Intr-unul dintre celebrele lor sketch-uri, componentii trupei engleze de umor Mounty Phyton, reuneau generic filosofia sub forma unui meci de fotbal. Socrate, Platon, Arhimede, Thales (si lista poate continua), toti frumos echipati si cu lectia tactica invatata de acasa asteapta fluierul arbitrului. In mod hilar, cand meciul incepe, fiecare dintre ei, alearga catre un colt al terenului si pozand binecunoscuta pozitie “mana-n barba” incep a medita. Comentatorul, un veritabi Ilie Dobre britanic, racneste, se zbate, comenteaza intr-un tempo infernal. Filosofii sunt insa linistiti. Pierduti in meditatie pe marginea “fotbalitatii” (cam asa descria Noica ce intelegea el din jocul de fotbal), raman implacabili, enervanti de la un anumit punct, pana cand, in ultimul miinut, Socrate are o revelatie, ia mingea, centreaza, Arhimede da gol cu capul, iar in racnetele de extaz ale comentatorului, meciul ia sfarsit. c2j18jh
De o buna bucata de vreme, filosofia pare a se afla in cele 89 de minute meditative. Socurile culturale au incetat, aparatele de resuscitare au fost deconectate, iar valorile cu care suntem indopati astazi sunt doar solutii de moment. Filosofia isi traieste in tihna o binemeritata pensionare. Ocazional insa, mai arunca o privire curioasa la ceea ce a lasat in urma. Cateva nume obligatorii intr-o biblioteca, o multime de idei si uneori spectacolul personal al unui filosof sau a altuia. Acestea sunt medaliile si diplomele filosofiei. Mandria ei. Un Platon, un Aristotel, un Kant sau un Hegel, un Nietzsche sau un Heidegger, modelatori ai filosofiei, nume generice pe o carte de vizita de invidiat. In alte cazuri insa ea stramba din nas. Nu stie ce sa creada despre toata orientarea asta noua catre urbanism, design interior, comunicare, sociologie sau antropologie. Poate ca-I place ocazional sa lectureze cate un Baudrillard, poate ca zambeste si ea (cu o mica roseata in obraji, desigur) cand aude ca Derrida da autografe alaturi de decolteele adanci ale admiratoarelor sale. Stie ca nu se poate impotrivi, ca a pierdut trenul de foarte multa vreme si atunci se intinde confortabil pe fotoliu si respinge toate obligatiile. Viseaza in secret la o alta tinerete, la un moment cand va fi iarasi puternica, capabila de a dicta si a supraveghea mersul lucrurilor.

Intre timp, noi ramanem descumpaniti. Ce ar trebui sa facem? Catre ce trebuie sa ne indreptam? Simtim datoria (aproape morala) de a citi si reciti clasicii filosofiei, de a indrepta catre sonoritatea acelor nume ce ne-au trezit odata interesul catre studiul filosofiei. Resimtim profund criza actuala a filosofiei, detasarea ei impersonala, privim uimiti redescoperirea “marii filosofii” in cate o sala universitara sau, dimpotriva, transformarea acesteia in simplu reper de lectura. Pe de alta parte vrem sa scriem bine -; tot mai bine -; vrem sa fim cititi si din exterorul “masei” filosofice vrem sa fim spontani, la curent cu ce se petrece in domeniu. Invatam sa recitim prin Derrida, sa socam ca Baudrillard, descoperim ca putem scrie despre organe genitale si deseuri (modelul Sloterdijk) putand in aceleasi timp sa aspiram catre titlul onorific de “filosof. Optiunea (de altfel obligatorie) intre o “filosofie mare” si una… “mica” nu se reduce in final la o simpla alegere intre serios si neserios. Mai degraba, ea priveste modalitatile personale de depasire a starii de moarte cerebrala a filosofiei. Gazetarie sau deconstructivism, fenomenologie sau simpla eseistica, conteaza mai putin acum; Temerile fiecaruia sunt legate de pericolul de a deveni cu totii un Ilie Dobre ce da permanent impresia unui gol imient, cand defapt, filosofia plimba linistita mingea in propriul careu.