Le multumesc cititorilor revistei Esprit pentru ca au binevoit sa-mi puna intrebari
si lui J.-M. Domenach pentru ca mi-a dat posibilitatea sa le raspund. Aceste
intrebari erau atit de numeroase -; si fiecare in parte
atit de interesanta -; incit imi era cu neputinta
sa ma aplec asupra tuturor. Am ales-o pe ultima* (nu fara regretul de a fi fost
nevoit sa le abandonez pe celelalte): f4h10hi
1) pentru ca la o prima privire m-a surprins, convingindu-ma insa
imediat ca priveste insasi esenta lucrarii mele;
2) pentru ca imi permite sa plasez cel putin citeva dintre raspunsurile
pe care as fi vrut sa le dau celorlalte intrebari;
3) pentru ca formuleaza interogatia pe care nici o lucrare teoretica nu poate,
astazi, sa o evite.
*
Cum sa nu recunosc ca ati caracterizat cit se poate de just ceea ce
ma preocupa sa intreprind? Si ca ati atins, totodata, punctul de inevitabila
discordie: “A introduce constringerea sistemului si discontinuitatea
in istoria spiritului”? Da, ma recunosc aproape total in aceasta
caracterizare. Da, recunosc ca este vorba de un demers aproape de nejustificat.
Pertinenta diabolica: ati reusit sa definiti munca mea intr-un mod la
care nu pot decit sa subscriu, dar pe care nimeni, vreodata, n-ar vrea
sa-l asume. Simt, dintr-o data, intreaga mea bizarerie. Stranietatea mea
atit de putin legitima. Si acest demers care a fost oarecum solitar, desigur,
insa intotdeauna rabdator, fara alta lege in afara lui insasi,
suficient de aplicat, credeam eu, ca sa poata sa se apere singur, imi
dau seama brusc cit este de deviant fata de normele prestabilite, cit
este de scandalos. Cu toate acestea, doua sau trei detalii din definitia atit
de justa pe care mi-o propuneti ma deranjeaza, impiedicindu-ma sa
ader la ea pe de-a-ntregul.
Mai intii, folositi cuvintul sistem la singular. Or, eu sint
pluralist. Iata ce anume vreau sa spun. (Imi veti ingadui, sper,
sa nu vorbesc doar despre ultima mea carte, ci si despre cele care au precedat-o;
si aceasta pentru ca, impreuna, ele alcatuiesc un manunchi de cercetari
ale caror teme si repere cronologice sint suficient de apropiate; si,
de asemenea, pentru ca fiecare din ele constituie o experienta descriptiva care
se opune si, deci, se refera le celelalte doua printr-un anumit numar de trasaturi.)
Sint pluralist: problema pe care eu mi-am pus-o este aceea a individualizarii
discursurilor. Pentru individualizarea discursurilor, exista criterii care sint
cunoscute si sigure (sau aproape): sistemul lingvistic caruia ii apartin,
identitatea subiectului care le-a articulat. Mai exista, insa, si alte
criterii, cu nimic mai putin familiare, dar mult mai enigmatice. Atunci cind
vorbim despre psihiatrie, despre medicina, despre gramatica, despre biologie
sau despre economie, la singular, despre ce anume vorbim? In ce anume
constau aceste ciudate unitati pe care credem ca le putem recunoaste dintr-o
prima privire, dar carora ne-ar fi foarte greu sa le definim limitele? Unele
dintre aceste unitati par a veni din adincul istoriei noastre (medicina
nu mai putin decit matematicile), in vreme ce altele au aparut recent
(economia, psihiatria), iar altele, poate, in fine, au disparut (cazuistica).
Unitati in care vin sa se inscrie neincetat noi enunturi si
care sint neincetat transformate de catre acestea (stranie unitate
a sociologiei sau a psihologiei, care, inca de la nastere, n-au incetat
s-o ia de la capat). Unitati care se mentin cu incapatinare dupa
atitea erori, uitari, noutati, dupa atitea metamorfoze, dar care
au parte, uneori, de mutatii atit de radicale incit ne-ar
fi foarte greu sa le consideram identice cu ele insele (cum sa afirmi
ca aceeasi economie o regasim, fara intreruperi, de la fiziocrati si pina
la Keynes?).
Exista, poate, discursuri care pot sa-si redefineasca in orice moment
propria individualitate (matematicile, de pilda, pot sa reinterpreteze in
orice moment totalitatea istoriei lor); insa in nici unul dintre
cazurile amintite, discursul nu poate sa restituie totalitatea istoriei sale
in unitatea unei arhitecturi formale. Ramin doua recursuri traditionale.
Recursul istorico-transcendental: sa incerci sa gasesti, mai presus de
orice manifestare si de orice nastere istorica, o intemeiere originara,
deschiderea unui orizont inepuizabil, un proiect aflat in recul fata de
orice eveniment, si care sa pastreze de-a lungul istoriei schita mereu deschisa
a unei unitati niciodata terminate. Si recursul empiric sau psihologic: sa cauti
intemeietorul, sa interpretezi ce anume a vrut el sa spuna, sa detectezi
semnificatiile implicite care dorm tacute in discursul sau, sa urmaresti
firul sau destinul acestor semnificatii, sa povestesti traditiile si influentele,
sa fixezi momentul trezirilor, al uitarilor, al constientizarilor, al crizelor,
al schimbarilor in spiritul, sensibilitatea sau interesul oamenilor. Mi
se pare insa ca primul dintre aceste recursuri este tautologic, iar cel
de-al doilea extrinsec si neesential. Reperind si sistematizind
propriile lor caracteristici, as dori eu sa incerc a individualiza marile
unitati care scandeaza, in simultaneitate sau in succesiune, universul
discursurilor noastre.
Am retinut trei grupe de criterii:
1) Criteriile de formare. Ceea ce permite individualizarea unui discurs precum
economia politica sau gramatica generala nu este unitatea unui obiect sau o
structura formala; nu este nici o arhitectura conceptuala coerenta; nu este
o optiune filosofica fundamentala; ci mai curind existenta unor reguli
de formare pentru toate obiectele sale (oricit de dispersate ar fi acestea),
pentru toate operatiunile sale (care pot, uneori, sa nu se suprapuna si nici
sa se inlantuie), pentru toate conceptele sale (care pot fi, foarte bine,
incompatibile), pentru toate optiunile sale teoretice (care, uneori, se exclud
unele pe altele). Exista o formatiune discursiva individualizata ori de cite
ori un asemenea joc de reguli poate fi definit.
2) Criteriile de transformare sau de prag. Voi spune ca istoria naturala sau
psihopatologia sint unitati de discurs daca voi putea defini conditiile
care a fost nevoie sa fie intrunite intr-un moment foarte precis
al timpului pentru ca obiectele, operatiunile, conceptele si optiunile lor teoretice
sa se poate forma; daca voi putea sa definesc modificarile interne de care ele
au fost susceptibile; daca voi putea sa definesc, in sfirsit, care
este pragul de transformare dincolo de care noi reguli au fost puse in
joc.
3) Criteriile de corelare. Voi spune ca medicina clinica este o formatiune discursiva
autonoma daca voi putea sa definesc ansamblul relatiilor care o definesc si
care o situeaza printre celelalte tipuri de discurs (precum biologia, chimia,
teoria politica sau analiza societatii) si in contextul non-discursiv
in care ea functioneaza (institutii, raporturi sociale, conjunctura economica
si politica).
Aceste criterii permit inlocuirea temelor istoriei totalizante (indiferent
ca e vorba despre “progresul ratiunii” sau despre “spiritul
unui veac”) cu niste analize diferentiate. Ele permit descrierea, ca épistémè
a unei epoci, nu a sumei cunostintelor acestei epoci sau a stilului general
al cercetarilor ei, ci a abaterii, a distantelor, a opozitiilor, a diferentelor,
a relatiilor multiplelor sale discursuri stiintifice: épistémè
nu este un fel de mare teorie subiacenta, ci un spatiu de dispersie, un cimp
deschis si, fara indoiala, infinit descriptibil de relatii. Aceste criterii
mai permit, in plus, si descrierea nu a marii istorii care ar trage dupa
sine toate stiintele intr-un acelasi avint, ci tipurile de istorii
-; adica de remanenta si de transformare -; ce caracterizeaza diferitele
discursuri (istoria matematicilor nu asculta de acelasi model ca istoria biologiei,
care nici ea nu asculta de acelasi model ca istoria psihopatologiei): épistémè
nu este o felie de istorie comuna tuturor stiintelor; este un joc simultan de
remanente specifice. In sfirsit, ele permit situarea fiecaruia la
locul sau respectiv a diferitelor praguri: caci nimic nu dovedeste dinainte
(si nimic nu demonstreaza dupa examinare) ca cronologia lor este aceeasi pentru
toate tipurile de discurs; pragul ce poate fi descris pentru analiza limbajului
la inceputul secolului al XIX-lea nu cunoaste, desigur, un episod simetric
in istoria matematicilor; si, fapt cu mult mai paradoxal, pragul de formare
al economiei politice (marcat de Ricardo) nu coincide cu constituirea -;
de catre Marx -; a unei analize a societatii si a istoriei1. Épistémè
nu reprezinta un stadiu general al ratiunii; ci un raport complex de decalaje
succesive.
Nimic, asadar, cum se poate vedea, mai strain mie decit cautarea unei
forme constringatoare, suverane si unice. Eu nu caut sa detectez, pornind
de la semne diverse, spiritul unitar al unei epoci, forma generala a constiintei
sale: ceva de felul unei Weltanschauung. Nu am descris nici emergenta si eclipsa
unei structuri formale care ar domni, o vreme, peste toate manifestarile gindirii:
n-am facut istoria unui transcendental sincopat. In sfirsit, nu
am descris nici gindiri sau sensibilitati seculare nascindu-se,
bilbiindu-se, luptind, stingindu-se asemeni unor mari
suflete fantomatice jucindu-si teatrul lor de umbre pe arierscena istoriei.
Am studiat, rind pe rind, ansambluri de discursuri; le-am caracterizat;
am definit jocuri de reguli, de transformari, de praguri, de remanente; le-am
compus intre ele, am descris fascicole de relatii. Peste tot unde am considerat
necesar, am facut sa prolifereze sistemele.
*
O gindire, spuneti dumneavoastra, care “subliniaza discontinuitatea”.
Notiune, intr-adevar, a carei importanta, astazi -; atit pentru
istorici cit si pentru lingvisti -;, nu poate fi subestimata. Insa
utilizarea singularului nu mi se pare cu totul potrivita. Si aici, sint
pluralist. Problema mea: sa substitui formei abstracte, generale si monotone
a “schimbarii”, sub care de bunavoie noi gindim succesiunea,
analiza unor tipuri diferite de transformare. Ceea ce implica doua lucruri:
a pune intre paranteze toate vechile forme de continuitate moale cu ajutorul
carora este atenuat, de obicei, faptul salbatic al schimbarii (traditie, influenta,
obiceiuri de gindire, mari forme mentale, constringeri ale spiritului
uman), si a face sa izbucneasca, din contra, cu obstinatie, intreaga vivacitate
a diferentei: a stabili, cu meticulozitate, abaterea. A pune, apoi, intre
paranteze toate explicatiile psihologice ale schimbarii (geniul marilor inventatori,
crizele de constiinta, aparitia unei noi forme de spirit); si a defini cu cea
mai mare grija transformarile care nu spun ca au provocat, ci au constituit
schimbarea. A inlocui, pe scurt, tema devenirii (forma generala, element
abstract, cauza prima si efect universal, amestec confuz de identic si nou)
cu analiza transformarilor in specificitatea lor.
1) In interiorul unei formatiuni discursive determinate, a detecta schimbarile
care afecteaza obiectele, operatiunile, conceptele, optiunile teoretice. Pot
fi, astfel, distinse (ma limitez la exemplul Gramaticii generale): schimbarile
prin deductie sau implicatie (teoria verbului copulativ implica distinctia intre
o radacina substantivala si o flexiune verbala); schimbarile prin generalizare
(extindere la verb a teoriei cuvintului-desemnare si disparitia, prin
urmare, a teoriei verbului copulativ); schimbarile prin delimitare (conceptul
de atribut este specificat prin notiunea de complement); schimbarile prin trecere
la complementar (din proiectul de a construi o limba universala si transparenta
deriva cautarea secretelor ascunse in limba cea mai primitiva); schimbarile
prin trecerea la celalalt termen al unei alternative (primatul vocalelor sau
primatul consoanelor in constituirea radacinilor); schimbarile prin permutarea
dependentelor (teoria verbului poate fi intemeiata pe aceea a numelui
si invers); schimbarile prin excludere sau includere (analiza limbilor ca niste
sisteme de semne reprezentative face sa cada in desuetudine cautarea inrudirii
dintre ele, care este insa reintrodusa prin cautarea unei limbi primitive).
Aceste diferite tipuri de schimbare constituie prin ele insele ansamblul
derivatiilor caracteristice ale unei formatiuni discursive.
2) A detecta schimbarile care afecteaza formatiunile discursive insele:
-; deplasarea liniilor ce definesc cimpul obiectelor posibile (la
inceputul secolului al XIX-lea, obiectul medical inceteaza a mai
fi prins intr-o suprafata de clasificare si incepe sa fie reperat
in spatiul tridimensional al corpului);
-; noua pozitie si noul rol al subiectului vorbitor in cadrul discursului
(subiectul din discursul naturalistilor din secolul al XVIII-lea devine in
exclusivitate subiect privitor in conformitate cu o grila si notant conform
unui cod; inceteaza a fi ascultator, interpretant, descifrant);
-; noua functionare a limbajului in raport cu obiectele (incepind
cu Tournefort, discursul naturalistilor nu mai are rolul de a patrunde in
lucruri, de a surprinde in adincul lor limbajul pe care acestea
il invaluie in secret si de a-l produce la lumina zilei; ci
de a asterne o suprafata de transcriere pe care forma, numarul, marimea si dispunerea
elementelor sa poata fi traduse in mod univoc);
-; noua forma de localizare si de circulatie a discursului in societate
(discursul clinic nu se formuleaza in acelasi locuri, nu are aceleasi
procedee de inregistrare, nu se difuzeaza, nu se acumuleaza, nu se conserva
si nici nu se contesta, in secolul al XVIII-lea, la fel ca discursul medical).
Toate aceste schimbari, de un tip superior celor dinainte, definesc transformarile
care afecteaza spatiile discursive insesi: sint mutatii.
3) In sfirsit, al treilea tip de schimbari, cele care afecteaza
simultan mai multe formatiuni discursive:
-; schimbarea locului in cadrul diagramei ierarhice (analiza limbajului
a detinut, de-a lungul epocii clasice, un rol rector pe care l-a pierdut, in
primii ani al secolului al XIX-lea, in beneficiul biologiei);
-; alterarea in natura rectiunii (gramatica clasica, in calitatea
ei de teorie generala a semnelor, garanta, in alte domenii, transpunerea
unui instrument de analiza; in secolul al XIX-lea, biologia asigura importarea
“metamorforica” a unui anumit numar de concepte: organisme ? organizare;
functie ? functie sociala; viata ? viata a cuvintelor sau a limbilor);
-; deplasari functionale: teoria continuitatii fiintelor, care, in
secolul al XVIII-lea, tinea de discursul filosofic, este preluata, in
secolul al XIX-lea, de discursul stiintific.
Toate aceste transformari, de un tip superior precedentelor doua, caracterizeaza
schimbarile proprii epistemei insasi. Sint redistribuiri.
Iata un mic lot (cincisprezece, poate) de modificari diferite ce pot fi identificate
cu privire la discursuri. Si iata de ce as fi preferat sa se spuna ca am subliniat
nu discontinuitatea, ci discontinuitatile (adica diferitele transformari care
este posibil a fi descrise cu privire la doua stadii ale discursului). Important
insa, pentru mine, acum, nu este constituirea unei tipologii exhaustive
a acestor transformari.
1) Important este sa atribui drept continut conceptului monoton si gol de “schimbare”
un joc de modificari specificate. Istoria “ideilor” si aceea a “stiintelor”
nu mai trebuie sa fie o relevare a inovatiilor, ci analiza descriptiva a diferitelor
transformari efectuate2.
2) Ceea ce ma intereseaza este sa nu amestec o astfel de analiza cu un diagnostic
psihologic. Caci un lucru (legitim) este sa te intrebi daca a fost genial
sau care au fost experientele din prima copilarie ale celui a carui opera prezinta
un atare ansamblu de modificari. Si alt lucru sa descrii cimpul de posibilitati,
forma operatiunilor, tipurile de transformare ce caracterizeaza practica sa
discursiva.
3) Ceea ce ma intereseaza este sa arat ca nu exista, pe de o parte, discursuri
inerte, deja mai mult sau mai putin moarte, si, pe de alta parte, un subiect
atotputernic care le manipuleaza, le da peste cap, le innoieste; ci ca
subiectii producatori de discursuri fac parte din cimpul discursiv -;
in el isi au locul (si posibilitatile de a se deplasa) si functia
(posibilitatile de mutatie functionala). Discursul nu este locul de eruptie
a subiectivitatii pure; este un spatiu de pozitionari si de moduri de functionare
diferentiate pentru subiecti.
4) Dar ceea ce ma intereseaza cel mai mult este sa definesc jocul de dependente
dintre toate aceste transformari:
-; dependente intradiscursive (intre obiectele, operatiunile, conceptele
unei aceleiasi formatiuni);
-; dependente interdiscursive (intre formatiuni discursive diferite:
de pilda, corelatiile pe care le-am studiat in Cuvintele si lucrurile
intre istoria naturala, economie, gramatica si teoria reprezentarii);
-; dependente extradiscursive (intre transformari discursive si diferite
transformari care s-au produs altundeva decit in discurs: de pilda,
corelatiile, studiate in Istoria nebuniei si in Nasterea clinicii,
intre discursul medical si un intreg joc de schimbari economice,
politice, sociale).
Tot acest joc de dependente, eu as vrea sa-l asez in locul simplitatii
uniforme a atribuirilor de cauzalitate; si, prin inlaturarea privilegiului
neincetat reprodus al cauzei, sa determin aparitia manunchiului polimorf
al corelatiilor.
Vedeti asadar: nici vorba sa substitui o categorie, “discontinuul”,
celei nu mai putin abstracte si generale de “continuu”. Ma straduiesc,
dimpotriva, sa demonstrez ca discontinuitatea nu este, intre evenimente,
un vid monoton si de negindit, pe care ar trebui sa ne grabim a-l umple
(doua solutii perfect simetrice) cu plenitudinea mohorita a cauzei sau
cu agila jucarie a spiritului; ci ca ea este un joc de transformari specificate,
diferite unele de altele (avind fiecare conditiile, regulile si nivelul
sau) si legate intre ele conform schemelor de dependenta. Istoria este
analiza descriptiva si teoria acestor transformari.
*
Un ultim punct, asupra caruia sper sa pot fi mai scurt. Folositi expresia
“istoria spiritului”. La drept vorbind, intelegeam sa fac
mai degraba o istorie a discursului. Si care e diferenta, o sa ma intrebati.
“Textele pe care le luati ca material nu le studiati conform structurii
lor gramaticale; nu descrieti cimpul semantic pe care ele-l strabat; nu
limba constituie obiectul dumneavoastra. Si atunci? Ce anume cautati, daca nu
sa descoperiti gindirea care le anima si sa reconstituiti reprezentarile
carora ele le-au oferit o versiune durabila poate, dar fara doar si poate infidela?
Ce anume cautati, daca nu sa regasiti, in spatele lor, intentia oamenilor
care le-au formulat, semnificatiile pe care, voit sau fara sa stie, ei le-au
depus in ele, acel imperceptibil surplus fata de sistemul lingvistic si
care este ceva de felul deschiderii proprii libertatii sau istoriei spiritului?”
Aici se ascunde, poate, punctul esential. Aveti dreptate: ceea ce analizez eu
in discurs nu este sistemul limbii sale si nici, in general, regulile
formale ale constructiei sale: caci nu ma preocupa sa aflu ce anume il
face sa fie legitim sau ii confera inteligibilitate, permitindu-i
sa serveasca in comunicare. Problema pe care eu o pun este nu cea a codurilor,
ci a evenimentelor: legea de existenta a enunturilor, ceea ce le-a facut posibile
-; pe ele si nici un altul in locul lor; conditiile aparitiei lor
singulare; corelatia lor cu alte evenimente anterioare sau simultane, discursive
sau nu. La aceasta intrebare, eu ma straduiesc, totusi, sa raspund fara
a ma referi la constiinta, obscura sau explicita, a subiectilor vorbitori; fara
a raporta faptele de discurs la vointa -; poate involuntara -; a autorilor
lor; fara a invoca acea intentie de a spune care este totdeauna in exces
de bogatie fata de ceea ce se spune; fara a incerca sa captez usurinta
nemaivazuta a unei vorbiri care n-ar avea text.
Ceea ce face ca demersul meu sa nu fie nici o formalizare si nici o exegeza.
Ci o arheologie: adica, asa cum insusi numele sau o arata intr-un
mod prea evident, descrierea arhiveia. Prin acest termen, eu nu inteleg
masa textelor care au putut fi strinse intr-o epoca data sau conservate
din acea epoca prin avatarurile stergerii. Inteleg ansamblul regulilor
care, intr-o epoca data si pentru o societate determinata, definesc:
-; limitele si formele dicibilitatii: despre ce este cu putinta sa vorbim?
Ce anume a fost constituit ca domeniu de discurs? Ce tip de discursivitate a
fost afectat unui domeniu sau altuia (despre ce s-a povestit; despre ce s-a
vrut a se face o stiinta descriptiva; la ce s-a acordat o formulare literara
etc.)?
-; limitele si formele conservarii: care sint enunturile sortite
sa treaca fara urma? Care sint, dimpotriva, destinate a intra in
memoria oamenilor (prin recitare ritualica, prin pedagogie si invatamint,
prin distractie si sarbatoare, prin publicitate)? Care sint notate pentru
a putea fi reutilizate si in ce scopuri? Care au fost puse in circulatie
si in interiorul caror grupuri? Care sint cele reprimate si cenzurate?
-; limitele si formele memoriei asa cum apare ea in diferitele formatiuni
discursive: care sint enunturile pe care fiecare le recunoaste ca valabile
sau discutabile sau ca definitiv invalidate? Care sint cele care au fost
abandonate ca neglijabile si cele care au fost excluse ca straine? Ce tipuri
de raporturi au fost stabilite intre sistemul enunturilor prezente si
corpusul enunturilor trecute?
-; limitele si formele reactivarii: dintre discursurile epocilor anterioare
si ale culturilor straine, care sint cele retinute, valorizate, importate,
cele care se incearca a fi reconstituite? Si ce anume se face cu ele,
caror transformari le sint ele supuse (comentariu, exegeza, analiza),
ce sistem de apreciere li se aplica, ce rol li se incredinteaza sa joace?
-; limitele si formele aproprierii: ce indivizi, ce grupuri, ce clase au
acces la ce tip de discurs? Cum este institutionalizat raportul dintre discurs
si cel care-l rosteste, dintre discurs si cel care-l primeste? Cum se semnaleaza
si se defineste raportul dintre discurs si autorul sau? Cum se desfasoara, intre
clase, natiuni, colectivitati lingvistice, culturale sau etnice lupta pentru
preluarea discursurilor?
Acesta e fondul pe care se detaseaza analizele incepute de mine; spre
el se indreapta ele. Nu scriu, prin urmare, o istorie a spiritului, in
functie de succesiunea formelor sau de densitatea semnificatiilor sale sedimentate.
Nu interoghez discursurile cu privire la ceea ce, pe tacute, acestea vor sa
spuna, ci cu privire la faptul si la conditiile aparitiei lor manifeste; nu
cu privire la continuturile pe care ele pot sa le ascunda, ci referitor la transformarile
pe care ele le-au efectuat; nu cu privire la sensul ce se pastreaza in
ele asemeni unei origini perpetue, ci cu privire la cimpul in care
ele coexista, se mentin sau dispar. Este vorba de o analiza a discursurilor
in dimensiunea exterioritatii lor. De unde trei urmari:
-; a trata discursul trecut nu ca pe o tema pentru un comentariu care l-ar
readuce la viata, ci ca pe un monument3 ce se cere descris in propria
sa alcatuire;
-; a cauta in discurs nu legile de constructie, asemeni metodelor
structurale, ci conditiile sale de existenta4;
-; a lega discursul nu de gindirea, de spiritul sau de subiectul
care au putut sa-i dea nastere, ci de cimpul practic in care el
poate sa se desfasoare.
*
Imi cer scuze: m-am miscat foarte incet, aproape m-am tirit.
Si pentru foarte putin lucru: sa propun trei modificari usoare la definitia
dumneavoastra si sa va cer ingaduinta sa vorbim despre munca mea ca despre
o incercare de a introduce “diversitatea sistemelor si jocul discontinuitatilor
in istoria discursurilor”. Sa nu credeti cumva ca vreau sa trisez;
sau ca incerc sa evit punctul esential al intrebarii dumneavoastra
discutindu-i la infinit termenii. Un acord prealabil era, insa,
necesar. Si iata-ma, in sfirsit, cu spatele la zid. Trebuie, acum,
sa raspund.
Nu, fireste, la intrebarea daca eu sint reactionar; si nici la aceea
daca textele mele sint reactionare (in ele insele, intrinsec,
printr-o serie de semne foarte bine criptate). Intrebarea pe care mi-o
puneti este mult mai serioasa, singura, cred, care poate fi, in mod legitim,
pusa. Ma intrebati cu privire la raporturile intre ceea ce spun
si o anumita practica politica.
Dupa parerea mea, la aceasta intrebare se pot da doua raspunsuri. Unul
priveste operatiunile critice pe care discursul meu le efectueaza in domeniul
care ii este propriu (istoria ideilor, a stiintelor, a gindirii,
a cunoasterii…): ceea ce scoate el din circuit era, oare, indispensabil
pentru o politica progresista? Celalalt priveste cimpul de analiza si
domeniul de obiecte pe care discursul meu il face sa apara: cum ar putea
acestea sa se articuleze la exercitiul efectiv al unei politici progresiste?
Operatiunile critice intreprinse de mine ar putea fi rezumate astfel:
1) A stabili limite acolo unde istoria gindirii, in forma ei traditionala,
isi oferea un spatiu nesfirsit. In special:
-; a repune in cauza marele postulat interpretativ conform caruia
domnia discursului nu ar avea granite determinabile; lucrurile mute si tacerea
insasi ar fi populate de cuvinte: acolo unde nici un cuvint nu se
mai face auzit, mai putem, inca, sa ascultam murmurul adinc ingropat
al unei semnificatii; chiar si in ceea ce oamenii nu spun, ei continua
sa vorbeasca; o lume de texte cazute in adormire ne asteapta pe paginile
albe ale istoriei noastre. Acestei teme, eu as dori sa-i opun faptul ca discursurile
sint niste domenii practice limitate care au granitele, regulile de formare
si conditiile lor de existenta: soclul istoric al discursului nu este un discurs
mai profund -; in acelasi identic si diferit;
-; a repune in cauza tema existentei unui subiect suveran care ar
veni sa anime din exterior inertia codurilor lingvistice si care ar depune,
astfel, in discurs urma de nesters a libertatii sale; a repune in
cauza tema unei subiectivitati care ar constitui semnificatiile, dupa care le-ar
transcrie in discurs. Acestor teme, eu as vrea sa le opun reperarea rolurilor
si a operatiunilor exercitate de catre diferitii subiecti “discursivi”;
-; a repune in cauza tema originii infinit retrase, ca si ideea ca,
in domeniul gindirii, rolul istoriei este acela de a retrezi la
viata uitarile, de a spulbera ocultarile, de a sterge -; sau de a bara
din nou -; barajele. Acestei teme, eu as vrea sa-i opun analiza sistemelor
discursive istoriceste definite, carora li se pot fixa praguri si determina
conditii de nastere si de disparitie.
Intr-un cuvint, a stabili aceste limite si a pune in cauza
aceste trei teme ale originii, subiectului si semnificatiei implicite inseamna
a urmari -; sarcina foarte dificila, rezistente extreme dovedesc acest
lucru -; eliberarea cimpului discursiv de sub dominatia structurii
istorico-transcendentale pe care i-a impus-o secolul al XIX-lea.
2) A elimina opozitiile insuficient gindite. Iata citeva dintre
ele, in ordinea crescinda a importantei: opozitia dintre vivacitatea
inovatiilor si apasarea traditiei, inertia cunostintelor dobindite si
caile vechi ale gindirii; opozitia dintre formele medii de cunoastere
(care ar reprezenta mediocritatea cotidiana a acesteia) si formele sale deviante
(care ar manifesta singularitatea ori singuratatea geniului); opozitia dintre
perioadele de stabilitate si de convergenta universala si momentele de ebulitie
cind constiintele intra in criza, sensibilitatile se metamorfozeaza,
notiunile sint revizuite, date peste cap, reimprospatate sau, pentru
o perioada incerta, cad in desuetudine. Tuturor acestor dihotomii, eu
as vrea sa le substitui analiza cimpului diferentelor simultane (care
definesc, intr-o epoca data, dispersia posibila a cunoasterii) si a diferentelor
succesive (care definesc ansamblul transformarilor, ierarhia, dependenta si
nivelul acestora). Acolo unde pina acum se povestea istoria traditiei
si a inventiei, a vechiului si a noului, a ceea ce-i mort si a ceea ce-i viu,
a deschisului si inchisului, a staticului si dinamicului, ma preocupa
sa povestesc istoria neincetatei diferente; mai exact, sa povestesc istoria
ideilor ca ansamblul formelor specificate si descriptive ale non-indentitatii.
Pe care as mai dori, totodata, s-o eliberez si de sub povara intreitei
metafore care o apasa de mai bine de un secol (metafora evolutionista, care
ii impune separatia dintre regresiv si adaptativ; metafora biologica,
care separa inertul de viu; si metafora dinamica, care opune miscarea imobilitatii).
3) Sa inlatur negarea care a privit discursul in propria sa existenta
(aceasta e, pentru mine, cea mai importanta dintre operatiunile critice pe care
le-am intreprins). Aceasta negare comporta mai multe aspecte:
-; a nu trata niciodata discursul decit cu titlul de element indiferent,
lipsit de consistenta si de lege autohtona (pura suprafata de traducere pentru
lucrurile mute; simplu loc de exprimare pentru gindurile, inchipuirile,
cunostintele si temele inconstiente);
-; a nu recunoaste in discurs decit decupajele pe model psihologic
si individualizant (opera unui autor si -; de ce nu? -; opera sa de
tinerete sau de maturitate), decupajele pe model lingvistic sau retoric (un
gen, un stil), decupajele pe model semantic (o idee, o tema).
-; a admite ca toate operatiunile sint efectuate inainte de
discurs si in afara lui (in idealitatea gindirii sau in
gravitatea practicilor mute); ca discursul, in consecinta, nu este decit
acel marunt surplus care adauga o franja aproape impalpabila lucrurilor si spiritului:
un excedent de la sine inteles, din moment ce nu face altceva decit
sa spuna ceea ce este spus.
Acestei negari, eu as vrea sa-i opun faptul ca discursul nu este nimic sau aproape
nimic. Iar ceea ce el este -; ceea ce defineste propria sa consistenta,
ceea ce permite analizarea lui din perspectiva istorica -; nu este ceea
ce s-a “vrut” a se spune (acea obscura si greoaie incarcatura
de intentii care ar apasa, din umbra, mult mai greu decit lucrurile efectiv
spuse); nu este ceea ce a ramas mut (acele lucruri impunatoare ce nu vorbesc,
profilul lor intunecat pe suprafata usoara a ceea ce este spus). Discursul
este constituit de diferenta dintre ceea ce s-ar putea spune, corect, intr-o
epoca (in conformitate cu regulile gramaticii si cu cele ale logicii)
si ceea ce se spune in mod efectiv. Cimpul discursiv reprezinta,
la un anumit moment, legea acestei diferente. El defineste, astfel, un anumit
numar de operatiuni care nu sint de ordinul constructiei lingvistice sau
al deductiei formale. El desfasoara un domeniu “neutru” inauntrul
caruia vorbirea si scrisul pot sa faca sa varieze sistemul opozitiei dintre
ele si diferenta dintre modurile lor de functionare. El apare ca un ansamblu
de practici reglate ce nu constau pur si simplu in a conferi un corp vizibil
si exterior interioritatii agile a gindirii si nici in a oferi soliditatii
lucrurilor suprafata de aparitie care urmeaza sa le reduplice. In adincul
acestei negari care a apasat asupra discursului (in avantajul opozitiei
gindire-limbaj, istorie-adevar, vorbire-scriere, cuvinte-lucruri) se ascundea
refuzul de a recunoaste ca in discurs ceva se formeaza (conform unor reguli
usor de definit); ca acest ceva exista, subzista, se transforma, dispare (conform
unor reguli la fel de usor de definit); pe scurt, ca alaturi de tot ceea ce
o societate poate sa produca (“alaturi”: adica intr-un raport
ce se poate determina), exista formare si transformare de “lucruri spuse”.
Tocmai istoria acestor “lucruri spuse” este cea pe care am intreprins-o.
4) In fine, ultima sarcina critica (care le sintetizeaza si inglobeaza
pe toate celelalte): a elibera de statutul lor incert intregul ansamblu
de discipline pe care le numim istoria ideilor, istoria stiintelor, istoria
gindirii, istoria cunostintelor, a conceptelor sau a constiintei. Aceasta
incertitudine se manifesta in mai multe moduri:
-; dificultati in delimitarea domeniilor: unde sfirseste istoria
stiintelor si unde incepe aceea a opiniilor si a credintelor? Cum se departajeaza
istoria conceptelor si istoria notiunilor sau a temelor? Pe unde trece linia
despartitoare dintre istoria cunoasterii si aceea a imaginatiei?
-; dificultatea de a defini natura obiectului: facem istoria a aceea ce
a fost cunoscut, dobindit, sau istoria formelor mentale, sau istoria interferentei
dintre cele doua? Facem istoria trasaturilor caracteristice ce apartin in
comun oamenilor dintr-o epoca sau dintr-o cultura? Descriem un spirit colectiv?
Analizam istoria (teleologica sau genetica) a ratiunii?
-; dificultatea de a determina raportul dintre aceste fapte de gindire
sau de cunoastere si celelalte domenii ale analizei istorice: trebuie sa le
tratam oare ca pe niste semne a altceva (ale unui raport social, ale unei situatii
politice, ale unei determinari economice)? Sau ca pe rezultatul lor? Sau ca
pe refractarea lor prin intermediul unei constiinte? Sau ca pe expresia simbolica
a formei lor de ansamblu?
Atitor incertitudini, eu as vrea sa le substitui analiza discursului insusi
din punctul de vedere al conditiilor de formare, al seriei modificarilor si
al jocului dependentelor si corelatiilor sale. Discursul apare, astfel, intr-un
raport descriptibil cu ansamblul celorlalte practici. In loc sa avem de-a
face cu o istorie economica, sociala, politica care sa inglobeze o istorie
a gindirii (care ar fi expresia si dubletul ei), in loc sa avem
de-a face cu o istorie a ideilor care ar fi facuta sa depinda (fie printr-un
joc de semne si de expresii, fie prin relatii de cauzalitate) de conditii extrinseci,
vom avea de-a face cu o istorie a practicilor discursive din punctul de vedere
al raporturilor specifice care le articuleaza la alte practici. Nici vorba de
compunerea unei istorii globale -; care si-ar regrupa toate elementele
in jurul unui principiu sau al unei forme unice -;, ci de desfasurarea,
mai curind, a cimpului unei istorii generale in interiorul
caruia am putea sa descriem singularitatea practicilor, jocul relatiilor dintre
ele, forma dependentelor lor. Si tocmai in spatiul acestei istorii generale
ar putea analiza istorica a practicilor discursive sa se circumscrie ca disciplina.
Iata care sint, in mare, operatiunile critice pe care le-am intreprins.
Permiteti-mi, atunci, sa va iau martor al intrebarii pe care o adresez
celor care ar putea sa se alarmeze: “Poate o politica progresista sa fie
legata (in reflectia sa teoretica) de temele semnificatiei, originii,
subiectului constituant, pe scurt, de intreaga tematica ce garanteaza
istoriei prezenta inepuizabila a Logosului, suveranitatea unui subiect pur si
profunda teleologie a unei destinatii originare? Are o politica progresista
ceva in comun cu o asemenea forma de analiza -; sau cu punerea ei
sub semnul intrebarii? Are, o astfel de politica, vreo legatura cu toate
metaforele dinamice, biologice, evolutioniste prin intermediul carora se mascheaza
dificila problema a schimbarii istorice -;, sau, dimpotriva, cu distrugerea
lor meticuloasa? Si: exista vreo legatura necesara de rudenie intre o
politica progresista si refuzul de a recunoaste in discurs altceva decit
o minuscula transparenta scinteind o clipa la limita dintre lucruri si
ginduri, apoi disparind? Se poate, oare, crede ca o atare politica
ar avea vreun interes sa repete o data in plus tema -; de care am
crezut ca peste doua sute de ani de existenta si de practica, in Europa,
a discursului revolutionar ar fi putut sa ne elibereze -; dupa care cuvintele
nu sint decit vint, o soapta exterioara, o fosnire de aripi
abia audibile in seriozitatea istoriei si in tacerea gindirii?
Trebuie, in sfirsit, ca o politica progresista sa fie legata de
devalorizarea practicilor discursive, in scopul unui triumf, in
idealitatea sa incerta, al unei istorii a spiritului, a constiintei, a ratiunii,
a cunoasterii, a ideilor si a opiniilor?”
Mi se pare, din contra, ca sesizez, in schimb -; si cu suficienta
claritate -;, periculoasele facilitati pe care si le-ar acorda politica
despre care vorbiti daca s-ar dota cu garantia unui temei originar sau a unei
teleologii transcendentale, daca s-ar juca cu o constanta metaforizare a timpului
prin imaginile vietii sau prin modelul miscarii, daca ar renunta la sarcina
dificila a unei analize generale a practicilor, a relatiilor dintre ele si a
transformarilor lor pentru a se refugia intr-o istorie globala a totalitatilor,
a raporturilor expresive, a valorilor simbolice si a tuturor acelor semnificatii
secrete investite in ginduri si in lucruri.
*
Sinteti indreptatit sa ma intrebati: “Asa este: operatiunile
critice pe care le faceti nu sint atit de condamnabile pe cit
ar putea parea la prima vedere. Si totusi: cum ar putea acest travaliu de termita
referitor la nasterea filologiei, a economiei si a anatomiei patologice sa priveasca
politica si sa se inscrie printre problemele actuale ale acesteia? Era
o vreme cind filosofii nu se dedicau cu un atit de mare zel prafului
din arhive...” La care eu va voi raspunde cam asa: “Exista actualmente
o problema care nu este lipsita de importanta pentru practica politica: aceea
a statului, a conditiilor de exercitare, de functionare si de institutionalizare
ale discursurilor stiintifice. Iata ce anume am supus eu analizei istorice -;
alegind discursurile care nu au structura epistemologica cea mai tare
(matematicile sau fizica), ci cimpul de pozitivitate cel mai dens si cel
mai complex (medicina, economia, stiintele umaniste)”.
Sa luam un exemplu simplu: formarea discursului clinic care a caracterizat medicina
de la inceputul secolului al XIX-lea si pina in zilele noastre,
sau aproape. L-am ales pentru ca este vorba despre un fapt istoric foarte determinat
si care n-ar putea fi pus in legatura cu o instaurare mai mult decit
originara; pentru ca, in cazul sau, ar fi foarte lesne de denuntat o “pseudo-stiinta”;
si mai cu seama pentru ca este usor de surprins in chip “intuitiv”
raportul dintre aceasta mutatie stiintifica si un anumit numar de evenimente
politice precise: cele pe care ne-am obisnuit sa le grupam -; chiar si
la scara europeana -; sub titlul de Revolutia Franceza. Problema este de
a da acestui raport inca confuz un continut analitic.
Prima ipoteza: ceea ce s-a modificat este constiinta oamenilor (sub efectul
schimbarilor economice, sociale, politice); iar perceptia lor cu privire la
boala a fost, prin chiar acest fapt, alterata: ei i-au recunoscut consecintele
politice (framintari, nemultumiri, revolte in rindul populatiilor
cu sanatate deficitara); i-au recunoscut, totodata, si implicatiile economice
(dorinta patronilor de a folosi mina de lucru sanatoasa; dorinta burgheziei
aflate la putere de a trece in miinile statului sarcina asistentei);
au transpus in ea conceptia lor cu privire la societate (o singura medicina
cu valoare universala, insa cu doua cimpuri de aplicatie distincte:
spitalul pentru clasele sarace; practica liberala si concurentiala pentru cei
bogati); au transpus, de asemenea, in ea noua lor conceptie despre lume
(desacralizarea cadavrului, fapt care a permis autopsiile; o mai mare importanta
acordata corpului viu ca instrument de lucru; grija pentru sanatate care a luat
locul preocuparii pentru mintuire). In toate acestea, multe lucruri
nu sint false, dar, pe de o parte, ele nu dau seama de formarea unui discurs
stiintific, si, pe de alta parte, ele n-au putut sa se produca, cu efectele
pe care am putut sa le constatam, decit in masura in care
discursul medical dobindise deja un nou statut.
A doua ipoteza: notiunile de baza ale medicinei clinice ar deriva, prin transpunere,
dintr-o practica politica sau, cel putin, din formele teoretice in care
aceasta se reflecta. Ideile de solidaritate organica, de coeziune functionala,
de comunicare tisulara, abandonarea principiului clasificatoriu in avantajul
unei analize a totalitatii corporale ar corespunde, astfel, unei practici politice
care descoperea, sub stratificari inca feudale, raporturi sociale de tip
functional si economic. Sau: refuzul de a vedea in maladii o mare familie
de specii cvasi-botanice si efortul de a-i gasi patologicului punctul de insertie,
mecanismul de dezvoltare, cauza si, pina la urma, terapeutica nu corespund,
oare, proiectului, formulat in rindul clasei dominante, de a nu
mai stapini lumea doar cu ajutorul cunoasterii teoretice, ci printr-un
ansamblu de cunostinte aplicabile, deciziei sale de a nu mai accepta ca natura
ceea ce ar veni sa i se impuna ca limita si ca rau? Nici astfel de analize nu-mi
par pertinente, deoarece eludeaza problema esentiala: care ar trebui sa fie,
in mijlocul celorlalte discursuri si, in general, al celorlalte
practici, modul de existenta si de functionare al discursului medical pentru
ca astfel de transpuneri si astfel de corespondente sa se produca?
Iata de ce, fata de analizele traditionale, eu as deplasa punctul de atac. Daca
intr-adevar, exista efectiv o legatura intre practica politica si
discursul medical, nu este, mi se pare, pentru ca aceasta practica a schimbat
mai intii constiinta oamenilor, felul lor de a percepe lucrurile
si de a concepe lumea si, in sfirsit, forma cunoasterii si continutul
cunostintelor lor; nici pentru ca aceasta practica se va fi reflectat mai intii,
intr-un mod mai mult sau mai putin clar si sistematic, in conceptele,
notiunile si temele care au fost, apoi, importate in medicina; ci intr-un
mod mult mai direct: practica politica a transformat nu sensul sau forma discursului,
ci conditiile sale de emergenta, de insertie si de functionare; ea a transformat
modul de existenta al discursului medical. Si aceasta printr-un anumit numar
de operatiuni descrise in alta parte, pe care le rezum aici: noi criterii
pentru desemnarea celor care primesc, statutar, dreptul de a tine un discurs
medical; nou decupaj al obiectului medical prin aplicarea unei alte scari de
observare, care se suprapune celei dintii fara a o elimina (boala observata
statistic la nivelul unei populatii); nou statut al asistentei, care creeaza
un spatiu spitalicesc de observatie si interventie medicala (spatiu organizat,
de altfel, dupa un principiu economic, dat fiind ca bolnavul, beneficiar al
ingrijirilor, trebuie sa le retribuie prin lectia medicala pe care o ofera:
el isi plateste dreptul de a fi ingrijit prin obligatia de a fi
privit chiar si mort); nou mod de inregistrare, conservare, cumulare,
difuzare si predare a discursului medical (care nu mai trebuie sa manifeste
experienta medicului, ci sa constituie, mai presus de orice, un document cu
privire la boala); nou mod de functionare a discursului medical in cadrul
sistemului de control administrativ si politic al populatiei (societatea ca
atare este privita si “tratata” in functie de categoriile
sanatatii si patologicului).
Numai ca -; si aici este punctul in care analiza isi atinge
complexitatea -;, aceste transformari ale conditiilor de existenta si de
functionare ale discursului nu se “reflecta”, nu se “traduc”
si nici nu se “exprima” in conceptele, metodele si enunturile
medicinei: ele ii modifica regulile de formare. Ceea ce e transformat
de practica politica nu sint “obiectele” medicale (practica
politica nu transforma, e prea evident, “speciile morbide” in
“focare lezionale”), ci sistemul care ii ofera discursului
medical un obiect posibil (o populatie supravegheata si repertoriata; o evolutie
patologica totala la un individ caruia i se stabilesc antecedentele si caruia
i se observa zilnic tulburarile sau remisia acestora; un spatiu anatomic autopsiat);
ceea ce este transformat de catre practica politica nu sint metodele de
analiza, ci sistemul lor de formare (inregistrarea administrativa a maladiilor,
a deceselor, a cauzelor acestora, a intrarilor in si a iesirilor din spital,
constituirea arhivelor; raportul dintre personalul medical si bolnavi in
interiorul cimpului spitalicesc); ceea ce a fost transformat de catre
practica politica nu sint conceptele, ci sistemul lor de formare (inlocuirea
conceptului de “solid” cu cel de “tesut” nu este, fireste,
rezultatul unei schimbari politice; dar ceea ce practica politica a modificat
este sistemul de formare a conceptelor: ea a permis inlocuirea notarii
intermitente a efectelor bolii si atribuirii ipotetice a unei cauze functionale,
cu un control anatomic strict, aproape continuu, dispus in profunzime,
si reperarea locala a anomaliilor, a cimpului lor de dispersie si a eventualelor
lor cai de transmitere). Graba cu care continuturile unui discurs stiintific
sint raportate, de obicei, la o practica politica mascheaza, dupa parerea
mea, nivelul la care articularea poate fi descrisa in termeni precisi.
Mi se pare ca, pornind de la o astfel de analiza, vom putea intelege:
-; cum sa descriem existenta, intre un discurs stiintific si o practica
politica, a unui ansamblu de relatii carora este cu putinta a le urmari detaliile
si a le surprinde subordonarea. Relatii cit se poate de directe, deoarece
nu mai sint nevoite sa treaca prin constiinta subiectilor vorbitori si
nici prin eficacitatea gindirii. Relatii indirecte, totusi, deoarece enunturile
unui discurs stiintific nu mai pot fi considerate ca fiind expresia imediata
a unui raport social sau a unei situatii economice;
-; cum sa determinam adevaratul rol al practicii politice fata de un discurs
stiintific. Ea nu are un rol taumaturgic de creatie; nu provoaca nasterea, din
nimic, a unor stiinte; transforma conditiile de existenta si sistemele de functionare
ale discursului. Aceste transformari nu sint nici arbitrare, nici “libere”:
ele se produc intr-un domeniu care are propria sa configuratie si care,
prin urmare, nu ofera posibilitati nesfirsite de modificare. Practica
politica nu reduce la neant consistenta cimpului discursiv in interiorul
caruia opereaza. Ea nu are nici un rol de critica universala. Nu in numele
unei practici politice se poate judeca cu privire la stiintificitatea unei stiinte
(cu conditia, totusi, ca aceasta sa nu pretinda, intr-un fel sau altul,
sa fie o teorie a politicii). In numele unei practici politice se poate,
in schimb, pune sub semnul intrebarii modul de existenta si de functionare
al unei stiinte;
-; cum pot relatiile dintre o practica politica si un cimp discursiv
sa se articuleze, la rindul lor, pe relatii de un alt ordin. Astfel, la
inceputul secolului al XIX-lea, medicina este legata atit de o practica
politica (intr-un mod pe care l-am analizat in Nasterea clinicii),
cit si de un intreg ansamblu de modificari “interdiscursive”
care s-au produs simultan in mai multe discipline (inlocuirea unei
analize a ordinii si a caracterelor taxinomice cu o analiza a solidaritatilor,
functionarilor si seriilor succesive, pe care am descris-o in Cuvintele
si lucrurile);
-; felul in care anumite fenomene pe care ne-am obisnuit sa le asezam
pe primul plan (influenta, comunicare a modelelor, transfer si metaforizare
a conceptelor) isi afla conditia istorica de posibilitate in aceste
modificari prime: importarea, de pilda, in analiza societatii, a unor
concepte biologice precum cele de organism, functie, evolutie, chiar de boala,
nu a avut, in secolul al XIX-lea, rolul pe care il cunoastem (cu
mult mai important, cu mult mai incarcat ideologic decit comparatiile
“naturaliste” din epocile precedente) decit datorita statutului
conferit discursului medical de catre practica politica.
Am recurs la acest exemplu atit de lung pentru un singur lucru, dar la
care tin foarte mult: pentru a va arata in ce fel ceea ce ma straduiesc
sa fac sa apara prin analiza mea -; pozitivitatea discursurilor, conditiile
lor de existenta, sistemele care le guverneaza emergenta, functionarea si transformarile
-; poate sa priveasca practica politica. Pentru a va arata ce poate face
aceasta practica cu munca mea. Pentru a va convinge ca, schitind aceasta
teorie a discursului stiintific, facindu-l pe acesta sa apara ca un ansamblu
de practici reglate ce se articuleaza intr-un mod analizabil pe alte practici,
nu ma amuz pur si simplu sa complic si mai mult jocul pentru anumite minti mai
vivace; incerc sa definesc prin ce anume, in ce masura si la ce
nivel discursurile, si in special discursurile stiintifice, pot face obiectul
unei practici politice si in ce sisteme de dependente se pot afla ele
in raport cu aceasta.
Permiteti-mi sa va fac, inca o data, martorul intrebarii pe care
o pun: nu este oare prea bine cunoscuta aceasta politica ce raspunde in
termeni de gindire sau de constiinta, in termeni de idealitate pura
sau de trasaturi psihologice atunci cind i se vorbeste despre o practica,
despre conditiile, regulile si transformarile ei istorice? Nu ne este, oare,
prea bine cunoscuta aceasta politica care, din adincul secolului al XIX-lea,
se incapatineaza a nu vedea in imensul domeniu al practicii
decit epifania unei ratiuni triumfatoare si a nu descifra in el
decit destinarea istorico-transcendentala a Occidentului? Mai precis:
refuzul de a analiza, in ce au ele in acelasi timp mai specific
si mai dependent, conditiile de existenta si regulile de formare ale discursurilor
stiintifice nu condamna, oare, orice politica la o alegere periculoasa: fie
sa stipuleze, intr-un mod care poate fi efectiv denumit, daca vrem, “tehnocratic”,
validitatea si eficacitatea unui discurs stiintific oricare ar fi conditiile
reale ale exercitarii sale si ansamblul practicilor pe care el se articuleaza
(instaurind, astfel, discursul stiintific ca regula universala a tuturor
celorlalte practici, fara a tine seama de faptul ca este el insusi o practica
reglata si conditionata); fie sa intervina direct in interiorul cimpului
discursiv, ca si cum acesta nu ar avea consistenta proprie, facind din
el materialul brut al unei inchizitii psihologice (judecind unul prin
celalalt ceea ce se spune si cel care spune) sau practicind valorizarea
simbolica a notiunilor (distingind, in cazul unei stiinte, conceptele
“reactionare” de cele “progresiste”)?
*
As dori sa conchid supunindu-va atentiei citeva ipoteze:
-; o politica progresista este o politica ce recunoaste conditiile istorice
si regulile specificate ale unei practici, acolo unde alte politici nu recunosc
decit necesitati ideale, determinatii univoce sau jocul liber al initiativelor
individuale;
-; o politica progresista este o politica ce defineste intr-o practica
posibilitatile de transformare si jocul de dependente dintre aceste transformari,
acolo unde alte politici se incred in abstractia uniforma a schimbarii
sau in prezenta taumaturgica a geniului;
-; o politica progresista nu face din om sau din constiinta sau din subiect
in general operatorul universal al tuturor transformarilor: ea defineste
planurile si functiile diferite pe care subiectii pot sa le ocupe intr-un
domeniu care are propriile sale reguli de formare;
-; o politica progresista nu considera ca discursurile sint rezultatul
unor procese mute sau expresia unei constiinte silentioase; ci ca -; stiinta,
literatura, enunturi religioase sau discursuri politice -;, ele formeaza
o practica ce se articuleaza pe celelalte practici;
-; o politica progresista nu se gaseste fata de discursul stiintific intr-o
pozitie de “cerere continua” sau de “critica suverana”,
ci trebuie sa cunoasca felul in care diferitele discursuri stiintifice,
in pozitivitatea lor (altfel spus ca practici legate de anumite conditii,
supuse anumitor reguli si susceptibile de anumite transformari), se afla prinse
intr-un sistem de corelatii cu alte practici.
Acesta e punctul in care ceea ce ma straduiesc sa fac de zece ani incoace
se intilneste cu intrebarea pe care mi-o adresati. Ar trebui,
de fapt, sa spun: acesta e punctul in care intrebarea dumneavoastra
-; intr-atit este ea de legitima si de potrivita -; atinge
insusi miezul intreprinderii mele. Aceasta intreprindere,
daca as vrea s-o reformulez -; sub efectul interogatiei dumneavoastra care,
de doua luni incoace, nu inceteaza sa ma preseze -;, iata cam
ceea ce as spune: “A determina, in dimensiunile sale diverse, ceea
ce a trebuit sa fie, in Europa, cu incepere din secolul al XVII-lea,
modul de existenta al discursurilor si in special al discursurilor stiintifice
(regulile lor de formare, cu conditiile, dependentele si transformarile lor),
pentru a se ajunge la constituirea cunoasterii care este a noastra, a celor
de azi, si mai exact a cunoasterii care si-a luat ca domeniu acest curios obiect
care e omul”.
Stiu aproape la fel de bine ca oricine cit de “ingrate” -;
in sensul strict al termenului -; pot fi astfel de cercetari. Cit
de dificil si arid este sa tratezi discursurile plecind nu de la blinda,
muta si intima constiinta ce se exprima in ele, ci de la un obscur ansamblu
de reguli anonime. Cit de neplacut este sa faci sa apara limitele si necesitatile
unei practici acolo unde ne-am obisnuit sa vedem desfasurindu-se, intr-o
pura transparenta, jocurile geniului si ale libertatii. Cit de provocator
este sa tratezi ca pe un manunchi de transformari aceasta istorie a discursurilor
care fusese animata, pina acum, de metamorfozele linistitoare ale vietii
sau de continuitatea intentionala a traitului. Cit de insuportabil e,
in sfirsit, dat fiind ceea ce fiecare vrea sa puna, sau crede ca
pune din “el insusi” in propriu-i discurs, atunci cind
se pregateste sa vorbeasca, cit de insuportabil e, asadar, sa decupezi,
sa analizezi, sa combini, sa recompui toate aceste texte reintoarse, acum,
la tacere, fara ca vreun moment sa se schiteze in ele chipul transfigurat
al autorului: cum adica! atitea cuvinte ingramadite, atitea
semne depuse pe atita hirtie si oferite atitor priviri, un
zel atit de mare pentru a le mentine dincolo de gestul ce le articuleaza,
o pietate atit de adinca pentru a le conserva si a le inscrie
in memoria oamenilor, toate acestea ca nimic sa nu ramina din biata
mina care le-a trasat, din nelinistea care incerca sa se linisteasca
prin ele si din viata acum incheiata care nu le mai are decit pe
ele pentru a supravietui!? Discursul, in determinarea sa cea mai profunda,
sa nu fie oare “urma”? Iar soapta sa sa nu fie locul nemuririlor
fara substanta? Ar trebui cumva sa admitem ca timpul discursului nu este timpul
constiintei adus la dimensiunile istoriei sau timpul istoriei prezent sub forma
constiintei? Ar trebui oare sa presupun ca in discursul meu nu este vorba
de supravietuirea mea? Si ca vorbind eu nu-mi conjur moartea, ci o stabilesc;
sau, mai curind, ca abolesc orice interioritate in acest afara atit
de indiferent la viata mea incit nu face nici o diferenta intre
viata si moartea mea?
Tuturor acestora, le inteleg foarte bine framintarea. Le-a fost,
fara indoiala, destul de greu sa recunoasca faptul ca istoria, economia,
practicile lor sociale, limba pe care o vorbesc, mitologia stramosilor lor,
chiar fabulele ce le erau povestite in copilarie asculta de niste reguli
care nu sint toate date constiintei lor; si nu vor deloc sa fie deposedati,
in plus, si de acest discurs in care vor sa poata sa spuna, imediat,
fara distanta, ceea ce gindesc, cred sau isi imagineaza; ei ar prefera
mai curind sa conteste ca discursul este o practica complexa si diferentiata,
care asculta de niste reguli si de niste transformari analizabile, decit
sa fie privati de tandra certitudine, atit de consolatoare, de a putea
schimba, daca nu lumea, daca nu viata, cel putin “sensul” acestora
doar cu ajutorul prospetimii unui cuvint care nu ar veni decit de
la ei insisi si ar ramine in imediata apropiere a sursei,
pe vecie. Atitea lucruri, din limbajul lor, le-au scapat deja: nu mai
vor sa le scape, in plus, si ceea ce spun, acel marunt fragment de discurs
-; vorbit sau scris, nu are nici o importanta -; a carui existenta
fragila si nesigura trebuie sa le poarte viata mai departe si pentru un timp
mai indelungat. Ei nu pot suporta -; si sint, intrucitva,
de inteles -; sa auda spunindu-se: discursul nu e viata; timpul
discursului nu este timpul vostru; in el, nu va veti impaca cu moartea;
este foarte posibil sa-l fi ucis pe Dumnezeu sub povara a tot ce ati spus; dar
sa nu credeti ca veti face, din tot ce spuneti, un om care va trai mai mult
decit el. In fiecare fraza pe care o rostiti -; si mai exact
in cea pe care tocmai esti pe cale s-o scrii, tu, cel care te incapatinezi
sa raspunzi la o intrebare care simti ca te priveste personal si care
urmeaza sa semnezi acest text cu numele tau -;, in fiecare fraza,
asadar, domneste legea fara nume, alba indiferenta: “Ce conteaza cine
vorbeste; cineva a spus: ce conteaza cine vorbeste!”
