A profitat oare oceanografia clasica de recentele progrese ale tehnicii? Prea putin, si numai in ultimii ani. q8l23ld
Motivele banesti au franat evolutia acestei stiinte. O expeditie oceanografica reprezinta intr-adevar cheltuieli enorme: o nava imobilizata luni de zile, daca nu chiar ani, echiparea cu totul speciala a acestei nave cu aparatura costisitoare si cu personal numeros, caruia trebuie sa i se asigure salariul, caci pentru o sedere atat de indelungata pe mare nu mai poate fi vorba de amatorism.
Astfel, dupa expeditia printului Albert al Danemarcei, in 1901, progresele au fost foarte incete. Asa se explica de ce recordul de dragaj stabilit de el la 6035m a ramas aproape o jumatate de secol in picioare -; jumatate de secol in care atatea performante, in atat de multe domenii, au impins inainte limitele cunoasterii omenesti.
Astfel, inca o data trebuie sa constatam ca, in ce priveste cunoasterea marii, am ramas in urma, ca universul nostru terestru nu stie aproape nimic despre universul marin.
Cele mai mari progrese au fost obtinute desigur prin metodele de sondaj care au beneficiat de procedeele submarine prin ultrasunete, puse la punct in timpul celor doua razboaie. Exact in acelasi fel in care se poate evalua distanta care ne desparte de o faleza, masurand timpul in care un strigat scurt ajunge la ea si se reintoarce -; prin ecou -; tot astfel ultrasunetele -; care se propaga foarte bine in apa -; intr-un fascicol vertical, lovesc fundul apei si apoi se ridica la suprafata. Astazi este posibil un sondaj continuu. Astazi vedem denivelarile fundului submarin desenandu-se intr-o curba mai mult sau mai putin sinuoasa pe ruloul unui aparat inregistrator. Astfel au putut fi intocmite harti mai putin imprecise decat hartile batimetrice anterioare, pe care curbele de nivel erau desenate si apreciate intre reperele otinute prin sondaje, prin forta lucrurilor, in numar foarte restrans.
Progresul nu sta numai in continuitatea sondajului, ci si in precizia lui, in rapiditatea si usurinta manevrarii. Mai inainte, sondorii la mari adancimi ajungeau uneori la imprecizii lamentabile: incepand de la cateva sute de metri nu se mai poate simti cand plumbul a ajuns la fund, caci greutatea lui este neinsemnata in raport cu fortele la care curentii supun odgonul.

Dedesubtul abisurilor cu Albatross
Croaziera organizata de Institutul Oceanografic din Goeteborg in 1947 -; 1948 era consacrata in primul rand studiului sedimentelor marine. Din nenorocire, ea trebuise sa-si limiteze ambitiile, caci nava -; scoala Albatross, un minunat shonner cu motor, nu-i fusese imprumutata decat pentru 15 luni. Cum, pe de alta parte, manevrarea aparatelor grele destinate luarii de probe de pe funduri cere perioade de mare linistita, croaziera trebuia sa se limiteze la zona ecuatoriala, unde zilele linistite nu sunt rare. Astfel, calatoria in jurul marii a trebuit sa fie destul de rapida si principalele lucrari au fost efectuate in zonele ecuatoriale ale Atlanticului de Sud, ale Pacificului si ale Oceanului Indian.
Interesul esential al expeditiei consta in intrebuintarea unei noi “carotiere”, inventate de dr. B.Kullenberg si de directorul expeditiei, H.Petterson, “carota” fiind bucata cilindrica extrasa dintr-un teren cu ajutorul acestui fel de aparate.
Sa ne inchipuim un tub care, incarcat cu o greutate, coboara cu viteza in mare fara sa fie franat de cablu, sau sa ne inchipuim ca, indata ce loveste fundul, un piston se ridica in tub sub presiunea insasi a apei, pe masura ce tubul se infige in teren, si vom intelege usor principiul “tubului carotier cu vid”.
Albatross a executat in cele mai bune conditii 300 de carotaje, din care unele pe funduri care depaseau 5000m, luand uneori mostre de aproximativ 20m lungime. Daca ne gandim ca numai cu un sfert de secol inainte terenurile submarine nu puteau fi explorate decat pe grosime de un metru, vedem indata la ce progrese considerabile a dus in acest domeniu tehnica moderna.
Daca socotim ca depozitele cresc cu ritmul de 6 -; 8 mm intr-un mileniu, o carota de 20m reprezinta un sondaj de-a lungul a 3 milioane de ani. Coboram deci pana la finele erei tertiare, inaintea marilor perioade glaciare. Interesul acestor sectiuni geologice este considerabil: avem acum, in sfarsit, un mijloc pretios de a explora trecutul globului; alternanta foraminiferelor din marile reci si din cele temperate, cum si studiul radioactivitatii diferitelor bucati de carote ne vor permite sa datam cu mai multa precizie decat inainte glaciatiile cuaternare, a caror cronologie este atat de esentiala pentru istoria omului. Nimic nu ne arata mai bine cum totul se inlantuie in minunatul edificiu al cunostintelor noastre: in fundul apelor, studiul preistoriei va progresa in urma cercetarilor oceanografice.
Studiul celor peste 300 de carote aduse de Albatross in 1948 continua si azi in diverse laboratoare din lumea intreaga. Aceasta, deoarece e vorba de lucrari extrem de delicate, care fac sa intervina tot felul de procedee tehnice si care necesita multi ani.
O alta metoda originala a expeditiei suedeze era aceea a sondajului prin care profesorul W.Weibuli vroia sa aprecieze grosimea depozitelor de namol. Daca facem sa explodeze o grenada la o oarecare adancime, sunetul se va reflecta pe de o parte pe fundul marii, iar pe de alta parte, mai slab, pe stancile de sub namol. Timpul care separa perceptia acestor doua ecouri, cu ajutorul unui microfon, ne permite sa evaluam grosimea depozitelor marim.
Cea mai mare acumulare de namol care a fost detectata astfel este de 3650m, in Atlantic. Bazandu-ne pe viteza de sedimentare, deducem ca aceste depozite nu depasesc 500 milioane de ani. Aceasta cifra ne surprinde prin faptul ca este prea mica, dar daca ne gandim ca presiunea a comprimat in mod fatal straturile inferioare ale namolului, ajungem la cifre care corespund mult mai bine cu timpurile stabilite prin alte mijloace pentru ansamblul varstelor geologice
Aceste metode, pe care le vedem aplicate in geologia submarina de adancime, nu sunt, de fapt, decat transpunerea metodelor terestre: geofizicienii intrebuinteaza de mult carotajul, pe de o parte, si sondajul sismic, pe de alta parte. Si iata ca acum, la adancimi mici, geofizicienii incalca domeniul oceanografilor: pentru a cauta petrol in fata coastelor Californiei, in golful Mexicului si in golful Persic, ei se folosesc inca de aceleasi procedee.
In numai 10 luni, Albatross trebuia sa-si organizeze lucrarile pe un camp de actiune foarte bine precizat: astfel, el a trebuit sa neglijeze studiile biologice traditionale. Cu toate acestea, dupa ce a incheiat inconjurul lumii prin Panama, Indonezia si Suez, Pettersson a luat pe bord, la Monaco, pe dr. O.Nybelin, directorul Muzeului de istorie naturala din Goeteborg si a facut un circuit atlantic pana sub ecuator si pana in Antile, pentru a se consacra in sxpecial dragajelor.
Si aici Albatross a repurtat un mare succes: in septembrie 1948 a batut recordul pescuitului in adancime, la nord de insulele Vierges a executat un dragaj pe funduri care se gasesc intre 7675m si 8050m. Aceasta izbanda se datora insa virtuozitatii dobandite, in tot timpul calatoriei in manuirea marelui scripete si a cablurilor cu lungimi impunatoare.

Cu toate ca recolta a fost destul de slaba, rezultatul era important: viata batea cu 1800m recordul sau. Faimoasa “linie de zero” a lui E.Forbes era din nou impinsa inapoi.
Totusi lumea savanta n-a avut timp sa inregistreze marea cucerire, caci o alta expeditie scandinava savarsea alte cuceriri, dintre care unele chiar definitive.

Marea calaorie a Galatheei
Este foarte firesc ca danezii sa se gandeasca mereu la mare, fiind atat de aproape de ea. Dar dr.Bruun are ghinionul de a fi schiop. De la 10 ani a avut pasiunea acvariilor, orientandu-se, pana la urma, catre zoologie si specializandu-se in studiul animalelor marine.
El spune ca 82,6% din oceane nu depasesc adancimea de 2000m. Or oceanele ocupa 72% din suprafata globului. Astfel, 60% din solul planetei noastre se scalda intr-un univers care ne este aproape cu totul necunoscut. Si 1,3 din oceane, adica o suprafata de o suta de ori mai intinsa decat “Danemarca mea” depasaste 6000m.
Dr.Bruun a devenit asistentul lui J.Schmidt, si a luat parte, impreuna cu acesta la ultima croaziera a navei Dana (1920, descoperind faptul ca anghilele migreaza). A avut chiar si o teza despre pestii zburatori.
Cand Danemarca a luat hotararea de a organiza o mare croaziera, era fireste ca vrednicul asitent al lui J.Schmidt sa fie insarcinat cu conducerea acesteia.
Primul proiect a fost sa se ridice ancora in 1945, pentru a sarbatori centenarul celei dintai croaziere daneze in jurul lumii, a corvetei Galathea. Razboiul a hotarat insa altfel.
Abia in 1950, la 15 octombrie, noua Galatheea, o veche nava engleza de 1300t, special amenajata, pleca de la Copenhaga.
Drumul in jurul lumii fusese studiat anume pentru a traversa zonele de cea mai mare adancime. Aceasta, pentru ca copul principal al calatoriei era studiul vietii in gropile cele mai adanci de pe fundul marilor.
Pentru a intelege mai bine interesul si ambitia acetui program, trebuie sa stim ca, de la faimoasele campanii ale lui Challenger, in 1872-1876, nici o alta expeditie nu-si luase sarcina de a studia viata in adancuri. Toate se orientasera spre studii fizice sau urmareau sa descopere fauna “pelagica”, adica fauna din mijlocul marilor, nicidecum fauna “bentica”, adica cea de pe fund.
Pentru ca pescuitul pe fund necesita dragaje si pentru ca este extrem de greu sa draghezi la adancimi mari, trebuie se intelegem bine, de la inceput, ca nu ne putem da seama de clipa in care plasa in forma de punga atinge fundul: tensiunea pe cabluri a unei pungi remorcate sub mai multi km de apa este de asa fel, incat frecaturile pe fund nu mai pot fi percepute.
Suntem deci obligati sa determinam foarte exact adancimea. Dar aceasta n-a fost cu putinta decat in urma progreselor obtinute prin sondajul ultrasonic, care s-a dezvoltat in timpul ultimului razboi; pentru ca ecoul semnalului sa nu fie absorbit de paturile groase de apa, emisiunea trebuie sa aiba o putere considerabila.
Mai mult, trebuie sa ne asiguram ca adancimea este destul de constanta pe cel putin 10km; in rezumat dragajul cere campii submarine; altfel ar fi prea mare probabilitatea de a agata plasa, deci de a o pierde pe o panta prea abrupta, care, fara indoiala, e mai stancoasa decat o campie sau un fund de vale.
In vreme ce, intr-un pescuit cu palsa normal, plasa e trasa de doua cabluri, pentru adancimi foarte mari suntem obligati sa folosim numai un cablu. Astfel, riscul de rupere e mai mare si manevrarea pungii e mult mai delicata.
Totul ar fi relativ simplu, daca plasa ar fi coborata vertical. Dar nu e asa: din principiu, dragajul cere cablului sa aiba o oarecare inclinare. Deci el trebuie sa fie mai lung decat adancimea marii: cu cat?... Aceasta va depinde de propria lui greutate, de viteza navei si de aceea a curentilor, care-l vor face sa descrie o curba oarecare.
Fizicianul suedez Kullenberg elaborase o metoda de calcul pentru evaluarea lungimii cablului, care, in functie de toate aceste date, trebuia sa permita atingerea cu precizie a fundului. Participand si la expeditia Galatheei, el aprecizat aceasta metoda de o extrema dificultate matematica si a adaptat-o adancimilor care depasesc 10.000m. A obtinut in cele din urma abace care dau repede lungimea cablului ce trebuie desfasurat.
Desigur ca trebuia ca oceanografii si echipajul lor, inainte de a se aventura la adancimi-record, sa se familiarizeze intai cu tehnica dragajului pe funduri mijlocii. Aceasta munca a fost desfasurata in toamna anului 1951, in largul Africii occidentale; apoi, in timpuliernii, in groapa Madagascarului. In cursul acestor luni au fost duse la bun sfarsit importante studii de oceanografie fizica.
Trebuie semnalate si calculele profesorului H.Nielsen asupra cantitatii totale de materie organica continuta intr-o cantitate oarecare de apa de mare. Metoda sa, cu totul originala, utilizeaza izotopi radioactivi, care sunt absorbiti numai de materia vie, nu si de minerale. Un contor Geiger permite apoi dozarea. Din aceste observatii, s-a ajuns la concluzia ca oceanele, in ansamblul lor, produc aproximativ 40 miliarde de tone de substanta organica pe an.

In iulie 1951, Galatheea soseste in marea din jurul Filipinelor, cea mai adanca din lume. Fusese cea mai adanca, cel putin cu cateva saptamani mai inainte. Intr-adevar, la 14 iunie, nava oceanografica engleza Challenger II descoperise o groapa de 10863m in dreptul insulelor Caroline, intre insulele Guan si Yap. Fara indoiala, e vorba doar de o gaura, nu de o adevarata vale submarina, cum este groapa Filipinelor. Altfel, in orice caz, danezii nu s-ar fi dus pana acolo ca sa-si piarda plasele.
Toate atlasurile si toate cartile de scoala nu numai ca dau inca santul Mindanao, groapa Filipinelor, drept cea mai mare adancime din lume, dar fixandu-i 10800m sau chiar mai putin, ii atribuie o adancime inexacta. Aceasta adancime a fost evaluata in 1927 de nava germana Emdem: nu mai mult de 10200m.
In cele din urma, in 1944, nava americana Cape Johnson a putut sa gaseasca putin mai la nord groapa Cape Johnson, de 10400m. Aici voia Galatheea sa pescuiasca.
Pentru a intelege emotia care stapanea pe oceanografi, trebie sa ne aducem aminte ca nu se stia nimic despre cele mai mari abisuri. Iata ce spune dr.Bruun:”Sa admitem ca orice viata inceteaza dincolo de un nivel oarecare. Atunci, nu va exista acolo nici cea mai mica bacterie. Deci corpurile animalelor cazute din zonele superioare trebuie ca sunt ferite de orice deteriorare, chiar dupa milenii. Ne putem astepta sa gasim cadavre de fiinte de multa vreme disparute, si pe care le cunoastem numai dupa fosilele lor.”
Galatheea se gasea la NE de Mindanao. Sondorul ultrasonic indica 9400m. Pe tamburul inregistratorului curba nu desena decat o linie dreapta . Indicatiile meteorologice erau favorabile. Conditiile erau deci excelente pentru dragaj.
Dar, pentru a stabili ce aparat trebuia sa foloseasca, dr.Bruun a vrut sa extraga o mostra de pe fundul marii.
Pentru aceasta a hotarat sa utilizeze un aparat pus la punct de C.G.J.Petersen: o “bena apucatoare”, similara cu aceea care, in porturi, serveste la incarcarea carbunilor. Ea facuse minuni in marile Baltica si Nordului, pentru a colecta mostre de namol sau de nisip; coborase pana la 5000m in marile africane; aici insa avea sa-si dubleze recordul.
Mici saci de panza, continand fiecare cate o bula de sticla de 3-6 mm grosime fusesera prinsi de cablu din 2 in 2 metri, nu departe de bena. In primul sac, bula era intacta, dar al doilea avea o gaura mare: bula explodase cu atata violenta incat nu mai ramasese in sac nici cea mai mica urma din ea. A treia si a patra erau intacte, iar a cincea -; printr-o minune -; era pe jumatate plina cu apa si totusi intacta: apa trecuse sub presiune prin porii sticlei! A sasea si a saptea fusesera zdrobite, pulverizate; iar micile cristale formau o bula foarte indesata. Fragmentele de sticla erau atat de fine, incat daca le frecai intre degete nu te zgariau.
Nimic nu putea reda mai bine presiunea formidabila care domnea in abis...
In sfarsit, a aparut si bena. Pesemne ca nu functionase bine, intrucat nu continea decat putin nisip verzui.
La 9150m se incearca sa se ia mostre de apa si sa se masoare temperatura. La 8550m temperatura era de 2,22ºC, pe cand la suprafata erau 29ºC. Termometrul care trebuia sa inregistreze temperatura cu 300m mai jos explodase, si era chiar sa se zdrobeasca suportul sau de metal. Asta s-a intamplat celui de-al patrulea termometru, care trebuia sa ajunga aproape de fundul marii: nu s-a mai “intors”.
Pe bordul Galatheei se afla profesorul C.E.ZoBell, de la Scripps Institute of Oceanography din California, mare specialist in fauna microbiana a fundurilor marine si autor al unor lucrari despre petrol. El va avea cuvantul cand carotierul va aduce namol: va spune daca sunt sau nu bacterii in acest namol, adica daca viata persista pana la cele mai mari adancimi.
O carota de 75 cm contine un namol de o deosebita finete.
ZoBell se inchide in micul sau laborator, in timp ce pe punte se fac pregatiri pentru o noua incercare cu bena apucatoare. Dupa 5 ore iese radios: intr-un compresor de 1000atm bacteriile traiesc, ba chiar sunt pe cale sa se inmulteasca! (“sunt infloritoare si duc cea mai fericita viata de familie in tuburile de proba, pe cand agentiile de presa din toata lumea solicita prin radio informatii despre ele”). La o a doua incercare, au mai pescuit 16 anemone, 61 holoturii, 4 scoici si un minuscul crustaceu.
Viata nu are, deci, “limita zero”!