita in jurul Lunii.. Aceste unitati se numeau modulul de comanda, de serviciu si selenar.
Modulul de comanda de forma conica a fost centrul de control si spatiul de locuit al navei spatiale. Atasat la baza modulului de comanda se gasea modulul de serviciu cilindric, adapostind un motor de racheta si diferite subsisteme energetice si de control. Iar linga treapta ramasa a rachetei Saturn se gasea modulul selenar, in care astronautii urmau sa isi faca in cele din urma cobopirea pe suprafata Lunii.
Intii, modulul de serviciu si cel de comanda au fost separate de racheta Saturn. Apoi ele au fost intoarse si cuplate la modulul selenar.Modulul de comanda si modulul selenar erau acum legate la virf. Apoi, modulele Apollo 11 s-au desprins de treapta a treia a rachetei Saturn, care isi efectuase sarcina pina in acel moment. Corecturile necesare acupra traseului navei spatiale in timpul calatoriei se efectuau prin actionarea unor motoare mici de racheta. Dar motorul principal nu actiona, astfel incit nava spatiala a fost treptat incetinita de forta de atractie gravitationala a Pamintului. Pina in momentul in care Apollo 11 se afla la 48.000 km de Luna, viteza sa era putin peste 3.000 km.h. ,dar apoi forta de atractie gravit ationala a Lunii a avut mai multa influenta, si nava spatiala a inceput sa capete viteza din nou. Pentru a patrunde pe o orbita de parcare in jurul Lunii, racheta principala a modulului de serviciu (care acum era orientat spre inainte) a fost pornita. Aceasta a incetinut apoi nava spatiala la viteza necesara.
Prin ferestrele modulului de comanda, astronautii de pe Apollo 11 puteu sa priveasca in jos la suprafata Lunii de la o inaltime de 100 km, concentrindu-se indeosebi asupra suprafetei de aterizare proruse aflate in Marea Linistii -; una dintre campiile de depresiunii ale lunii, numita cu secole in urma, cand oamenii de stiinta inca mai credeau ca pe Luna ar exista apa. In ziua urmatoare, Armstrong si Aldrin s-au strecurat printr-o trapa in modulul selenar, poreclit Eagle (vultur). Collins a ramas in modulul de comanda in tamp ce modulul selenar si a efectuat aterizarea pe suprafata, folosindu-si racheta de aterizare pentru a-si reduce viteza si a-si controla directia. Pina in acest moment, oamenii din roata lumea urmareau la televizor aceasta misiune si audienta a crescut la mai multe sute de milioane cind astronautii si-au ales o zona neteda pentru aterizare, au plutit timp de un minut deasupra ei si apoi au cazut pe suprafata prafuita a Lunii de la o inaltime de 1,5 metri. Armstrong a transmis prin radio la centrul de control de pe pamint „Aici baza Marii Linistii. Eagle a aterizat.” Era ora 8.18 ora PM ora Greenwich, in data de 20 iulie 1969.
Punctul culminant al misiunii a urmat atunci cand Neil Armstrong a coborat scara pe suprafata lunii. Punindu-si piciorul pe solul de culoare gri incis, a declarat „E un pas mic pentru om, un salt mare pentru umanitate”.
Edwin Aldrin l-a urmat pe Armstrong pe suprafata Lunii si cei doi astronauti s-au miscat cu usurinta in conditiile de forta gravitationala redusa, in ciuda faptului ca purtau costume spatiale masive. Prima lor sarcina era de a pune o placa comemorativa si a ficsa un steag american. Datorita faptului ca Luna nu are atmosfera si astfel nici vint, s-a folosit o sustinere pentru a se preveni caderea steagului.
Aceasta ocazie a oferit nu eveniment media cu adevarat mondial, telespectatorii urmarind cu interes fotografiile realizate cu un mic aparat de fotografiat de pe modulul selenar.
Cei doi astronauti au inceput diferite experimente stiintifice si au colectat peste 20 kg de roci inainte de a se urca din nou in modulul selenar. A urmat apoi unul dintre cele mai critice momente ale intregii misiuni -; decolarea de pe Luna. Daca motorul modulului selenar ar fi cedat, oamenii ar fi ramas pe Luna fara vreo speranta de salvare. Motorul a functionat perfect, la fel ca si in toate misiunile Apollo viittoare.
Pentru ridicarea de pe suprafata Lunii, structura folosita pentru coborire a fost detasata pentru a fi folosita ca platforma de lansare, care urma sa fie lasata pe Luna. Pornirea rachetii de urcare de urcare a modulului a ridicat astronautii pe o orbita joasa. Iar cind se aflau in pozitia potrivita fata de modulul de comanda, un alt impuls a motorului i-a ridicat pe aceeasi orbita. Apoi Michael Collins a manivrat modulul de comanda, urcindu-l la modulul selinar pentru cuplare. Cind aceasta operatiune a fost incheiata, trapa dintre cele doua module a fost deschisa si cei doi care au fost pe Luna s-au alaturat colegului lor astronaut din modulul de comanda. Ei au luat cu ei mostrele de roca selinara pe care le colectasera si diferite piese din echipament care trebuiau readuse pe Pamint. Apoi ei au deconectat modulul selenar si au pornit racheta modulului de serviciu petru a scoate modulele de comanda si de serviciu din orbita selenara pe un traseu ce conducea inapoi spre Pamint. Inainte de a patrunde din nou in atmosfera Pamintului astronautii au abandonat modulul de serviciu. Apoi ei au intors modulul de comanda pentru a fi incetenit de forta de frecare dintre atmosfera si capatul sau turtit. La o inaltime de putin peste 7 km, parasute mici numite ancore plutitoare au fost deschise pentru a controla coborirea; principalele parasute au fost deschise la inaltimea de aproximativ de 3 km de la suprafata. Curind dupa aceea, modulul de comanda a cazut in siguranta in Oceanul Pacific, iar membrii echipajului au fost recuperati pentru a fi intimpinati asemenea unor eroi. Ei s-au intors in dupa amiaza zilei de 24 iulie, intreaga misiune durind opt zile. Presedintele Nixon a numit aceasta perioada „cea mai mareata saptamina de la facerea lumii pina acum”.
Seria Apollo a misiunelor selenare s-a incheiat in luna decembrie a anului 1972. Pina in acel moment un numar total de 12 astronauti umplasera pe suprafata Lunii si unii chiar au condus masini pe ea. Cu fiecare aterizare, astronautii petreceau un timp mai indelungat pe Luna. A doua aterizare cu echipaj a fost efectuata de echipajul navei Apollo 12 in luna noiembrie a anului 1969. Ei au aterizat in Oceanul Furtunilor aproape de locul in care aterizase Surveyor 3 fara echipaj in anul 1967. astronautii Charles Conrad si Alan Bean au dus unele parti ale acestei sonde acum perimate pe Pamint pentru ca oamenii de stiinta sa poata vedea cum rezistasera la conditiile ostile.
Apollo 13 a facut mult pentru confirma temerile superstitiosilor. In drumul sau spre Luna, in luna aprilie a anului 1970, defectarea componentelor electrice a determinat explozia unui rezervor de oxigen in modulul de serviciu. Privat de oxigenul vital si ramas fara curent electric, echipajul lui Jim Lovell a trebuit sa se transfere in modulul selenar „Aquarius”. Desi aveau destule rezerve de oxigen pentru zbor sistemul de filtrare a aerului a modulului selenar a inceput sa cedeze iar astronautii au trebuit sa improivzeze o cale de a folosi filtrele de rezerva incompatibile din modulul de comanda. Gasind o cale de a ramine in viata, ei folosisera prea mult combustibil pentru a se intoarce pur si simplu si a reveni pe Pamint. In plus, ei trebuiau sa efectuieze o manevra periculoasa, inconjurind Luna si apo, fara ajutorul calculatoarelor pornind motorul de pe modulul selenar pentru a-l repune pe o orbita de intoarcere pe Pamint. Desi nava spatiala a fost folosita intr-un mod in care constructurii sai nu se asteptau, astronautii s-au intors in siguranta pe Pamint, fiind primiti ca niste eroi.
Dupa o verificare completa a sigurantei programului selenar al NASA, Apollo 14 a fost lansat la inceputul anului 1971, ducind din nou astronauti pe Luna. O realizare a acestei calatorii a fost prima mobilizare extraterestra a unui transportor modular de echipament -; jargonul NASA pentru utilizarea unui vechicul cu doua roti pentru transportul obiectelor pe Luna.
Misiunea Apollo 15 care a avut loc la mijlocul anului 1971, a fost mai ambitios si a implicat prima utilizare a unei masini actionate electric. Acesta a fost un vechicul folosit pentru deplasari si colectarea mostrelor de roci, el a fost folosit din nou in ultimele doua misiuni selenare -; Apollo 16 in luna aprilie a anului 1972 si Apollo 17 in luna decembrie a aceluiasi an.
Desi initial mai fusesera planificate si alte doua misiuni Apollo, interesul public redus si reducerea bugetului au condus la inceierea prematura a programului. Ultimele misiuni Apollo au fost programul „Aplicatiile Apollo”,
Redenumit „Skylar”, care a lansat prima statie spatiala a Americii pe orbita pe o racheta Saturn V an anul 1973, si misiunea comuna Apoollo 18/Soyuz 19 din anul 1975, in care nave spatiale americane si sovietice s-au cuplat pe orbita in jurul Pamantului ca simbol al destinderii relatiilor politice.
In anii care au urmat de la sfirsitul programului Apollo, cercetarile spatiale au capatat noi directii, incluzindu-se aici dezvoltarea navetelor spatiale Space Shuttle, niste sonde robozitare sofisticate pentru planetele aflate la distanta, si statiile spatiale orbitale. Zborul spatial cu echipaj spre alte planete a fost abandonat datorita costurilor mari si a bugetelor tot mai mici. Dar in cele din urma ne vom intoarce pe Luna -; in primele decenii ale mileniului urmator -; si de data aciasta vom pleca pentru a ramane. In anul 1992, NASA a lansat „Glementine”, prima sa sonda spatiala pentru Luna, cartografiind zacamintele ninerale de sub suprafata -; cel mai probabil motiv comercial pentru o intoarcere. Aceasta a detectat de asemenea si semnale care ar putea indica geata intr-un crater permanent umbrit, aproape de polul sudic al Lunii -; iar daca pe Luna se gaseste apa, colonizarea sa va fi mult mai usoara.
Desi cursa pentru Luna si misiunile Apollo au fost dezvoltate si sustinute in mare parte pentru satisfacerea unor scopuri politice,si menite in esenta pentru teluri pe termen scurt,totusi au fost o realizare incredibila. Pe linga faptul ca ne-au imbogatit cunostintele despre misiuni spatiale, ele au facut si progrese tehnologice considerabile. Repercusiunile si-au lasat semnul in viata noastra de zi cu zi totul, de la calculatorul personal pina la tigaia de telefon care nu se lipeste, si-a avut originea in programul Apollo. In cele din urma, misiunele au dovedit ca oamenii pot sa scape de limetele impuse de Pamint si sa se stabileasca in alte lumi. Cum spunea notabilul futurolog Arthur C. Clarke -; „Apollo s-ar putea sa fie singura realizare pentru care era noastra va fi tinuta minte si peste o mie de ani”.