Schimbarea termenilor, catre 1930, reprezinta primul semn al mutatiei: TFF-ul devine radio, chiar daca francezii raman inca mult timp atasati de primul termen. Tehnicile se perfectioneaza. Studiourile in care se gasesc microfoanele, muzicienii, artistii, speakerii (adesea fosti comedieni), care citesc textele redactate de catre zieristi, sunt instalate in oras, in timp ce emitatoarele sunt stabilite in afara lor. Cu cat puterea statiilor creste cu atat au mai multi ascultatori, iar radioul devine un mijloc de informare si de propaganda deoarece isi mareste dimensiunile internationale.

I - Dimensiunile economice ale radioului

TFF-ul iese din amatorism si incepe sa se profesionalizeze. Mai intai la nivelul organizarii statiilor emitatoare: statul este pus sa intervina in repartizarea lungimilor de unde fixate de conferintele internationale: la Praga, in aprilie 1929 (intre 27 de tari), apoi la Lucerna in mai-iunie 1933; un al treilea plan repartizand 140 de lungimi de unda intre 372 de statii a fost adoptat in 1939 la Conferinta de la Montreux, unde 31 de tari au fost reprezentate, dar care nu a mai fost aplicat din cauza razboiului. d4t1tp
Progresele amplificarii permit modularea curentilor emitatorului si imbunatatirea sunetului odata cu punerea la punct a lampilor heterodine si superheterodine. De aceea, radioul difuzeaza mai multa muzica, fapt ce permite o crestere nedefinita a programelor. Fabricarea de receptoare mai putin costisitoare antreneaza o productie in serie care, la randul ei, produce o scadere a preturilor receptoarelor si atrage noi cumparatori.
Criza financiara din 1929 a dus la disparitia sau la reorganizarea numeroaselor societati si productia in masa a receptoarelor incepe catre 1930; rapiditatea perfectionarilor a favorizat inlocuirea receptoarelor, ceea ce a stimulat productia, mai ales in Statele Unite unde, in 1933, 62 % din vanzarile de receptoare corespundeau inlocuirii unui receptor demodat. Expozitiile anuale ale TFF in marile capitale au stimulat vanzarile; marii producatori de receptoare si de lampi erau General Electric, RCA, apoi Ferguson in Statele Unite, Electric and Musical Industries formata in 1931 in Anglia, Philips in Olanda, Telefunken in Germania: aceste patru tari in 1935 totalizau 88 % din exporturile de material TFF (dintre care 36 % din Olanda, 30 % din Statele Unite).
Dezvoltandu-se, radioul, mai intai activitate complementara, defineste noi profesii, realizator, producator, speaker, animator, ziarist, ca si cele de depanator si vanzator de receptoare.
Publicitatea gaseste un nou domeniu de activitate in radiodifuziune; in Franta, unde publicitatea comerciala este inca putin dezvoltata, M. Bleustein-Blanchet si-a inceput activitatile publicitare cu radioul. Prin efectele publicitatii, prin informatiile economice, prin atentia data cartilor si mai ales discurilor, prin modele pe care le difuzeaza, radioul este un instrument al pietei.

II. - Rolul politic si cultural

Devenind afacerea profesionistilor, programele de radio se specializeaza si se intind pe aproape toata durata zilei. Multe emisiuni retransmit activitati ce nu fusesera concepute pentru radio, concerte, cantece, pise de teatru, conferinte, lecturi de extrase din carti sau ziare; dar, incetul cu incetul, sub influenta noii tehnici, apar noi genuri: teatru radiofonic, foiletoane radiofonice al caror efect asupra ascultatorilor poate fi surprinzator, ca de exemplu Razboiul lumilor care, la 30 octombrie 1938, a perturbat orasul New York: multi dintre locuitorii sai innebuniti de aceasta emisiune radiofonica, si-au inchipuit o invazie a Martienilor; ea a facut, intr-o singura zi, notorietatea realizatorului ei, un tanar de 23 de ani, Orson Welles. Rolul cultural al radioului este subliniat mai ales in Europa, peste o jumatate din programe este in general consacrata muzicii (concerte si arte lirice, in special); emisiunile literare si istorice cauta sa difuzeze patrimoniul cultural. Radioul scolar si, in unele tari, emisiunile religioase contribuie de asemenea la intarirea caracterului cultural al radioului. Divertismentul (cantece, jocuri, sketchuri) ocupa primul loc in cadrul statiilor comerciale care cauta sa atraga cat mai multi ascultatori, in Statele Unite si in Franta, catre posturile private.

Politica radioului, in functie de tari, este reglata prin monopolul de stat, care lasa societatilor comerciale libera initiativa, sub rezerva de a respecta repartizarea internationala a lungimilor de unda sau inca prezenta a situatiilor intermediare. Dar, odata cu dezvoltarea emisiunilor, radioul a devenit o miza politica mai interesanta. Emisiunile “Causeries au coin du feu”, inaugurate de catre Franklin Roosevelt in Statele Unite in 1933, alocutiunile presedintelui Doumergue in Franta in 1934 reprezinta apeluri catre opinia publica, adesea prost resimtite de catre parlamente. Discursurile radiodifuzate ale lui Hitler contribuie la ameliorarea starii de spirit a Germaniei naziste. In domeniul politicii externe, radioul se dovedeste a fi mijlocul de informare cel mai rapid, ignorand frontierele; este mai ales cazul din timpul crizei care a dus la intalnirea de la Munchen din 30 septembrie 1938, cand radioul a aparut ca parte integranta a evenimentelor. Emisiunile in limbile straine, pentru alte tari, se dezvolta din ce in ce mai mult in ajunul celui de al doilea razboi mondial: BBC-ul le inaugureaza in 1938 cu emisiuni in araba si spaniola mai intai. Rolul radioului difera mai putin in functie de organizarea sa, mai mult sau mai putin etatista, decat de natura regimului politic si gradul de libertate a informatiei.

III. - Radioul in tarile totalitare

In tarile totalitare, radioul este in primul rand un instrument de mobilizare a spiritelor.

In Uniunea Sovietica, emisiunile de radio fusesera mai intai opera lui Radioperedacia, intreprindere comuna sindicatelor si Comisariatului Poporului cu Educatia nationala, apoi in 1928 ele au trecut sub controlul ministerului Postelor si Telegrafelor. In 1933 a fost creat un Comitet pentru Radiodifuziune incorporat ministerului Culturii; Radio-Comitetul central a dezvoltat o retea de statii care a trecut de la 57 in 1932 la 90 in 1940.
Radioul central emite in rusa de la Moscova; in cele 14 republici care constituie URSS-ul, emisiunile sunt difuzate in acelasi timp in limbile locale si in rusa. In 1929, un serviciu de emisiuni difuzate pentru strainatate a fost creat la Radio-Moscova.

Dimpotriva, URSS-ul s-a straduit sa limiteze posibilitatile de ascultare ale posturilor straine de catre locuitorii sai; receptoarele individuale (687.000 in 1936) au fost mult mai putin dezvoltate decat cele cu fir (2.577.000 in 1936 ... aproape 5 milioane in 1940), mai putin costisitor, dar care nu permitea ascultarea decat a unui singur post, cel ales de catre statiile de retransmisie; existau peste 7.000 in iulie 1936, cand simple relee, cand difuzand si emisiuni de interes local. Radioul sovietic a urmat indeaproape linia stalinista. Emisiunile literare vulgarizau mai ales operele in care erau exprimate tendintele socialiste; foarte numeroase emisiuni i-au fost consacrate lui Gorki in lunile ce au urmat mortii sale.
Informatia politica si sociala, inclusiv programele Agitprop (Agitatie si Propaganda, un organism al Partidului comunist), si propaganda in favoarea productiei reprezentau, in 1934, 26 % din emisiunile Radio-Moscova, 15 % din emisiunile posturilor locale in 1935. Radioul contribuia la incadrarea politica si la formarea cetateanului sovietic; incepand din 1935, autonomia relativa a statiilor locale a fost restransa; o treime doar au putut sa continue sa produca emisiuni adesea muzicale, celelalte neavand decat o functie de releu al emisiunilor de la Moscova.

In Italia fascista, radioul servise drept purtator de cuvant al lui Mussolini inca de la luarea puterii; proasta organizare a primei societati URI a antrenat inlocuirea sa, in 1927, de catre Ente Italiano per la Audizione Radiofoniche (EIAR), care primeste pe o perioada de douazeci si cinci de ani monopolul radioului instalat la Torino, coordonat de ministerul Presei si Propagandei, si strans controlat de catre Partidul fascist; EIAR, in 1936, avea 16 statii dintre care una la Roma, Prato-Smelrado, care era un centru radiofonic international ce difuza in 18 limbi.
Muzica si cantecele ocupau un loc important in programe, contribuind la audienta sa in strainatate; dar radioul este mai ales un instrument al puterii fasciste. Mussolini folosea frecvent radioul pentru a se adresa italienilor si pentru a accentua influenta sa asupra maselor. Toate programele merg in sensul ideologiei fasciste, in special “cronica fascista” difuzata de trei ori pe saptamana, care facea elogiul eroismului, violentei, hegemoniei fasciste in Mediterana; sefi de armata, ai aviatiei, artisti, conducatori ai industriei veneau aici sa ia cuvantul. Unele emisiuni erau consacrate muncitorilor, multe se adresau tineretului, iar emisiunile sportive contibuiau si ele la glorificarea regimului. Un efort deosebit a fost intreprins pe langa tarani. In 1933, Ente Radio rural a fost creat pentru a difuza o educatie in acelasi timp politica, economica si militara in vederea stimularii productiei si a castigarii “bataliei graului”, a sustinerii politicii de autarhie economica.
Dar, in ciuda eforturilor guvernului ce incuraja fabricarea de receptoare ieftine, progresia lor a fost lenta: 85.000 in 1930, 530.000 in ianuarie 1936, putin peste 12 aparate la 1.000 de locuitori; 995.000 la sfarsitul anului 1938; de asemenea, guvernul a cautat sa dezvolte ascultarea colectiva. Receptoare au fost distribuite in scoli, in uzine, instalate in locuri publice; si mai ales, 14.000 de aparate au fost distribuite de catre Radio rural in mici comune asigurand o ascultare colectiva a peste 2 milioane de ascultatori.

In Germania, inainte de a ajunge la putere, nazistii se infiltrasera in organismele de radio; ei investisera principala asociatie de ascultatori si plasasera suficienti partizani in radio pentru a difuza inca de la desemnarea lui Hitler drept cancelar, la 30 ianuarie 1933, emisiuni de propaganda si pentru a folosi radioul in alegerile de la 5 martie. Goebbels, ministrul Propagandei, a epurat radioul; cu ajutorul lui Hadamowsky, noul director al Reichsrundfunkkammer (Camera de Difuziune radiofonica), el a facut din radio un instrument esential al puterii naziste. Societatile regionale de radio au fost integrate RRG-ului devenit un organism de stat. Toate programele erau manipulate cu aceleasi scopuri; operele lui Mendelssohn si ale muzicienilor evrei erau surghiunite.

Radioul s-a modernizat pentru a face sa patrunda mai bine ideologia national-socialista; reportajele sunt mai vii; punerea in unda a emisiunilor si mai ales ale discursurilor lui Hitler face obiectul unei griji deosebite a lui Goebbels pentru care radioul “trebuie sa permita unificarea in intregime a poporului german intr-o vointa unica patrunzand pana si in cea mai modesta coliba”. Emisiunile artistice si literare pun si cultura in serviciul ideologiei. Dar el nu ignora riscul saturatiei (in 1935, stirile si propaganda reprezentau 37,4 % din emisiuni); de aceea, din 1936, el face sa se dezvolte emisiunile de divertisment intretaiate de sloganuri naziste de genul: “Un popor, un Reich, un fuhrer.”. Goebbels introduce fabricarea unui model popular, “Volksempfanger”, un receptor ieftin care permitea ascultarea posturilor germane dar receptiona cu greu emisiunile straine; radioul folosea un personal permanent de peste 3.300 de angajati in 1936. Un intreg sistem de relee aflate in raport cu cele 33 de oficii de propaganda ale Reichului inlesneau difuzarea instantanee a informatiilor si discursurilor lui Hitler; in uzine - unde se intrerupea lucrul pentru a le asculta -, in locurile publice, in scoli, megafoanele permiteau ascultarea colectiva. In 1936, se numarau peste 7 milioane de detinatori de receptoare care plateau o redeventa, 11,5 milioane la sfarsitul anului 1938.

O mare statie radio pe unde scurte a fost stabilita la Zeesen langa Berlin; ea difuzeaza mai intai emisiuni in germana pentru nemtii ce traiau in strainatate, pentru a-i intari pe nazistii austrieci si pregatirea Anschluss-ului, pentru germanii sudeti sau din Polonia; ea difuzeaza in 28 de limbi in momentul Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Radioul a devenit un adevarat instrument al politicii externe.

IV. - Radioul in tarile liberale

Statele Unite continua sa anticipeze asupra Europei. Mai intai prin importanta luata de catre radio; existau deja 604 statii in 1932, 650 in 1938, iar numarul de receptoare trece de la 12 milioane in 1930, la 26 in 1936 si la 50 in 1940. Daca mici posturi regionale persista, trei mari networks domina radioul in Statele Unite in aceasta perioada. Aceste retele sunt constituite din mai multe statii care emit aceleasi programe:

- NBC (National Broadcasting Company), fondat in 1926 de catre General Electric, Westinghouse si RCA care i-a dat sediul in imensul Radio City pe care-l construise la New York; legea anti-trust a obligat-o sa cedeze in 1943 una din retelele sale care a devenit ABC (American Broadcasting Company); in 1934, 127 de statii erau afiliate NBC-ului si 97 CBS-ului (Columbia Broadcasting System), fondata in 1927 si reluata in anul urmator de catre William S. Paley, care a dezvoltat-o pe deplin.
- MBS (Mutual Broadcasting System) a fost organizata in 1934 de catre niste agentii de publicitate care patronau statii din New York, Chicago, Detroit si Cincinnati, 107 in 1939. Existau si canale sau posturi de radio locale, radiouri ale universitatilor; marile magazine, trusturile de presa (lantul Hearst, Chicago Tribune, Detroit News...) au si ele propriile statii, adesea afiliate unei network. In ajunul celui de al doilea razboi mondial existau 27 de statii la New York si 21 la Chicago. Programele prezentau o foarte mare diversitate, unele statii se adresau unor categorii de ascultatori bine definite, fermierilor sau unor categorii de emigranti, in propriile lor limbi.

Communications Act din 19 iunie 1934 a adus un control accentuat al guvernului federal prin FCC (Federal Communications Commission), compusa din 7 membri numiti de catre presedintele Statelor Unite, singura care elibera licente de emisie pentru o durata de trei ani ce puteau fi reinnoite, si care asigura repartizarea frecventelor. Era vorba aproape exclusiv de radiouri comerciale care isi extrageau resursele din publicitate, care nu plateste numai anunturile, ci si o parte din programe. Marile lanturi si-au inmultit studiile asupra audientei radiofonice care beneficiaza de noi tehnici de sondare a opiniei; in 1934 Georges Gallup a fondat American Institute for Public Opinion.
Rolul radioului in campaniile electorale se afirma in alegerile prezidentiale din 1932. Franklin Delano Roosevelt a stiut sa-l foloseasca, dupa alegerea sa, pentru a explica politica sa de New Deal, in emisiunile “Causeries au coin du feu”, adresandu-se la radio opiniei publice americane, si mai tarziu, pentru a explica politica sa externa. Radioul fusese utilizat in Statele Unite si de catre demagogi impotriva politicii sale, de catre senatorul Long si mai ales de catre P. Charles E. Coughlin ale carui luari de pozitii fasciste si antisemite au facut ierarhia catolica sa intervina pentru a-l face sa taca in timpul celui de al doilea razboi mondial.
Statele Unite a cunoscut, prima, conflictul dintre radio si presa in urma unui raport al ANPA in 1931 (Asociatia americana a editorilor de ziare), care denunta pe planul stirilor si la nivelul publicitatii. Pana la urma, in decembrie 1933, s-a facut un compromis intre reprezentantii ziarelor si ai marilor canale NBC si CBS.
Emisiunile de varietati au devenit una dintre caracteristicile programelor americane de radio; in 1935, din 6.350 de ore difuzate de CBS, 3.430 corespundeau programelor de divertisment popular; foiletoanele difuzate pentru un public feminin in emisiunile zilei ocupa de sase ori mai mult timp in 1939 decat in 1934. Un mare efort a fost facut de catre canalele americane in domeniul informatiei, mai ales in timpul serii; reportajele lui H. V. Kaltenborn despre razboiul din Spania si mai ales de la Conferinta de la Munchen au sensibilizat opinia americana la situatia din Europa. Vocile lui Edward Murrow (de la CBS), William L. Shirer, Lowell Thomas au devenit familiare multor americani.

In Anglia, radioul cunoaste o maturitate care face din BBC un model pentru celelalte tari liberale. Existau deja 3 milioane de receptoare care-si plateau abonamentul in 1930 si numarul lor crescuse la 9 milioane in septembrie 1939. Din 1936, cercetarile asupra audientei erau conduse sub impulsul lui R. J. E. Silvey: programele preferate erau varietatile, ascultate de catre o jumatate dintre ascultatori, si retransmisiile pieselor de teatru. BBC-ul, un adevarat organ al establishment-ului, difuza emisiuni de calitate dar adesea austere; de asemenea, audienta emisiunilor de divertisment ale postului Radio-Luxembourg (care transmitea in limba engleza) se ridica la aproape 45 % dintre ascultatorii englezi in ziua de duminica.

Sir John Reith, director general pana in iunie 1938, a asigurat BBC-ului independenta sa fata de guvern si de grupurile de presiune de orice fel; patruns de notiunea de serviciu public, avand un simt al datoriei legat de educatia sa crestina, el s-a inconjurat de colaboratori care ii impartaseau conceptiile, dezinteresul sau si obiceiurile de lucru; acestia au jucat mult timp un rol important in viata BBC-ului, ca Noel Ashbridge pentru problemele tehnice, R. H. Eckersley pentru directia de programe, T. Lochhead pentru chestiunile financiare, vice-amiralul Charles Carpendale, Cecil Groves care conducea serviciul de Programe, Basil Nicoll in fruntea administratiei. Cu toate acestea, unul dintre oamenii care trebuiau sa exercite o mare influenta la BBC mai ales in timpul razboiului, Stephen Tallents, a fost desemnat sa conduca relatiile publice in 1936 la sugestia membrilor guvernului. Personalul BBC-ului a trecut de la 1.194 de persoane in 1930 la 5.100 in 1939. Succesiunea lui Reith dezbatuta in presa a fost o surpriza: F. W. Ogilvie era un profesor de economie politica care prezida Universitatea din Belfast. In ciuda anumitor critici (informatiile erau plictisitoare dar impartiale), comisia Ullswater, formata in 1935 de catre ministrul Postelor, a concluzionat reluarea in considerare a statutelor in vigoare pentru zece ani; recomandarea de a plasa BBC-ul sub tutela unui minister mai politic pentru tot ceea ce nu privea partea tehnica a fost inlaturata. Parlamentul, dupa o dezbatere destul de scurta, a reinnoit carta BBC-ului in 1937.

In 1935, muzica primul loc atat pe programul national (69 %), cat si in cadrul programelor regionale (72 %); stirile si reportajele reprezentau 8,8 % din timpul de antena pentru primul, si respectiv 6,4 %. Regele Georges al V-lea, mare amator de radio, a contribuit la dezvoltarea sa si a vorbit adesea la microfon.

In Franta, dezvoltarea tarzie a radioului este datorata absentei unui satut coerent; conflictele dintre posturile de stat si posturile private (la Bordeaux si la Toulouse in special), antagonisme in sanul posturilor de stat intre ascociatiile care le gestionau si functionarii PTT, neincrederea sau chiar ostilitatea numeroaselor ziare.

In 1933, stabilirea unei redevante (contrapartida suprimarii publicitatii pe undele de stat) ne permite sa facem o apreciere statistica: existau 1.308.000 de receptoare declarate (la care mai trebuiesc adaugate 15 % fraude). La inceputul anului 1936, cu putin peste 62 de receptoare la 1.000 de locuitori, Franta nu ajungea decat pe locul 20 in clasamentul densitatii aparatelor: 4,7 milioane de receptoare la sfarsitul anului 1938 si 5 milioane in 1940. In absenta unui statut veritabil al radioului, situatia s-a stabilizat prin legea finantelor din 19 martie 1928; de acum incolo existau 13 posturi private la Paris (4), Lyon, Toulouse, Bordeaux, Montpellier, Nimes, Agen, Juan-les-Pins, Mont-de-Marsan (care a disparut destul de repede) si Beziers (post care trebuia sa fie transferat langa Paris); la acestea trebuia sa se adauge Radio-Fecamp. O comisie condusa de generalul Ferrie fixase in 1931 un plan de dezvoltare tehnica. Reteaua de stat includea Paris-PTT si poste la Lyon, Marseille, Bordeaux, Toulouse, Rennes, Montpellier, Lille, Strasbourg, apoi Limoges si Grenoble; ea a fost intarita prin rascumpararea pentru Societatea franceza radioelectrica, in 1933, de catre stat, a postului Radio-Paris. Doua alte posturi de stat aveau un statut deosebit: postul din turnul Eiffel si postul colonial.

Radioul incepe sa devina un mijloc de difuzare prea important pentru a lasa initiativa programelor unor societati de amatori. Chiar daca unii predecesori, Jean Mistler si Mallarme, accentuasera deja rolul statului, Georges Mandel, ministru al PTT intre 8 noiembrie 1934 si 4 iunie 1936, a dat un impuls radioului, a dispus aplicarea mai stricta a suprimarii publicitatii pe posturile de stat si a reglat prin decret, 25 februarie 1935, exploatarea posturilor de stat; programele erau incredintate unor consilii de gestiune compuse din 5 delegati ai serviciilor publice numiti de catre ministrul PTT, din 5 reprezentanti ai activitatilor intelectuale si artistice, din 10 membri alesi ai auditoriului: chiar daca primele alegeri rezervate membrilor cotizanti ai asociatiilor radiofonice au fost un semi-esec in mai 1935 (nu au fost decat 220.000 de votanti), ministerul profitase de ocazie pentru a elimina fosti conducatori locali ai posturilor regionale.
De abia in momentul Frontului popular rolul si utilizarea politica a radioului ies la lumina; alegerile din 1936 au fost primele din Franta care au cunoscut o campanie electorala radiofonica; pe 17 aprilie 1936, la radio, Maurice Thorez si-a lansat celebrul sau apel: “Noi iti intindem mana, catolic, muncitor, functionar...”; era pentru prima data cand un lider comunist putea sa ia cuvantul in fata unui microfon in Franta. Devenit presedinte al Consiliului, Leon Blum a folosit radioul pentru a face cunoscute hotararile guvernului sau. Influenta dominanta timp de cateva luni a lui Marceau Pivert asupra Radio-Journal de France (situat foarte la stanga in SFIO), a lui Louis Wallon, Pierre Brossolette si Pierre Paraf, evictiunea mai multor ziaristi de dreapta, deplasarea lui Marcel Pellenc inlocuit de la directia radioului de catre Denard, seful de cabinet al ministrului PTT, importanta actiune a Sindicatului Postasilor si a lui Emile Courriere antreneaza o intreaga campanie de presa impotriva mainii guvernamentale de deasupra radioului.

Un decret din 27 octombrie 1936 a diminuat, in consiliile de gestiune ale posturilor de stat, numarul reprezentantilor alesi de auditori si a accentuat contolul statului. Alegerile radiofonice din februarie 1937 au aratat nemultumirea ascultatorilor; din 12 circumscriptii, una singura, cea din Toulouse a dat majoritate listei prezentate de catre Radio-Liberte, asociatia radiofonica ce cuprindea petizanii Frontului popular; in rest, peste tot listele alese au fost cele ale Radio-Famille, o asociatie de inspiratie catolica care avusese sprijinul partidelor de dreapta, a ierarhiei catolice si a majoritatii presei. Dar ceea ce a retinut atentia a fost faptul ca peste un milion si jumatate de ascultatori au votat. Rezultatele au fost exploatate ca o dezavuare a politicii radiofonice a Frontului popular; ele marcau mai ales un decalaj intre puterile publica interesate de radio ca un instrument de informare si ascultatorii care -l considerau la fel, si uneori mai ales ca pe un mijloc de distractie.
Conflictul dintre presa cotidiana si radio se accentueaza in 1937; unele ziare erau asociate unor posturi private, Le Petit Parisien (cu postul parizian), Paris-Soir (cu Radio-37, nou instalat), L’Intransigeant (cu Radio-Cite), La Depeche de Toulouse (cu Radio-Toulouse), dar majoritatea cotidienelor, sub impulsul lui Maillard (de la Matin), reprosau radiourilor concurenta in atragerea publicitatii si mai ales in difuzarea informatiei; o conventie, la 11 decembrie 1937, intre Sindicatul Presei pariziene si Federatia Postelor private prevede o durata limita a publicitatii in fiecare zi si o reducere a informatiilor si a revistelor presei (care nu trebuiau sa fie difuzate inainte de ora 13), dar aplicarea acestor masuri era supusa extinderii lor posturilor de stat, lucru ce nu a fost obtinut.

Cu toate acestea, cand Edouard Daladier a devenit presedinte al Consiliului, dornic de a se impaca cu marea presa, a acceptat planul din 30 iunie 1938 care reducea la trei repetitiile unui buletin de sapte minute de informatii si a suprimat revista presei de dimineata, pe posturile de stat. Criza de la Munchen, in septembrie 1938, a facut imposibila respectarea acestui plan. Langa propriile lor receptoare, o mare parte dintre francezi au urmarit desfasurarea evenimentelor internationale.

Muzica ocupa peste o jumatate din emisiuni, dar posturile private aveau o capacitate mai mare de inovatie si atrageau mai multi ascultatori cu “carligul” radiofonic in 1937, ca lansarea cantaretilor ca Charles Trenet sau Edith Piaf, sau noi formule ce amestecau informatia si reportajul ca “La Voix de Paris”, o emisiune a postului Radio-Cite.

Utilzarea guvernamentala a radioului incepuse inca din 1932 odata cu cabinetul Tardieu; ea se accentuase sub ministerul Blum. Daladier si ministrii sai - in special Paul Reynaud - au folosit radioul atat pentru pentru a-si sustine politica interna, pentru a explica politica lor financiara sau pentru a se opune grevei generale din 30 noiembrie 1938 (care a fost un esec), cat si pentru a-si expune politica externa; in cursul calatoriei sale in Tunisia, Daladier a pronuntat la 3 ianuarie 1939 un mare discurs radiodifuzat; un altul, la 28 martie, reprezenta si un raspuns pretentiilor teritoriale italiene. Radio-Journal de France, aflat in 1938 sub conducerea Consiliului, aparea din ce in ce mai mult drept calea oficiala a Frantei; un decret din 4 februarie 1939 il face sa depinda de un Centru permanent al Informatiei generale, nou creat, care-si extindea actiunea si asupra posturilor private; acestea, din septe,brie 1938, aveau deja un controlor al informatiilor lor. Concentrarea jucase si pentru ei in provincie odata cu formarea, incepand de la Radio-Toulouse, a grupului Tremoulet care-si extindea influenta asupra Radio-Agen, Radio-Bordeaux, Radio-Montpellier si participand la elaborarea postului Radio-Andorra.

Un decret-lege din 29 iulie 1939 ii dadea radioului o administratie autonoma, care nu mai depindea de ministerul PTT, ci de conducerea Consiliului; consiliile de gestiune erau lichidate, evictiunea reprezentantilor ascultatorilor era insotita de o eliminare progresiva a programelor regionale in folosul releelor de emisiuni pariziene. Radiodifuziunea devenise prea importanta pentru a scapa centralizarii.

Radioul a cunoscut o dezvoltare rapida in nordul Europei: in Danemarca, tara din Europa cea mai bine echipata cu receptoare, in Norvegia si in Suedia, unde numarul de receptoare a trecut de la 427.000 in 1930 la 1.226.000 la sfarsitul anului 1938.
Radioul era de asemenea dezvoltat in Belgia, trecand de la 75.000 de aparate in 1930 la 1,1 milioane la sfarsitul anului 1938; emisiunile belgiene, prea culturale, au reorientat o parte dintre ascultatori catre alte posturi, in special Radio-Luxembourg ale carui emisiuni incepusera in 1933. Parlamentul stabilise Institutul national de Radiodifuziune (INR) care, in 1930, avea sa aibe monopolul radioului. Asociatiile de ascultatori organizau emisiuni muzicale sau vorbite; principalele erau Radio catholique belge, Radio socialiste de expresie franceza, Solidra (Societatea liberala de Radiodifuziune) si cele asemanatoare lor in limba flamanda, Theo Fleischmann creand in Belgia jurnalul vorbit si reportajul in direct.

In Europa centrala, radioul s-a dezvoltat mai ales la cehoslovaci, care aveau inainte de razboi peste un milion de receptoare, si in Austria unde, in iulie 1934, nazistii austrieci ocupasera cladirile RAVAG in momentul loviturii lor esuate. Radioul era mai slab dezvoltat in sudul Europei. Existau mai putin de zece receptoare la 1.000 de locuitori in 1938 in Portugalia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia si in Romania. In 1931 a fost inaugurat Radio Vatican care emitea in mai multe limbi.

Radioul era putin dezvoltat in afara Europei si a Americii de Nord, iar implantarea sa a fost adesea legata de imperialismele occidentale.

In Imperiul britanic, radioul se implantase mai ales in dominioane: Canada, Australia, Noua-Zeelanda. Rhodezia, Nigeria, Africa de Sud si Kenya reprezentau tarile africane in care radioul se implantase cel mai bine inaintea celui de al doilea razboi mondial. Englezii stabilisera statii in Egipt in 1926, la Hong-Kong, la Ierusalim (1935), la Lagos (1935). Radioul s-a implantat mai lent in domeniul colonial francez, daca exceptam cazul deosebit al Algeriei unde Radio PTT-Alger fusese instalat inca din 1926. In 1939, o statie mai mare este stabilita la Dakar (care avea deja un emitator), in timp ce un emitator privat incepuse sa functioneze la Brazzaville catre 1936.
In America latina, societati comerciale din Statele Unite isi gaseau o piata de desfacere pentru productia lor radioelectrica. Argentina avea peste un milion de receptoare in 1938; in Mexic, in 1937, existau peste 90 de statii, majoritatea comerciale; pretutindeni in rest existau mai putin de 30 de aparate la mia de locuitori.
Japonia este singura tara din Asia in care radioul s-a dezvoltat inainte de al doilea razboi mondial. Numarul de receptoare in 1940 era de 5.668.031. In China, o puternica statie fusese instalata la Kuomintang la Nankin, in 1928; receptoarele radio, ca si in restul continentului asiatic, reprezinta un privilegiu al catorva medii de conducatori.

La inceputul anului 1936, din 56,7 milioane de aparate receptoare in lume, 27,5 milioane se aflau in Europa si 22,9 milioane in Statele Unite. Radiodifuziunea nu este numai foarte inegal implantata in fuctie de regiuni: ea difuzeaza o informatie sau o cultura (inclusiv emisiunile muzicale sau cantate) care reflecta in principal aspiratiile si productiile lumii nord-americane si europene. Fusesera puse sperante in radio in vederea apropierii popoarelor, dar ele sunt dezmintite de realitate. Radiodifuziunea, care daduse - in domeniul economic - un impuls publicitatii, da si, chiar inaintea celui de al doilea razboi mondial, o noua amploare propagandei.