h1y17yp

Ca in cazul multor discipline, numele si definitia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemati sa ii cunoasca continentul si sa-i patrunda semnificatiile.

In privinta denumirii, termenul de ecologie s-a impus in atentia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar in Europa centrala si de est cu precadere in ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare in frunte cu cel de la Cernobal (26 aprilie 1986) au zguduit din inertie opinia publica si a introdus treptat ecologia in randul preocuparilor individului si comunitatilor. Se redescoperea astfel un concert si un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuita biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de nastere 1866, pe cand acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa mentiune cu valoare de certificat de nastere se gaseste intr-o nota de la pagina 8 a lucrarii “Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: “...sekologie... stiinta economiei, modului de viata, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Construit precum termenul de economie, cel de ecologie deriva, in parte, din radacina indo-europeana weik, care desemneaza o unitate sociala imediat superioara casei sefului de familie. Aceasta radacina a dat sanskritul veah (casa), latinul vicus (cartierul unui oras, burg) si grecul oikos (habitat, acasa). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a doua cuvinte grecesti: oikos si logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezinta stiinta habitatului, respectiv o ramura a biologiei care studiaza interactiunile dintre fiintele vii si mediul lor. Dar, evident, semnificatiile sale au fost mult amplificate si diversificate de-a lungul timpului.

Nomen certus, pater incertus?
Parafrazand un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) si despre ecologie se poate spune ca daca numele ii este general si unanim recunoscut, paternitatea acestuia este inca discutata.

Astfel, intr-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansata ipoteza ca inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful si scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan intrucatva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodata, si unul dintre cantaretii vietii in natura. Dupa cum se stie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnata de panteism in care natura e perceputa deopotriva ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu si ca o sfera imperfecta unde se cuvine “transcede”. In societatea timpului, adeptii unei asemenea conceptii erau perceputi ca niste neconformisti. Astfel, in cartea sa “Walden, sau in viata in padure” Thoreau reconstituie experienta reintoarcerii sale pe pamant, care a durat putin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteste “M-am dus in padure intrucat am vrut sa traiesc fara graba, sa fac fata numai fortelor esentiale ale vietii, sa descopar ceea ce aceasta poate sa ma invete, sfarsind sa constat, la ora mortii mele, ca nu am invins-o”.

Aceasta experienta apropiata multor “expeditii” ecologiste actuale explica, in mare parte, eroarea de descifrare comisa in 1958 de editorii corespondentei lui Thoreau. Astfel, acestia au citit, din greseala “ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese “geology” (geologie) intr-o scrisoare datata 1 ianuarie 1858 si adresata verisorului sau G. Thatcher.

Aceasta confuzie de termeni, deosebit de seducatoare si in spiritul senzationalului american (cine nu era tentat sa considere ca primul scriitor si practician al “intoarcerii la natura” a fost, in acelasi timp, si parintele cuvantului ecologie, in defavoarea unui ferm om de stiinta?), avea sa fie corectata insa de aceiasi editori entuziasti in 1975. In acest fel Ernst Haeckel era repus in totalitate in drepturi si astazi nimeni nu-i mai contesta paternitatea termenului si conceptului de ecologie.

Paternitatea definitiei
In mod curent, se considera ca o buna definitie trebuie sa ne permita recunoasterea sigura a obiectului definit. Si din acest punct de vedere Haeckel ramane un clasic. Definitia sa, cuprinsa in aceeasi lucrare care a lansat termenul si conform caruia “Prin ecologie intelegem totalitatea stiintei relatiilor organismului cu mediul, in sens larg toate conditiile de existenta”, constituie si in prezent fundamentul definitiilor acestei ramuri ale biologiei. Daca omul de stiinta german este nasul de nume al ecologiei, fondatorul sau pe continut ramane, mai degraba, Charles Darwin, al carui discipol a fost. Cele doua lucrari ale acestuia “Originea speciilor” (1859) si “Descendenta omului” (1871), formulau doua idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenta mediului asupra speciilor vii si apartenenta speciei umane la lumea naturala. Celebrul naturalist englez a relevat dependentele stranse si o stare de echilibru optim intre diferitele specii de plante si animale. Cu o asemenea mostenire, ecologia este astazi definita, de regula, ca fiind studiul relatiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori stiinta interrelatiilor organismelor vii cu mediul lor.
Nascuta ca o ramura a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un stralucit viitor social. Dar, treptat implicatiile sale s-au diversificat, amplificat si complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologistii au prevazut degradarea lor treptata; dupa cateva decenii, dezvoltarea societatilor industriale a modificat profund mediul planetar. Aparitia si amplificarea poluarilor, disparitia unor specii, afirmarea problemelor globale s.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevata tot de ecologie este si ea fundamentala: omul nu poate sa actioneze la nesfarsit asupra mediului sau fara a pune in discutie ruperea absoluta a echilibrelor ecologice esentiale. Pe aceasta cale s-a impus o alta notiune - problema cheie a lumii contemporane: protectia mediului. Totodata, pe masura constientizarii mizei ecologice, stiintele biologice au facut apel la stiintele umane: etnologia a denuntat decivilizarea promovata de occidentali contra etniilor si culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu cresterea mondiala a populatiei si impactului, pe masura, asupra mediului, sociologia a perceput un razboi intre societate si natura; cuvinte precum natura, stiinta, tehnica, au trezit filozofia care a hranit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatari.

Asa cum se intampla in lumea moderna, aceste probleme au invadat deopotriva si economia si politica pentru a cauta cauzele crizei ecologice si a credita solutii posibile. O ecologie politica a interpelat economia politica si, ca o consecinta, la nivelul miscarii sociale s-a impus un nou curent de gandire si actiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simpla disciplina stiintifica la cea de problema a constiintei comune, nationala si internationala cu expresii corespunzatoare la nivelul teoriei si actiunii militante reprezinta una din marile cuceriri ale secolului XX.