Fondarea primelor statii emitatoare de radio s-a datorat adesea producatorilor de material radioelectric, care voiau sa-si vulgarizeze experientele si sa-si popularizeze tehnicile difuzand concerte sau stiri in speranta crearii unei noi piete pentru productiile lor. In functie de tari, libertatea a fost totala sau, dimpotriva, interventia statului s-a manifestat sub forme diferite. Este greu sa distingiemisiunile experimentale in fata unui public al primelor programe regulate.

I. - Avansul american

Cand la data de 2 noiembrie 1920 statia KDKA din Pittsburgh (apartinand lui Westinghouse Electric and Manufacturing Company) a asigurat un reportaj despre alegerile prezidentiale al lui Warren G. Harding, candidat republican, radiodifuziunea se nascuse ca mijloc de informare politica; cateva luni mai tarziu - in iulie 1921 - difuzarea, printr-o statie RCA la Hanoken, a meciului de box Dempsey - Carpentier, lega sportul si radioul cu legaturi care pareau indisolubile. x4k19kg
Autoritatile federale, in virtutea Radio Act din 1912, se multumeau doar sa acorde diferite tipuri de licente. Statiile de Broadcasting se inmulteau (30 la sfarsitul anului 1921, 451 in 1922, 556 in 1923): a fost asa numitul “radio boom”.

Fabricantii de material radioelectric se numarau printre principalii promotori de statii. David Sarnoff, colaborator al lui Marconi, isi facea intrarea la RCA unde a pus, inca din iunie 1922, problema finantarii emisiunilor considerand ca fabricantii, distribuitorii, comerciantii de aparate de radio trebuiau sa le plateasca. AT&T - care se retrasese din RCA - lansase, la 16 august 1922, prima statie finantata de catre publicitatea WEAF din New York; inca din martie 1923 emisiunile sale erau patronate de 25 de societati; ea a constituit primul lant de statii, numarand 26 la Boston, Washington, Philadelphia, Pittsburgh, Kansas City ... , in 1925; ea a cedat, in 1926, reteaua sa numita “reteaua rosie” RCA-ului, care constituise la inceputul aceluiasi an o “retea albastra” rascumparand numeroase posturi emitatoare; aceste doua retele au format primul mare lant de posturi emitatoare, NBC (National Broadcasting Corporation).

Aparitia radioului in Statele Unite a avut loc intr-o deplina libertate, dar nu fara conflicte intre societatile capitaliste si, de asemenea, intre interese opuse.
Dupa o perioada de “laisser -faire” aproape totala intre 1922 si 1927, inmultirea statiilor emitatoare (578 in 1925, 700 in 1926) - odata cu interferentele si haosul care a urmat - a condus la punerea in practica a unui sistem mai riguros de repartizare a frecventelor; un al doilea Radio Act, in februarie 1927, a legat radioul de Primul Amendament si a creat Federal Radio Commission (FRC), compusa din 5 membri numiti de catre presedintele Statelor Unite. Marile canale (networks): NBC, CBS, despre care vom vorbi mai tarziu, nu sunt proprietare decat al unui mic numar de statii; majoritatea sunt numai abonate la programele lor; existau si statii independente si retele regionale; in sfarsit, statii necomerciale au fost constituite foarte devreme de catre universitati sau organizatii religioase, fara insa a putea sa rivalizeze cu radioul comercial.
Numarul de receptoare a trcut de la 50.000 in 1921 la 600.000 in februarie 1922, la 4 milioane in 1925, la 6 milioane si jumatate in 1927, si la 10 milioane in 1929. O asemenea progresie provoaca un adevarat “boom” al radioului; in 1930, publicitatea reprezenta la radio o cifra de afaceri de 60 de milioane de dolari. Inca de la inceput, muzica a ocupat un loc privilegiat, dar grija de a atrage ascultatorii (pentru a putea sa beneficieze de tarifele de publicitate si a le justifica) a condus repede la acordarea unei mai mari importante muzicii populare, muzicii de dans si cantecelor, si varietatilor; din 1929, dialogurile umoristice ale lui Amos’n’Andy au avut un mare succes.

Informatiile si emisiunile politice au contribuit de asemenea la popularizarea radioului. Harding fusese primul presedinte al Statelor Unite care tinuse un discurs radiodifuzat la Saint-Louis, la 21 iunie 1923. Ceremonia de instalare a lui Coolidge ca presedinte, la 4 martie 1925, a fost radiodifuzata de 27 de statii. Cele doua mari partide folosisera deja radioul in 1924 platind timpii de emisie, dar campania electorala din 1928 a fost cea care a vazut radiodifuzarea intrand in cursa pentru presedintie; campania electorala a adus peste 10 % din incasarile de publicitate radiofonica in anul 1928. In seara zilei de 5 noiembrie, Hoover, apoi Al Smith, s-au adresat fiecare unui public de peste 40 de milioane de ascultatori; aceasta reprezenta o cotitura in moravurile politice.

II. - Radioul in Europa

Fiecare an, incepand din 1921, vede nascandu-se noi posturi emitatoare si programe regulate; in 1925 ele exista in 19 tari din Europa, ca si in Argentina (din 1922, deoarece societatea germana Telefunken avea aici o filiala), in Australia (din 1923) si in Japonia.

In Anglia, compania Marconi isi reluase experientele, din 1920, la Chelmsford, si isi incepuse primele emisiuni radiodifuzate intre 23 februarie si 6 martie, urmarite cu interes de Daily Mail si de catre lordul Northcliffe; cu toate aceste, Postmaster general (ministrul Postelor) a suspendat aceste emisiuni in noiembrie 1920. Sub presiunea radio-amatorilor, a societatilor stiintifice sau comerciale, Marconi Co. a fost autorizata sa emita, ceea ce si facu la 14 februarie 1922 de la Writtle.

Decis sa nu urmeze exemplul american al abundentei posturilor emitatoare, in noiembrie 1922, ministrul Postelor Neville Chamberlain, a incitat diferite societati de productie sa se uneasca; astfel s-a format British Broadcasting Company, a carei capital apartinea in proportie de 60 % celor 6 mari companii de productie de material radioelectric: Marconi Co, Thompson Houston, General Electric, Metropolitan Vickers (legata de Westinghouse Co), Western Electric si Radio Communication Co; restul era reprezentat de vreo 200 de mici fabricanti. Primele emitatoare au fost construite la Londra, la Manchester si la Birmingham; in 1925, erau 22 de statii, dintre care una de mare putere la Daventry. Licenta de emitere fusese acordata de abia la 18 ianuarie 1923. Dificultatile nu lipseau: relatiile cu Post Office-ul, cu presa destul de ostila in ansamblul ei, ingrijorata sa limiteze functia de informare a radioului si de a nu lasa sa fie introdusa publicitatea la radio intr-o perioada de depresie economica.

O comisie de ancheta formata in 1923, Comisia Sykes, dupa numele raportorului sau, s-a pronuntat pentru un control mai strict al statului; concluziile sale au fost reluate de catre o noua comisie prezidata de lordul Crawford care a respins atat mentinerea statu quo-ului (o societate comerciala de radio), cat si gestiunea statului. Guvernul si-a adoptat punctele de vedere si a hotarat, in iulie 1926, ca, incepand de la 1 ianuarie 1927, pentru o perioada de zece ani, monopolul radiodifuziunii sa fie acordat prin carta regala unei corporatii, British Broadcasting Corporation, BBC, sub tutela ministerului PTT retrocedandu-i o parte din taxele radiofonice impuse detinatorilor de receptoare. BBC-ul avea in fruntea sa un consiliu de 7 guvernatori numiti de guvern si un director general. Statul a rascumparat posturile de radio ale celor 6 mari societati ale vechiului BBC, publicitatea la radio a fost interzisa, monopolul permitand o relansare a activitatii radiofonice de care profitau pana la urma fabricantii de receptoare (printre care si vechii proprietari ai BBC).
John Reith este cel care a creat sistemul de la BBC, un serviciu public ce beneficiaza de un monopol fara a fi un organism de stat; administrator in decembrie 1922, din noiembrie 1923 el a devenit director general: era un inginer de 34 de ani care, pana atunci, fusese strain de radio. El a avut o mare contributie la schimbarea statutului BBC-ului. Personalul BBC a trecut de la 4 membri in 1922 la 552 de membri in 1925 (dintre care 179 de ingineri).

Progresia radioului in cadrul publicului a inceput in 1924, trecand de la 330.000 la aproape un milion de receptoare in cursul anului; in 1929, cifra de 3 milioane fusese deja atinsa. Din 1922 muzica populara, jazz-ul, sketch-urile umoristice figurasera in programe, dar un comitet de aparare al administratorilor de teatru si de concert, muzicieni si atristi s-a format in mai 1923 impotriva BBC-ului, care a trebuit sa negocieze cu aceste profesii; cu atat mai mult cu cat si presa obtinuse in 1923 limitarea informatiilor radiofonice.

Greva generala, care a afectat si ziarele de pe 3 pe 12 mai 1926 in Anglia, i-a permis BBC-ului sa-si manifeste importanta si independenta sa fata de guvern; Reith s-a lovit de cancelarul Esichierului, Winston Churchill, care voia sa utilizeze radioul impotriva grevistilor; Primul Ministru Baldwin, care-l aprecia pe Reith, i-a respectat autonomia; campania electorala din 1928 se desfasurase la radio, unde toti liderii au putut sa se exprime. Pentru prima oara presa engleza recunostea influenta directa a radioului asupra vietii politice, cu toate ca era mai mult orientat catre emisiunile culturale. In 1928, din 80 de ore de emisie pe saptamana, peste 61 % era muzica si peste 8,5 % reprezenta emisiuni scolare.

In Germania, Hans Bredow, care facuse inainte de razboi experiente de difuzare a muzicii si a cuvantului, deveni sef al departamentului TFF la ministerul Postelor. Dar de abia in 1923 a obtinut de la guvern autorizarea emisiunilor publice de radio. Licentele de emisie au fost acordate unei societati din Berlin in 1923, iar in 1924, altor 8 la Leipzig, Munchen, Frankfurt, Hamburg, Stuttgart, Breslau, Koln si Konigsberg. Existau 100.000 de licente de receptoare in iulie 1924; la sfarsitul anului 1925, existau deja 1 milion, si peste 2 milioane in 1927.

In mai 1925 Reichsrundfunk Gesellschaft, RRG, era constituita; ea cuprindea 9 societati regionale, apoi Deutsche Welle (Unda germana), care difuza incepand din ianuarie 1926 emisiuni educative in toata Germania. Reichpost-ul (ministerul PTT) asigura exploatarea tehnica si controla gestiunea economica, iar ministerul de Interne al Reichului controla programele. Doctorul Bredow era comisarul Radiodifuziunii Reichului; societatile emitatoare de utilitate publica asigurau serviciul programelor in cadrul statelor federale. Emisiunile muzicale, retransmisiile de la Festivalul de la Bayreuth, de la Munchen sau Dresda, cicluri de concerte si drame radiofonice, asigurasera, foarte repede, renumele radioului german in timpul Republicii de la Weimar.

In Franta, progresul TFF privea mai mult telegrafia, comunicatiile particulare pe distante lungi cu coloniile si navele pareau a reprezenta primul obiectiv al marilor societati, ca de exemplu Compagnie generale de TSF (devenita mai tarziu CSF). Acest grup a organizat la 26 noiembrie 1921 un concert emis de la Sainte-Assise (unde era instalata puternica statie radiotelegrafica a SFR) si difuzat la 50 de km mai departe la hotelul Lutetia din Paris. Emile Girardeau, intors dintr-o calatorie in Statele Unite, a obtinut autorizarea de a emite, pe 6 noiembrie 1922, si a inaugurat primul post privat, Radiola (viitorul Radio-Paris), avandu-l ca speaker pe un tanar comedian, Marcel Laporte, poreclit Radiolo. Inceputurile radioului in Franta sunt legate si de experientele armatei, conduse de generalul Ferrie de la statia din turnul Eiffel, care a emis regulat incepand din februarie 1922.

Industria privata si armata au devansat astfel Scoala PTT care utiliza incepand din ianuarie 1923 o statie oferita de catre LMT, filiala franceza a Western Electric, care ar fi dorit sa obtina pentru ea o autorizatie, si care, din lipsa acesteia, spera sa deschida piata franceza receptoarelor americane, din moment ce noua statie emitea pe unde medii, in timp ce Radiola emitea pe unde lungi, pentru care receptoarele americane nu erau echipate.

Coexistenta serviciului de stat si a intreprinderii private avea sa dureze inca aproape douazeci de ani, in ciuda principiului monopolului transmisiunilor telegrafice extins prin legea finantelor din 30 iunie 1923 si asupra radiodifuziunii; un decret ambiguu din 24 noiembrie 1923 autoriza posturile private in vederea favorizarii industriei radioelectrice. Dar aceasta dispozitie liberala a guvernului Poincarre nu era impartasita si de Cartelul Stangii ajunsa la putere in 1924, partizan al unui monopol absolut al statului, care s-a dovedit la fel de inaplicabil. Posturi private, autorizate sau nu, au inceput sa emita la Lyon, la Agen, la Fecamp in 1924, la Bordeaux, la Toulouse, la Montpellier in 1925. La Paris, un post al ziarului Petit Parisien (cel mai mare ziar de dimineata) a fost autorizat in mai 1924, si niste constructori isi monteaza propriile statii emitatoare Radio-Vitus si Radio LL. De partea sa, ministerul PTT a creat in provincie relee ale postului Scolii superioare a PTT, avand apoi propriile emisiuni, Toulouse-Pyrenees in mai 1925, Lyon-La Doua, Marseille-PTT, apoi in martie 1926 Bordeaux-Lafayette.
Pentru a incerca rezolvarea unei situatii dramatice, guvernul lui Poincarre stabileste prin decretul-lege din 28 decembrie 1926 regimul monopolului diferit; el creaza un Serviciu al Radiodifuziunii, tinand de administratia centrala a PTT, condus de un inginer, Marcel Pellenc, si incredinta realizarea de programe, din cadrul posturilor de stat, asociatiilor de ascultatori; dar el a permis in continuare existenta posturilor private, cu titlu precar, pana la votul unui statut al radioului. Din lipsa acestuia, legea finantelor din 19 martie 1928 a mentinut statu quo-ul; cele 13 posturi private existente la acea data au fost mentinute, 4 la Paris, 9 in provincie.
Aceasta stare de fapt inmulteste conflictele dintre posturile de stat si cele particulare concurente de la Bordeaux, Toulouse, Lyon, Montpellier, dintre asociatiile de ascultatori care gestionau posturile de stat si administratia PTT. Receptoarele cu lampi sunt foarte costisitoare si amatorii de radio, cei fara fir, cum li se spunea atunci, isi construiesc adesea propriile receptoare cu galena cu casca de ascultare, care le permitea sa asculte cel mai apropiat emitator; in 1928, numarul de receptoare era estimat la cel mult 600.000.
Posturile din provincie, care nu emiteau adesea decat cateva ore pe zi, au o originalitate in programele lor care va fi redusa putin cate putin. Pretutindeni, emisiunile muzicale castiga o durata din ce in ce mai mare; dar si informatiile incep sa fie foarte repede difuzate. Din 1922 Maurice Vinot, inginer si ziarist, devine directorul postului Radiola, unde dezvolta reportajele sportive si un serviciu de informatii in colaborare cu Agentia Havas. La postul de turnul Eiffel, Maurice Privat, ziarist si autor de sansonete, a fost autorizat din 1922 sa difuzeze “radio-concerte” si a introdus si un ziar vorbit, care a devenit regulat din 1924 in fiecare seara la ora 18.30, impreuna cu o echipa de ziaristi si de oameni de litere. La postul Scolii superioare a PTT (care a devenit in 1928 Pris-PTT), informatiile transmise au devenit in 1927 radio-jurnalul Frantei gratie lui Laskine, seful cabinetului ministrului PTT. Cu toate acestea, numarul limitat de ascultatori, stransa relatie dintre oamenii politici si presa scrisa, fac ca majoritatea ziarelor sa vada in TFF un instrument de divertisment sau de cultura mai mult decat un mijloc de informare; atitudinea lor avea sa se schimbe cativa ani mai tarziu.

In Belgia, unde experiente de radiodifuziune avusesera loc inca din 1914, in 1923 a fost creata Radio-Belgique, o societate autorizata.

In Olanda, inca din 1920, radioul fusese utilizat la Amsterdam pentru a difuza cursurile de la Bursa; dar societatea Philips, producatoare de material radioelectric, este cea care a lansat primul emitator la Hilversum in 1924, lasand o asociatie de ascultatori, AVRO, sa se ocupe de emisiuni; s-au constituit grupari, imediat dupa aceea, pentru a-si difuza propriile lor programe, catolica (KRO 1n 1926), protestanta (NCRV si VPRO), socialista (VARA) in 1926. O lege din 1928 a dat ministerului de Interne un simplu drept de control. Cele cinci asociatii isi impart timpul de emisie.

In Elvetia, prima statie a fost creata la Lausanne in august 1922, apoi alte statii la Zurich (august 1924), Geneva (februarie 1925), Berna (noiembrie 1925) ... ele fiind confederate in februarie 1931 in SSR. In Austria, din 1923, o statie experimentala a fost autorizata la Viena, Radio-Hekophon; incercarile sale au fost reluate de catre RAVAG, organism semi-public, fondat in octombrie 1924. Spania a cunoscut foarte devreme dezvoltarea radioului, inca din 1922: cu toate acestea, in ciuda unui mare numar de emitatoare, numarul de receptoare era foarte scazut. In Italia, primele statii, la Roma si la Milano, dateaza din octombrie 1924, dar adevaratul inceput al radioului este reprezentat de crearea EIAR in octombrie 1927; Danemarca a avut primele statii in octombrie 1922; Cehoslovacia si Finlanda in 1923; Suedia in 1924; Ungaria, Norvegia, Polonia si Romania in 1925; Iugoslavia in 1926; Bulgaria in 1929 ... Grecia si Turcia doar la sfarsitul anilor ’30.

In Rusia, guvernul sovietic relansase inca din 1918 experientele de radiotelefonie sustinute de catre Lenin care prevedea deja “ziarul fara hartie si fara frontiere”. Radioul raspundea necesitatii de a depasi problemele de distanta; el este conceput, inca de la inceput, ca un mijloc de propaganda si de educare a maselor. Primele programe, care au inceput pe 17 septembrie 1922 la o statie din Moscova, sunt organizate de catre sindicate si de comisariatul poporului cu educatia. Emisiunile de la Moscova au devenit regulate din 1924; prioritatea a fost acordata receptoarelor cu fir care nu permiteau ascultarea decat a ceea ce hotarau responsabilii statiei de retransmisie, evitandu-se astfel ascultarea emisiunilor straine.

Dimensiunea internationala a TFF s-a afirmat repede in necesitatea unei repartizari a lungimilor de unda intre natiuni. La initiativa lui Reith (BBC) si a lui Rambert (Radio-Geneve), in aprilie 1925 a fost creata la Geneva Uniunea internationala a Radiodifuziunii (UIR), grupand incetul cu incetul toate tarile europene (cu exceptia URSS si Luxemburg). Radioul inainte de 1930 nu are decat o mica aplicatie in afara Europei si a Americii de Nord; cele cateva rare emitatoare din Asia (cu exceptia Japoniei, primele statii in 1925, creatie a organismului public NHK in 1926) si din Africa reprezinta rezultatul puterilor coloniale. Progresele tehnice fac din TFF-ul acestei prime perioade o realitate care se modifica fara incetare; ascultatorii, cei fara fir, viseaza radioul intr-un viitor care va favoriza cultura si intelegerea pacifista intre popoare; in 1929, Societatea Natiunilor a hotarat crearea propriei statii.