Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Raspuns la o intrebare
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
Le multumesc cititorilor revistei Esprit pentru ca au binevoit sa-mi puna intrebari si lui J.-M. Domenach pentru ca mi-a dat posibilitatea sa le raspund. Aceste intrebari erau atit de numeroase -; si fiecare in parte atit de interesanta -; incit imi era cu neputinta sa ma aplec asupra tuturor. Am ales-o pe ultima* (nu fara regretul de a fi fost nevoit sa le abandonez pe celelalte): f4h10hi
1) pentru ca la o prima privire m-a surprins, convingindu-ma insa imediat ca priveste insasi esenta lucrarii mele;
2) pentru ca imi permite sa plasez cel putin citeva dintre raspunsurile pe care as fi vrut sa le dau celorlalte intrebari;
3) pentru ca formuleaza interogatia pe care nici o lucrare teoretica nu poate, astazi, sa o evite.

*

Cum sa nu recunosc ca ati caracterizat cit se poate de just ceea ce ma preocupa sa intreprind? Si ca ati atins, totodata, punctul de inevitabila discordie: “A introduce constringerea sistemului si discontinuitatea in istoria spiritului”? Da, ma recunosc aproape total in aceasta caracterizare. Da, recunosc ca este vorba de un demers aproape de nejustificat. Pertinenta diabolica: ati reusit sa definiti munca mea intr-un mod la care nu pot decit sa subscriu, dar pe care nimeni, vreodata, n-ar vrea sa-l asume. Simt, dintr-o data, intreaga mea bizarerie. Stranietatea mea atit de putin legitima. Si acest demers care a fost oarecum solitar, desigur, insa intotdeauna rabdator, fara alta lege in afara lui insasi, suficient de aplicat, credeam eu, ca sa poata sa se apere singur, imi dau seama brusc cit este de deviant fata de normele prestabilite, cit este de scandalos. Cu toate acestea, doua sau trei detalii din definitia atit de justa pe care mi-o propuneti ma deranjeaza, impiedicindu-ma sa ader la ea pe de-a-ntregul.
Mai intii, folositi cuvintul sistem la singular. Or, eu sint pluralist. Iata ce anume vreau sa spun. (Imi veti ingadui, sper, sa nu vorbesc doar despre ultima mea carte, ci si despre cele care au precedat-o; si aceasta pentru ca, impreuna, ele alcatuiesc un manunchi de cercetari ale caror teme si repere cronologice sint suficient de apropiate; si, de asemenea, pentru ca fiecare din ele constituie o experienta descriptiva care se opune si, deci, se refera le celelalte doua printr-un anumit numar de trasaturi.) Sint pluralist: problema pe care eu mi-am pus-o este aceea a individualizarii discursurilor. Pentru individualizarea discursurilor, exista criterii care sint cunoscute si sigure (sau aproape): sistemul lingvistic caruia ii apartin, identitatea subiectului care le-a articulat. Mai exista, insa, si alte criterii, cu nimic mai putin familiare, dar mult mai enigmatice. Atunci cind vorbim despre psihiatrie, despre medicina, despre gramatica, despre biologie sau despre economie, la singular, despre ce anume vorbim? In ce anume constau aceste ciudate unitati pe care credem ca le putem recunoaste dintr-o prima privire, dar carora ne-ar fi foarte greu sa le definim limitele? Unele dintre aceste unitati par a veni din adincul istoriei noastre (medicina nu mai putin decit matematicile), in vreme ce altele au aparut recent (economia, psihiatria), iar altele, poate, in fine, au disparut (cazuistica). Unitati in care vin sa se inscrie neincetat noi enunturi si care sint neincetat transformate de catre acestea (stranie unitate a sociologiei sau a psihologiei, care, inca de la nastere, n-au incetat s-o ia de la capat). Unitati care se mentin cu incapatinare dupa atitea erori, uitari, noutati, dupa atitea metamorfoze, dar care au parte, uneori, de mutatii atit de radicale incit ne-ar fi foarte greu sa le consideram identice cu ele insele (cum sa afirmi ca aceeasi economie o regasim, fara intreruperi, de la fiziocrati si pina la Keynes?).
Exista, poate, discursuri care pot sa-si redefineasca in orice moment propria individualitate (matematicile, de pilda, pot sa reinterpreteze in orice moment totalitatea istoriei lor); insa in nici unul dintre cazurile amintite, discursul nu poate sa restituie totalitatea istoriei sale in unitatea unei arhitecturi formale. Ramin doua recursuri traditionale. Recursul istorico-transcendental: sa incerci sa gasesti, mai presus de orice manifestare si de orice nastere istorica, o intemeiere originara, deschiderea unui orizont inepuizabil, un proiect aflat in recul fata de orice eveniment, si care sa pastreze de-a lungul istoriei schita mereu deschisa a unei unitati niciodata terminate. Si recursul empiric sau psihologic: sa cauti intemeietorul, sa interpretezi ce anume a vrut el sa spuna, sa detectezi semnificatiile implicite care dorm tacute in discursul sau, sa urmaresti firul sau destinul acestor semnificatii, sa povestesti traditiile si influentele, sa fixezi momentul trezirilor, al uitarilor, al constientizarilor, al crizelor, al schimbarilor in spiritul, sensibilitatea sau interesul oamenilor. Mi se pare insa ca primul dintre aceste recursuri este tautologic, iar cel de-al doilea extrinsec si neesential. Reperind si sistematizind propriile lor caracteristici, as dori eu sa incerc a individualiza marile unitati care scandeaza, in simultaneitate sau in succesiune, universul discursurilor noastre.
Am retinut trei grupe de criterii:
1) Criteriile de formare. Ceea ce permite individualizarea unui discurs precum economia politica sau gramatica generala nu este unitatea unui obiect sau o structura formala; nu este nici o arhitectura conceptuala coerenta; nu este o optiune filosofica fundamentala; ci mai curind existenta unor reguli de formare pentru toate obiectele sale (oricit de dispersate ar fi acestea), pentru toate operatiunile sale (care pot, uneori, sa nu se suprapuna si nici sa se inlantuie), pentru toate conceptele sale (care pot fi, foarte bine, incompatibile), pentru toate optiunile sale teoretice (care, uneori, se exclud unele pe altele). Exista o formatiune discursiva individualizata ori de cite ori un asemenea joc de reguli poate fi definit.
2) Criteriile de transformare sau de prag. Voi spune ca istoria naturala sau psihopatologia sint unitati de discurs daca voi putea defini conditiile care a fost nevoie sa fie intrunite intr-un moment foarte precis al timpului pentru ca obiectele, operatiunile, conceptele si optiunile lor teoretice sa se poate forma; daca voi putea sa definesc modificarile interne de care ele au fost susceptibile; daca voi putea sa definesc, in sfirsit, care este pragul de transformare dincolo de care noi reguli au fost puse in joc.
3) Criteriile de corelare. Voi spune ca medicina clinica este o formatiune discursiva autonoma daca voi putea sa definesc ansamblul relatiilor care o definesc si care o situeaza printre celelalte tipuri de discurs (precum biologia, chimia, teoria politica sau analiza societatii) si in contextul non-discursiv in care ea functioneaza (institutii, raporturi sociale, conjunctura economica si politica).
Aceste criterii permit inlocuirea temelor istoriei totalizante (indiferent ca e vorba despre “progresul ratiunii” sau despre “spiritul unui veac”) cu niste analize diferentiate. Ele permit descrierea, ca épistémè a unei epoci, nu a sumei cunostintelor acestei epoci sau a stilului general al cercetarilor ei, ci a abaterii, a distantelor, a opozitiilor, a diferentelor, a relatiilor multiplelor sale discursuri stiintifice: épistémè nu este un fel de mare teorie subiacenta, ci un spatiu de dispersie, un cimp deschis si, fara indoiala, infinit descriptibil de relatii. Aceste criterii mai permit, in plus, si descrierea nu a marii istorii care ar trage dupa sine toate stiintele intr-un acelasi avint, ci tipurile de istorii -; adica de remanenta si de transformare -; ce caracterizeaza diferitele discursuri (istoria matematicilor nu asculta de acelasi model ca istoria biologiei, care nici ea nu asculta de acelasi model ca istoria psihopatologiei): épistémè nu este o felie de istorie comuna tuturor stiintelor; este un joc simultan de remanente specifice. In sfirsit, ele permit situarea fiecaruia la locul sau respectiv a diferitelor praguri: caci nimic nu dovedeste dinainte (si nimic nu demonstreaza dupa examinare) ca cronologia lor este aceeasi pentru toate tipurile de discurs; pragul ce poate fi descris pentru analiza limbajului la inceputul secolului al XIX-lea nu cunoaste, desigur, un episod simetric in istoria matematicilor; si, fapt cu mult mai paradoxal, pragul de formare al economiei politice (marcat de Ricardo) nu coincide cu constituirea -; de catre Marx -; a unei analize a societatii si a istoriei1. Épistémè nu reprezinta un stadiu general al ratiunii; ci un raport complex de decalaje succesive.
Nimic, asadar, cum se poate vedea, mai strain mie decit cautarea unei forme constringatoare, suverane si unice. Eu nu caut sa detectez, pornind de la semne diverse, spiritul unitar al unei epoci, forma generala a constiintei sale: ceva de felul unei Weltanschauung. Nu am descris nici emergenta si eclipsa unei structuri formale care ar domni, o vreme, peste toate manifestarile gindirii: n-am facut istoria unui transcendental sincopat. In sfirsit, nu am descris nici gindiri sau sensibilitati seculare nascindu-se, bilbiindu-se, luptind, stingindu-se asemeni unor mari suflete fantomatice jucindu-si teatrul lor de umbre pe arierscena istoriei. Am studiat, rind pe rind, ansambluri de discursuri; le-am caracterizat; am definit jocuri de reguli, de transformari, de praguri, de remanente; le-am compus intre ele, am descris fascicole de relatii. Peste tot unde am considerat necesar, am facut sa prolifereze sistemele.




*

O gindire, spuneti dumneavoastra, care “subliniaza discontinuitatea”. Notiune, intr-adevar, a carei importanta, astazi -; atit pentru istorici cit si pentru lingvisti -;, nu poate fi subestimata. Insa utilizarea singularului nu mi se pare cu totul potrivita. Si aici, sint pluralist. Problema mea: sa substitui formei abstracte, generale si monotone a “schimbarii”, sub care de bunavoie noi gindim succesiunea, analiza unor tipuri diferite de transformare. Ceea ce implica doua lucruri: a pune intre paranteze toate vechile forme de continuitate moale cu ajutorul carora este atenuat, de obicei, faptul salbatic al schimbarii (traditie, influenta, obiceiuri de gindire, mari forme mentale, constringeri ale spiritului uman), si a face sa izbucneasca, din contra, cu obstinatie, intreaga vivacitate a diferentei: a stabili, cu meticulozitate, abaterea. A pune, apoi, intre paranteze toate explicatiile psihologice ale schimbarii (geniul marilor inventatori, crizele de constiinta, aparitia unei noi forme de spirit); si a defini cu cea mai mare grija transformarile care nu spun ca au provocat, ci au constituit schimbarea. A inlocui, pe scurt, tema devenirii (forma generala, element abstract, cauza prima si efect universal, amestec confuz de identic si nou) cu analiza transformarilor in specificitatea lor.
1) In interiorul unei formatiuni discursive determinate, a detecta schimbarile care afecteaza obiectele, operatiunile, conceptele, optiunile teoretice. Pot fi, astfel, distinse (ma limitez la exemplul Gramaticii generale): schimbarile prin deductie sau implicatie (teoria verbului copulativ implica distinctia intre o radacina substantivala si o flexiune verbala); schimbarile prin generalizare (extindere la verb a teoriei cuvintului-desemnare si disparitia, prin urmare, a teoriei verbului copulativ); schimbarile prin delimitare (conceptul de atribut este specificat prin notiunea de complement); schimbarile prin trecere la complementar (din proiectul de a construi o limba universala si transparenta deriva cautarea secretelor ascunse in limba cea mai primitiva); schimbarile prin trecerea la celalalt termen al unei alternative (primatul vocalelor sau primatul consoanelor in constituirea radacinilor); schimbarile prin permutarea dependentelor (teoria verbului poate fi intemeiata pe aceea a numelui si invers); schimbarile prin excludere sau includere (analiza limbilor ca niste sisteme de semne reprezentative face sa cada in desuetudine cautarea inrudirii dintre ele, care este insa reintrodusa prin cautarea unei limbi primitive).
Aceste diferite tipuri de schimbare constituie prin ele insele ansamblul derivatiilor caracteristice ale unei formatiuni discursive.
2) A detecta schimbarile care afecteaza formatiunile discursive insele:
-; deplasarea liniilor ce definesc cimpul obiectelor posibile (la inceputul secolului al XIX-lea, obiectul medical inceteaza a mai fi prins intr-o suprafata de clasificare si incepe sa fie reperat in spatiul tridimensional al corpului);
-; noua pozitie si noul rol al subiectului vorbitor in cadrul discursului (subiectul din discursul naturalistilor din secolul al XVIII-lea devine in exclusivitate subiect privitor in conformitate cu o grila si notant conform unui cod; inceteaza a fi ascultator, interpretant, descifrant);
-; noua functionare a limbajului in raport cu obiectele (incepind cu Tournefort, discursul naturalistilor nu mai are rolul de a patrunde in lucruri, de a surprinde in adincul lor limbajul pe care acestea il invaluie in secret si de a-l produce la lumina zilei; ci de a asterne o suprafata de transcriere pe care forma, numarul, marimea si dispunerea elementelor sa poata fi traduse in mod univoc);
-; noua forma de localizare si de circulatie a discursului in societate (discursul clinic nu se formuleaza in acelasi locuri, nu are aceleasi procedee de inregistrare, nu se difuzeaza, nu se acumuleaza, nu se conserva si nici nu se contesta, in secolul al XVIII-lea, la fel ca discursul medical).
Toate aceste schimbari, de un tip superior celor dinainte, definesc transformarile care afecteaza spatiile discursive insesi: sint mutatii.
3) In sfirsit, al treilea tip de schimbari, cele care afecteaza simultan mai multe formatiuni discursive:
-; schimbarea locului in cadrul diagramei ierarhice (analiza limbajului a detinut, de-a lungul epocii clasice, un rol rector pe care l-a pierdut, in primii ani al secolului al XIX-lea, in beneficiul biologiei);
-; alterarea in natura rectiunii (gramatica clasica, in calitatea ei de teorie generala a semnelor, garanta, in alte domenii, transpunerea unui instrument de analiza; in secolul al XIX-lea, biologia asigura importarea “metamorforica” a unui anumit numar de concepte: organisme ? organizare; functie ? functie sociala; viata ? viata a cuvintelor sau a limbilor);
-; deplasari functionale: teoria continuitatii fiintelor, care, in secolul al XVIII-lea, tinea de discursul filosofic, este preluata, in secolul al XIX-lea, de discursul stiintific.
Toate aceste transformari, de un tip superior precedentelor doua, caracterizeaza schimbarile proprii epistemei insasi. Sint redistribuiri.
Iata un mic lot (cincisprezece, poate) de modificari diferite ce pot fi identificate cu privire la discursuri. Si iata de ce as fi preferat sa se spuna ca am subliniat nu discontinuitatea, ci discontinuitatile (adica diferitele transformari care este posibil a fi descrise cu privire la doua stadii ale discursului). Important insa, pentru mine, acum, nu este constituirea unei tipologii exhaustive a acestor transformari.
1) Important este sa atribui drept continut conceptului monoton si gol de “schimbare” un joc de modificari specificate. Istoria “ideilor” si aceea a “stiintelor” nu mai trebuie sa fie o relevare a inovatiilor, ci analiza descriptiva a diferitelor transformari efectuate2.
2) Ceea ce ma intereseaza este sa nu amestec o astfel de analiza cu un diagnostic psihologic. Caci un lucru (legitim) este sa te intrebi daca a fost genial sau care au fost experientele din prima copilarie ale celui a carui opera prezinta un atare ansamblu de modificari. Si alt lucru sa descrii cimpul de posibilitati, forma operatiunilor, tipurile de transformare ce caracterizeaza practica sa discursiva.
3) Ceea ce ma intereseaza este sa arat ca nu exista, pe de o parte, discursuri inerte, deja mai mult sau mai putin moarte, si, pe de alta parte, un subiect atotputernic care le manipuleaza, le da peste cap, le innoieste; ci ca subiectii producatori de discursuri fac parte din cimpul discursiv -; in el isi au locul (si posibilitatile de a se deplasa) si functia (posibilitatile de mutatie functionala). Discursul nu este locul de eruptie a subiectivitatii pure; este un spatiu de pozitionari si de moduri de functionare diferentiate pentru subiecti.
4) Dar ceea ce ma intereseaza cel mai mult este sa definesc jocul de dependente dintre toate aceste transformari:
-; dependente intradiscursive (intre obiectele, operatiunile, conceptele unei aceleiasi formatiuni);
-; dependente interdiscursive (intre formatiuni discursive diferite: de pilda, corelatiile pe care le-am studiat in Cuvintele si lucrurile intre istoria naturala, economie, gramatica si teoria reprezentarii);
-; dependente extradiscursive (intre transformari discursive si diferite transformari care s-au produs altundeva decit in discurs: de pilda, corelatiile, studiate in Istoria nebuniei si in Nasterea clinicii, intre discursul medical si un intreg joc de schimbari economice, politice, sociale).
Tot acest joc de dependente, eu as vrea sa-l asez in locul simplitatii uniforme a atribuirilor de cauzalitate; si, prin inlaturarea privilegiului neincetat reprodus al cauzei, sa determin aparitia manunchiului polimorf al corelatiilor.
Vedeti asadar: nici vorba sa substitui o categorie, “discontinuul”, celei nu mai putin abstracte si generale de “continuu”. Ma straduiesc, dimpotriva, sa demonstrez ca discontinuitatea nu este, intre evenimente, un vid monoton si de negindit, pe care ar trebui sa ne grabim a-l umple (doua solutii perfect simetrice) cu plenitudinea mohorita a cauzei sau cu agila jucarie a spiritului; ci ca ea este un joc de transformari specificate, diferite unele de altele (avind fiecare conditiile, regulile si nivelul sau) si legate intre ele conform schemelor de dependenta. Istoria este analiza descriptiva si teoria acestor transformari.

*

Un ultim punct, asupra caruia sper sa pot fi mai scurt. Folositi expresia “istoria spiritului”. La drept vorbind, intelegeam sa fac mai degraba o istorie a discursului. Si care e diferenta, o sa ma intrebati. “Textele pe care le luati ca material nu le studiati conform structurii lor gramaticale; nu descrieti cimpul semantic pe care ele-l strabat; nu limba constituie obiectul dumneavoastra. Si atunci? Ce anume cautati, daca nu sa descoperiti gindirea care le anima si sa reconstituiti reprezentarile carora ele le-au oferit o versiune durabila poate, dar fara doar si poate infidela? Ce anume cautati, daca nu sa regasiti, in spatele lor, intentia oamenilor care le-au formulat, semnificatiile pe care, voit sau fara sa stie, ei le-au depus in ele, acel imperceptibil surplus fata de sistemul lingvistic si care este ceva de felul deschiderii proprii libertatii sau istoriei spiritului?”
Aici se ascunde, poate, punctul esential. Aveti dreptate: ceea ce analizez eu in discurs nu este sistemul limbii sale si nici, in general, regulile formale ale constructiei sale: caci nu ma preocupa sa aflu ce anume il face sa fie legitim sau ii confera inteligibilitate, permitindu-i sa serveasca in comunicare. Problema pe care eu o pun este nu cea a codurilor, ci a evenimentelor: legea de existenta a enunturilor, ceea ce le-a facut posibile -; pe ele si nici un altul in locul lor; conditiile aparitiei lor singulare; corelatia lor cu alte evenimente anterioare sau simultane, discursive sau nu. La aceasta intrebare, eu ma straduiesc, totusi, sa raspund fara a ma referi la constiinta, obscura sau explicita, a subiectilor vorbitori; fara a raporta faptele de discurs la vointa -; poate involuntara -; a autorilor lor; fara a invoca acea intentie de a spune care este totdeauna in exces de bogatie fata de ceea ce se spune; fara a incerca sa captez usurinta nemaivazuta a unei vorbiri care n-ar avea text.
Ceea ce face ca demersul meu sa nu fie nici o formalizare si nici o exegeza. Ci o arheologie: adica, asa cum insusi numele sau o arata intr-un mod prea evident, descrierea arhiveia. Prin acest termen, eu nu inteleg masa textelor care au putut fi strinse intr-o epoca data sau conservate din acea epoca prin avatarurile stergerii. Inteleg ansamblul regulilor care, intr-o epoca data si pentru o societate determinata, definesc:
-; limitele si formele dicibilitatii: despre ce este cu putinta sa vorbim? Ce anume a fost constituit ca domeniu de discurs? Ce tip de discursivitate a fost afectat unui domeniu sau altuia (despre ce s-a povestit; despre ce s-a vrut a se face o stiinta descriptiva; la ce s-a acordat o formulare literara etc.)?
-; limitele si formele conservarii: care sint enunturile sortite sa treaca fara urma? Care sint, dimpotriva, destinate a intra in memoria oamenilor (prin recitare ritualica, prin pedagogie si invatamint, prin distractie si sarbatoare, prin publicitate)? Care sint notate pentru a putea fi reutilizate si in ce scopuri? Care au fost puse in circulatie si in interiorul caror grupuri? Care sint cele reprimate si cenzurate?
-; limitele si formele memoriei asa cum apare ea in diferitele formatiuni discursive: care sint enunturile pe care fiecare le recunoaste ca valabile sau discutabile sau ca definitiv invalidate? Care sint cele care au fost abandonate ca neglijabile si cele care au fost excluse ca straine? Ce tipuri de raporturi au fost stabilite intre sistemul enunturilor prezente si corpusul enunturilor trecute?

-; limitele si formele reactivarii: dintre discursurile epocilor anterioare si ale culturilor straine, care sint cele retinute, valorizate, importate, cele care se incearca a fi reconstituite? Si ce anume se face cu ele, caror transformari le sint ele supuse (comentariu, exegeza, analiza), ce sistem de apreciere li se aplica, ce rol li se incredinteaza sa joace?
-; limitele si formele aproprierii: ce indivizi, ce grupuri, ce clase au acces la ce tip de discurs? Cum este institutionalizat raportul dintre discurs si cel care-l rosteste, dintre discurs si cel care-l primeste? Cum se semnaleaza si se defineste raportul dintre discurs si autorul sau? Cum se desfasoara, intre clase, natiuni, colectivitati lingvistice, culturale sau etnice lupta pentru preluarea discursurilor?
Acesta e fondul pe care se detaseaza analizele incepute de mine; spre el se indreapta ele. Nu scriu, prin urmare, o istorie a spiritului, in functie de succesiunea formelor sau de densitatea semnificatiilor sale sedimentate. Nu interoghez discursurile cu privire la ceea ce, pe tacute, acestea vor sa spuna, ci cu privire la faptul si la conditiile aparitiei lor manifeste; nu cu privire la continuturile pe care ele pot sa le ascunda, ci referitor la transformarile pe care ele le-au efectuat; nu cu privire la sensul ce se pastreaza in ele asemeni unei origini perpetue, ci cu privire la cimpul in care ele coexista, se mentin sau dispar. Este vorba de o analiza a discursurilor in dimensiunea exterioritatii lor. De unde trei urmari:
-; a trata discursul trecut nu ca pe o tema pentru un comentariu care l-ar readuce la viata, ci ca pe un monument3 ce se cere descris in propria sa alcatuire;
-; a cauta in discurs nu legile de constructie, asemeni metodelor structurale, ci conditiile sale de existenta4;
-; a lega discursul nu de gindirea, de spiritul sau de subiectul care au putut sa-i dea nastere, ci de cimpul practic in care el poate sa se desfasoare.

*

Imi cer scuze: m-am miscat foarte incet, aproape m-am tirit. Si pentru foarte putin lucru: sa propun trei modificari usoare la definitia dumneavoastra si sa va cer ingaduinta sa vorbim despre munca mea ca despre o incercare de a introduce “diversitatea sistemelor si jocul discontinuitatilor in istoria discursurilor”. Sa nu credeti cumva ca vreau sa trisez; sau ca incerc sa evit punctul esential al intrebarii dumneavoastra discutindu-i la infinit termenii. Un acord prealabil era, insa, necesar. Si iata-ma, in sfirsit, cu spatele la zid. Trebuie, acum, sa raspund.
Nu, fireste, la intrebarea daca eu sint reactionar; si nici la aceea daca textele mele sint reactionare (in ele insele, intrinsec, printr-o serie de semne foarte bine criptate). Intrebarea pe care mi-o puneti este mult mai serioasa, singura, cred, care poate fi, in mod legitim, pusa. Ma intrebati cu privire la raporturile intre ceea ce spun si o anumita practica politica.
Dupa parerea mea, la aceasta intrebare se pot da doua raspunsuri. Unul priveste operatiunile critice pe care discursul meu le efectueaza in domeniul care ii este propriu (istoria ideilor, a stiintelor, a gindirii, a cunoasterii…): ceea ce scoate el din circuit era, oare, indispensabil pentru o politica progresista? Celalalt priveste cimpul de analiza si domeniul de obiecte pe care discursul meu il face sa apara: cum ar putea acestea sa se articuleze la exercitiul efectiv al unei politici progresiste?
Operatiunile critice intreprinse de mine ar putea fi rezumate astfel:
1) A stabili limite acolo unde istoria gindirii, in forma ei traditionala, isi oferea un spatiu nesfirsit. In special:
-; a repune in cauza marele postulat interpretativ conform caruia domnia discursului nu ar avea granite determinabile; lucrurile mute si tacerea insasi ar fi populate de cuvinte: acolo unde nici un cuvint nu se mai face auzit, mai putem, inca, sa ascultam murmurul adinc ingropat al unei semnificatii; chiar si in ceea ce oamenii nu spun, ei continua sa vorbeasca; o lume de texte cazute in adormire ne asteapta pe paginile albe ale istoriei noastre. Acestei teme, eu as dori sa-i opun faptul ca discursurile sint niste domenii practice limitate care au granitele, regulile de formare si conditiile lor de existenta: soclul istoric al discursului nu este un discurs mai profund -; in acelasi identic si diferit;
-; a repune in cauza tema existentei unui subiect suveran care ar veni sa anime din exterior inertia codurilor lingvistice si care ar depune, astfel, in discurs urma de nesters a libertatii sale; a repune in cauza tema unei subiectivitati care ar constitui semnificatiile, dupa care le-ar transcrie in discurs. Acestor teme, eu as vrea sa le opun reperarea rolurilor si a operatiunilor exercitate de catre diferitii subiecti “discursivi”;
-; a repune in cauza tema originii infinit retrase, ca si ideea ca, in domeniul gindirii, rolul istoriei este acela de a retrezi la viata uitarile, de a spulbera ocultarile, de a sterge -; sau de a bara din nou -; barajele. Acestei teme, eu as vrea sa-i opun analiza sistemelor discursive istoriceste definite, carora li se pot fixa praguri si determina conditii de nastere si de disparitie.
Intr-un cuvint, a stabili aceste limite si a pune in cauza aceste trei teme ale originii, subiectului si semnificatiei implicite inseamna a urmari -; sarcina foarte dificila, rezistente extreme dovedesc acest lucru -; eliberarea cimpului discursiv de sub dominatia structurii istorico-transcendentale pe care i-a impus-o secolul al XIX-lea.
2) A elimina opozitiile insuficient gindite. Iata citeva dintre ele, in ordinea crescinda a importantei: opozitia dintre vivacitatea inovatiilor si apasarea traditiei, inertia cunostintelor dobindite si caile vechi ale gindirii; opozitia dintre formele medii de cunoastere (care ar reprezenta mediocritatea cotidiana a acesteia) si formele sale deviante (care ar manifesta singularitatea ori singuratatea geniului); opozitia dintre perioadele de stabilitate si de convergenta universala si momentele de ebulitie cind constiintele intra in criza, sensibilitatile se metamorfozeaza, notiunile sint revizuite, date peste cap, reimprospatate sau, pentru o perioada incerta, cad in desuetudine. Tuturor acestor dihotomii, eu as vrea sa le substitui analiza cimpului diferentelor simultane (care definesc, intr-o epoca data, dispersia posibila a cunoasterii) si a diferentelor succesive (care definesc ansamblul transformarilor, ierarhia, dependenta si nivelul acestora). Acolo unde pina acum se povestea istoria traditiei si a inventiei, a vechiului si a noului, a ceea ce-i mort si a ceea ce-i viu, a deschisului si inchisului, a staticului si dinamicului, ma preocupa sa povestesc istoria neincetatei diferente; mai exact, sa povestesc istoria ideilor ca ansamblul formelor specificate si descriptive ale non-indentitatii. Pe care as mai dori, totodata, s-o eliberez si de sub povara intreitei metafore care o apasa de mai bine de un secol (metafora evolutionista, care ii impune separatia dintre regresiv si adaptativ; metafora biologica, care separa inertul de viu; si metafora dinamica, care opune miscarea imobilitatii).
3) Sa inlatur negarea care a privit discursul in propria sa existenta (aceasta e, pentru mine, cea mai importanta dintre operatiunile critice pe care le-am intreprins). Aceasta negare comporta mai multe aspecte:
-; a nu trata niciodata discursul decit cu titlul de element indiferent, lipsit de consistenta si de lege autohtona (pura suprafata de traducere pentru lucrurile mute; simplu loc de exprimare pentru gindurile, inchipuirile, cunostintele si temele inconstiente);
-; a nu recunoaste in discurs decit decupajele pe model psihologic si individualizant (opera unui autor si -; de ce nu? -; opera sa de tinerete sau de maturitate), decupajele pe model lingvistic sau retoric (un gen, un stil), decupajele pe model semantic (o idee, o tema).
-; a admite ca toate operatiunile sint efectuate inainte de discurs si in afara lui (in idealitatea gindirii sau in gravitatea practicilor mute); ca discursul, in consecinta, nu este decit acel marunt surplus care adauga o franja aproape impalpabila lucrurilor si spiritului: un excedent de la sine inteles, din moment ce nu face altceva decit sa spuna ceea ce este spus.
Acestei negari, eu as vrea sa-i opun faptul ca discursul nu este nimic sau aproape nimic. Iar ceea ce el este -; ceea ce defineste propria sa consistenta, ceea ce permite analizarea lui din perspectiva istorica -; nu este ceea ce s-a “vrut” a se spune (acea obscura si greoaie incarcatura de intentii care ar apasa, din umbra, mult mai greu decit lucrurile efectiv spuse); nu este ceea ce a ramas mut (acele lucruri impunatoare ce nu vorbesc, profilul lor intunecat pe suprafata usoara a ceea ce este spus). Discursul este constituit de diferenta dintre ceea ce s-ar putea spune, corect, intr-o epoca (in conformitate cu regulile gramaticii si cu cele ale logicii) si ceea ce se spune in mod efectiv. Cimpul discursiv reprezinta, la un anumit moment, legea acestei diferente. El defineste, astfel, un anumit numar de operatiuni care nu sint de ordinul constructiei lingvistice sau al deductiei formale. El desfasoara un domeniu “neutru” inauntrul caruia vorbirea si scrisul pot sa faca sa varieze sistemul opozitiei dintre ele si diferenta dintre modurile lor de functionare. El apare ca un ansamblu de practici reglate ce nu constau pur si simplu in a conferi un corp vizibil si exterior interioritatii agile a gindirii si nici in a oferi soliditatii lucrurilor suprafata de aparitie care urmeaza sa le reduplice. In adincul acestei negari care a apasat asupra discursului (in avantajul opozitiei gindire-limbaj, istorie-adevar, vorbire-scriere, cuvinte-lucruri) se ascundea refuzul de a recunoaste ca in discurs ceva se formeaza (conform unor reguli usor de definit); ca acest ceva exista, subzista, se transforma, dispare (conform unor reguli la fel de usor de definit); pe scurt, ca alaturi de tot ceea ce o societate poate sa produca (“alaturi”: adica intr-un raport ce se poate determina), exista formare si transformare de “lucruri spuse”. Tocmai istoria acestor “lucruri spuse” este cea pe care am intreprins-o.
4) In fine, ultima sarcina critica (care le sintetizeaza si inglobeaza pe toate celelalte): a elibera de statutul lor incert intregul ansamblu de discipline pe care le numim istoria ideilor, istoria stiintelor, istoria gindirii, istoria cunostintelor, a conceptelor sau a constiintei. Aceasta incertitudine se manifesta in mai multe moduri:
-; dificultati in delimitarea domeniilor: unde sfirseste istoria stiintelor si unde incepe aceea a opiniilor si a credintelor? Cum se departajeaza istoria conceptelor si istoria notiunilor sau a temelor? Pe unde trece linia despartitoare dintre istoria cunoasterii si aceea a imaginatiei?
-; dificultatea de a defini natura obiectului: facem istoria a aceea ce a fost cunoscut, dobindit, sau istoria formelor mentale, sau istoria interferentei dintre cele doua? Facem istoria trasaturilor caracteristice ce apartin in comun oamenilor dintr-o epoca sau dintr-o cultura? Descriem un spirit colectiv? Analizam istoria (teleologica sau genetica) a ratiunii?
-; dificultatea de a determina raportul dintre aceste fapte de gindire sau de cunoastere si celelalte domenii ale analizei istorice: trebuie sa le tratam oare ca pe niste semne a altceva (ale unui raport social, ale unei situatii politice, ale unei determinari economice)? Sau ca pe rezultatul lor? Sau ca pe refractarea lor prin intermediul unei constiinte? Sau ca pe expresia simbolica a formei lor de ansamblu?
Atitor incertitudini, eu as vrea sa le substitui analiza discursului insusi din punctul de vedere al conditiilor de formare, al seriei modificarilor si al jocului dependentelor si corelatiilor sale. Discursul apare, astfel, intr-un raport descriptibil cu ansamblul celorlalte practici. In loc sa avem de-a face cu o istorie economica, sociala, politica care sa inglobeze o istorie a gindirii (care ar fi expresia si dubletul ei), in loc sa avem de-a face cu o istorie a ideilor care ar fi facuta sa depinda (fie printr-un joc de semne si de expresii, fie prin relatii de cauzalitate) de conditii extrinseci, vom avea de-a face cu o istorie a practicilor discursive din punctul de vedere al raporturilor specifice care le articuleaza la alte practici. Nici vorba de compunerea unei istorii globale -; care si-ar regrupa toate elementele in jurul unui principiu sau al unei forme unice -;, ci de desfasurarea, mai curind, a cimpului unei istorii generale in interiorul caruia am putea sa descriem singularitatea practicilor, jocul relatiilor dintre ele, forma dependentelor lor. Si tocmai in spatiul acestei istorii generale ar putea analiza istorica a practicilor discursive sa se circumscrie ca disciplina.

Iata care sint, in mare, operatiunile critice pe care le-am intreprins. Permiteti-mi, atunci, sa va iau martor al intrebarii pe care o adresez celor care ar putea sa se alarmeze: “Poate o politica progresista sa fie legata (in reflectia sa teoretica) de temele semnificatiei, originii, subiectului constituant, pe scurt, de intreaga tematica ce garanteaza istoriei prezenta inepuizabila a Logosului, suveranitatea unui subiect pur si profunda teleologie a unei destinatii originare? Are o politica progresista ceva in comun cu o asemenea forma de analiza -; sau cu punerea ei sub semnul intrebarii? Are, o astfel de politica, vreo legatura cu toate metaforele dinamice, biologice, evolutioniste prin intermediul carora se mascheaza dificila problema a schimbarii istorice -;, sau, dimpotriva, cu distrugerea lor meticuloasa? Si: exista vreo legatura necesara de rudenie intre o politica progresista si refuzul de a recunoaste in discurs altceva decit o minuscula transparenta scinteind o clipa la limita dintre lucruri si ginduri, apoi disparind? Se poate, oare, crede ca o atare politica ar avea vreun interes sa repete o data in plus tema -; de care am crezut ca peste doua sute de ani de existenta si de practica, in Europa, a discursului revolutionar ar fi putut sa ne elibereze -; dupa care cuvintele nu sint decit vint, o soapta exterioara, o fosnire de aripi abia audibile in seriozitatea istoriei si in tacerea gindirii? Trebuie, in sfirsit, ca o politica progresista sa fie legata de devalorizarea practicilor discursive, in scopul unui triumf, in idealitatea sa incerta, al unei istorii a spiritului, a constiintei, a ratiunii, a cunoasterii, a ideilor si a opiniilor?”
Mi se pare, din contra, ca sesizez, in schimb -; si cu suficienta claritate -;, periculoasele facilitati pe care si le-ar acorda politica despre care vorbiti daca s-ar dota cu garantia unui temei originar sau a unei teleologii transcendentale, daca s-ar juca cu o constanta metaforizare a timpului prin imaginile vietii sau prin modelul miscarii, daca ar renunta la sarcina dificila a unei analize generale a practicilor, a relatiilor dintre ele si a transformarilor lor pentru a se refugia intr-o istorie globala a totalitatilor, a raporturilor expresive, a valorilor simbolice si a tuturor acelor semnificatii secrete investite in ginduri si in lucruri.

*

Sinteti indreptatit sa ma intrebati: “Asa este: operatiunile critice pe care le faceti nu sint atit de condamnabile pe cit ar putea parea la prima vedere. Si totusi: cum ar putea acest travaliu de termita referitor la nasterea filologiei, a economiei si a anatomiei patologice sa priveasca politica si sa se inscrie printre problemele actuale ale acesteia? Era o vreme cind filosofii nu se dedicau cu un atit de mare zel prafului din arhive...” La care eu va voi raspunde cam asa: “Exista actualmente o problema care nu este lipsita de importanta pentru practica politica: aceea a statului, a conditiilor de exercitare, de functionare si de institutionalizare ale discursurilor stiintifice. Iata ce anume am supus eu analizei istorice -; alegind discursurile care nu au structura epistemologica cea mai tare (matematicile sau fizica), ci cimpul de pozitivitate cel mai dens si cel mai complex (medicina, economia, stiintele umaniste)”.
Sa luam un exemplu simplu: formarea discursului clinic care a caracterizat medicina de la inceputul secolului al XIX-lea si pina in zilele noastre, sau aproape. L-am ales pentru ca este vorba despre un fapt istoric foarte determinat si care n-ar putea fi pus in legatura cu o instaurare mai mult decit originara; pentru ca, in cazul sau, ar fi foarte lesne de denuntat o “pseudo-stiinta”; si mai cu seama pentru ca este usor de surprins in chip “intuitiv” raportul dintre aceasta mutatie stiintifica si un anumit numar de evenimente politice precise: cele pe care ne-am obisnuit sa le grupam -; chiar si la scara europeana -; sub titlul de Revolutia Franceza. Problema este de a da acestui raport inca confuz un continut analitic.
Prima ipoteza: ceea ce s-a modificat este constiinta oamenilor (sub efectul schimbarilor economice, sociale, politice); iar perceptia lor cu privire la boala a fost, prin chiar acest fapt, alterata: ei i-au recunoscut consecintele politice (framintari, nemultumiri, revolte in rindul populatiilor cu sanatate deficitara); i-au recunoscut, totodata, si implicatiile economice (dorinta patronilor de a folosi mina de lucru sanatoasa; dorinta burgheziei aflate la putere de a trece in miinile statului sarcina asistentei); au transpus in ea conceptia lor cu privire la societate (o singura medicina cu valoare universala, insa cu doua cimpuri de aplicatie distincte: spitalul pentru clasele sarace; practica liberala si concurentiala pentru cei bogati); au transpus, de asemenea, in ea noua lor conceptie despre lume (desacralizarea cadavrului, fapt care a permis autopsiile; o mai mare importanta acordata corpului viu ca instrument de lucru; grija pentru sanatate care a luat locul preocuparii pentru mintuire). In toate acestea, multe lucruri nu sint false, dar, pe de o parte, ele nu dau seama de formarea unui discurs stiintific, si, pe de alta parte, ele n-au putut sa se produca, cu efectele pe care am putut sa le constatam, decit in masura in care discursul medical dobindise deja un nou statut.
A doua ipoteza: notiunile de baza ale medicinei clinice ar deriva, prin transpunere, dintr-o practica politica sau, cel putin, din formele teoretice in care aceasta se reflecta. Ideile de solidaritate organica, de coeziune functionala, de comunicare tisulara, abandonarea principiului clasificatoriu in avantajul unei analize a totalitatii corporale ar corespunde, astfel, unei practici politice care descoperea, sub stratificari inca feudale, raporturi sociale de tip functional si economic. Sau: refuzul de a vedea in maladii o mare familie de specii cvasi-botanice si efortul de a-i gasi patologicului punctul de insertie, mecanismul de dezvoltare, cauza si, pina la urma, terapeutica nu corespund, oare, proiectului, formulat in rindul clasei dominante, de a nu mai stapini lumea doar cu ajutorul cunoasterii teoretice, ci printr-un ansamblu de cunostinte aplicabile, deciziei sale de a nu mai accepta ca natura ceea ce ar veni sa i se impuna ca limita si ca rau? Nici astfel de analize nu-mi par pertinente, deoarece eludeaza problema esentiala: care ar trebui sa fie, in mijlocul celorlalte discursuri si, in general, al celorlalte practici, modul de existenta si de functionare al discursului medical pentru ca astfel de transpuneri si astfel de corespondente sa se produca?
Iata de ce, fata de analizele traditionale, eu as deplasa punctul de atac. Daca intr-adevar, exista efectiv o legatura intre practica politica si discursul medical, nu este, mi se pare, pentru ca aceasta practica a schimbat mai intii constiinta oamenilor, felul lor de a percepe lucrurile si de a concepe lumea si, in sfirsit, forma cunoasterii si continutul cunostintelor lor; nici pentru ca aceasta practica se va fi reflectat mai intii, intr-un mod mai mult sau mai putin clar si sistematic, in conceptele, notiunile si temele care au fost, apoi, importate in medicina; ci intr-un mod mult mai direct: practica politica a transformat nu sensul sau forma discursului, ci conditiile sale de emergenta, de insertie si de functionare; ea a transformat modul de existenta al discursului medical. Si aceasta printr-un anumit numar de operatiuni descrise in alta parte, pe care le rezum aici: noi criterii pentru desemnarea celor care primesc, statutar, dreptul de a tine un discurs medical; nou decupaj al obiectului medical prin aplicarea unei alte scari de observare, care se suprapune celei dintii fara a o elimina (boala observata statistic la nivelul unei populatii); nou statut al asistentei, care creeaza un spatiu spitalicesc de observatie si interventie medicala (spatiu organizat, de altfel, dupa un principiu economic, dat fiind ca bolnavul, beneficiar al ingrijirilor, trebuie sa le retribuie prin lectia medicala pe care o ofera: el isi plateste dreptul de a fi ingrijit prin obligatia de a fi privit chiar si mort); nou mod de inregistrare, conservare, cumulare, difuzare si predare a discursului medical (care nu mai trebuie sa manifeste experienta medicului, ci sa constituie, mai presus de orice, un document cu privire la boala); nou mod de functionare a discursului medical in cadrul sistemului de control administrativ si politic al populatiei (societatea ca atare este privita si “tratata” in functie de categoriile sanatatii si patologicului).
Numai ca -; si aici este punctul in care analiza isi atinge complexitatea -;, aceste transformari ale conditiilor de existenta si de functionare ale discursului nu se “reflecta”, nu se “traduc” si nici nu se “exprima” in conceptele, metodele si enunturile medicinei: ele ii modifica regulile de formare. Ceea ce e transformat de practica politica nu sint “obiectele” medicale (practica politica nu transforma, e prea evident, “speciile morbide” in “focare lezionale”), ci sistemul care ii ofera discursului medical un obiect posibil (o populatie supravegheata si repertoriata; o evolutie patologica totala la un individ caruia i se stabilesc antecedentele si caruia i se observa zilnic tulburarile sau remisia acestora; un spatiu anatomic autopsiat); ceea ce este transformat de catre practica politica nu sint metodele de analiza, ci sistemul lor de formare (inregistrarea administrativa a maladiilor, a deceselor, a cauzelor acestora, a intrarilor in si a iesirilor din spital, constituirea arhivelor; raportul dintre personalul medical si bolnavi in interiorul cimpului spitalicesc); ceea ce a fost transformat de catre practica politica nu sint conceptele, ci sistemul lor de formare (inlocuirea conceptului de “solid” cu cel de “tesut” nu este, fireste, rezultatul unei schimbari politice; dar ceea ce practica politica a modificat este sistemul de formare a conceptelor: ea a permis inlocuirea notarii intermitente a efectelor bolii si atribuirii ipotetice a unei cauze functionale, cu un control anatomic strict, aproape continuu, dispus in profunzime, si reperarea locala a anomaliilor, a cimpului lor de dispersie si a eventualelor lor cai de transmitere). Graba cu care continuturile unui discurs stiintific sint raportate, de obicei, la o practica politica mascheaza, dupa parerea mea, nivelul la care articularea poate fi descrisa in termeni precisi.
Mi se pare ca, pornind de la o astfel de analiza, vom putea intelege:
-; cum sa descriem existenta, intre un discurs stiintific si o practica politica, a unui ansamblu de relatii carora este cu putinta a le urmari detaliile si a le surprinde subordonarea. Relatii cit se poate de directe, deoarece nu mai sint nevoite sa treaca prin constiinta subiectilor vorbitori si nici prin eficacitatea gindirii. Relatii indirecte, totusi, deoarece enunturile unui discurs stiintific nu mai pot fi considerate ca fiind expresia imediata a unui raport social sau a unei situatii economice;

-; cum sa determinam adevaratul rol al practicii politice fata de un discurs stiintific. Ea nu are un rol taumaturgic de creatie; nu provoaca nasterea, din nimic, a unor stiinte; transforma conditiile de existenta si sistemele de functionare ale discursului. Aceste transformari nu sint nici arbitrare, nici “libere”: ele se produc intr-un domeniu care are propria sa configuratie si care, prin urmare, nu ofera posibilitati nesfirsite de modificare. Practica politica nu reduce la neant consistenta cimpului discursiv in interiorul caruia opereaza. Ea nu are nici un rol de critica universala. Nu in numele unei practici politice se poate judeca cu privire la stiintificitatea unei stiinte (cu conditia, totusi, ca aceasta sa nu pretinda, intr-un fel sau altul, sa fie o teorie a politicii). In numele unei practici politice se poate, in schimb, pune sub semnul intrebarii modul de existenta si de functionare al unei stiinte;
-; cum pot relatiile dintre o practica politica si un cimp discursiv sa se articuleze, la rindul lor, pe relatii de un alt ordin. Astfel, la inceputul secolului al XIX-lea, medicina este legata atit de o practica politica (intr-un mod pe care l-am analizat in Nasterea clinicii), cit si de un intreg ansamblu de modificari “interdiscursive” care s-au produs simultan in mai multe discipline (inlocuirea unei analize a ordinii si a caracterelor taxinomice cu o analiza a solidaritatilor, functionarilor si seriilor succesive, pe care am descris-o in Cuvintele si lucrurile);
-; felul in care anumite fenomene pe care ne-am obisnuit sa le asezam pe primul plan (influenta, comunicare a modelelor, transfer si metaforizare a conceptelor) isi afla conditia istorica de posibilitate in aceste modificari prime: importarea, de pilda, in analiza societatii, a unor concepte biologice precum cele de organism, functie, evolutie, chiar de boala, nu a avut, in secolul al XIX-lea, rolul pe care il cunoastem (cu mult mai important, cu mult mai incarcat ideologic decit comparatiile “naturaliste” din epocile precedente) decit datorita statutului conferit discursului medical de catre practica politica.
Am recurs la acest exemplu atit de lung pentru un singur lucru, dar la care tin foarte mult: pentru a va arata in ce fel ceea ce ma straduiesc sa fac sa apara prin analiza mea -; pozitivitatea discursurilor, conditiile lor de existenta, sistemele care le guverneaza emergenta, functionarea si transformarile -; poate sa priveasca practica politica. Pentru a va arata ce poate face aceasta practica cu munca mea. Pentru a va convinge ca, schitind aceasta teorie a discursului stiintific, facindu-l pe acesta sa apara ca un ansamblu de practici reglate ce se articuleaza intr-un mod analizabil pe alte practici, nu ma amuz pur si simplu sa complic si mai mult jocul pentru anumite minti mai vivace; incerc sa definesc prin ce anume, in ce masura si la ce nivel discursurile, si in special discursurile stiintifice, pot face obiectul unei practici politice si in ce sisteme de dependente se pot afla ele in raport cu aceasta.
Permiteti-mi sa va fac, inca o data, martorul intrebarii pe care o pun: nu este oare prea bine cunoscuta aceasta politica ce raspunde in termeni de gindire sau de constiinta, in termeni de idealitate pura sau de trasaturi psihologice atunci cind i se vorbeste despre o practica, despre conditiile, regulile si transformarile ei istorice? Nu ne este, oare, prea bine cunoscuta aceasta politica care, din adincul secolului al XIX-lea, se incapatineaza a nu vedea in imensul domeniu al practicii decit epifania unei ratiuni triumfatoare si a nu descifra in el decit destinarea istorico-transcendentala a Occidentului? Mai precis: refuzul de a analiza, in ce au ele in acelasi timp mai specific si mai dependent, conditiile de existenta si regulile de formare ale discursurilor stiintifice nu condamna, oare, orice politica la o alegere periculoasa: fie sa stipuleze, intr-un mod care poate fi efectiv denumit, daca vrem, “tehnocratic”, validitatea si eficacitatea unui discurs stiintific oricare ar fi conditiile reale ale exercitarii sale si ansamblul practicilor pe care el se articuleaza (instaurind, astfel, discursul stiintific ca regula universala a tuturor celorlalte practici, fara a tine seama de faptul ca este el insusi o practica reglata si conditionata); fie sa intervina direct in interiorul cimpului discursiv, ca si cum acesta nu ar avea consistenta proprie, facind din el materialul brut al unei inchizitii psihologice (judecind unul prin celalalt ceea ce se spune si cel care spune) sau practicind valorizarea simbolica a notiunilor (distingind, in cazul unei stiinte, conceptele “reactionare” de cele “progresiste”)?

*

As dori sa conchid supunindu-va atentiei citeva ipoteze:
-; o politica progresista este o politica ce recunoaste conditiile istorice si regulile specificate ale unei practici, acolo unde alte politici nu recunosc decit necesitati ideale, determinatii univoce sau jocul liber al initiativelor individuale;
-; o politica progresista este o politica ce defineste intr-o practica posibilitatile de transformare si jocul de dependente dintre aceste transformari, acolo unde alte politici se incred in abstractia uniforma a schimbarii sau in prezenta taumaturgica a geniului;
-; o politica progresista nu face din om sau din constiinta sau din subiect in general operatorul universal al tuturor transformarilor: ea defineste planurile si functiile diferite pe care subiectii pot sa le ocupe intr-un domeniu care are propriile sale reguli de formare;
-; o politica progresista nu considera ca discursurile sint rezultatul unor procese mute sau expresia unei constiinte silentioase; ci ca -; stiinta, literatura, enunturi religioase sau discursuri politice -;, ele formeaza o practica ce se articuleaza pe celelalte practici;
-; o politica progresista nu se gaseste fata de discursul stiintific intr-o pozitie de “cerere continua” sau de “critica suverana”, ci trebuie sa cunoasca felul in care diferitele discursuri stiintifice, in pozitivitatea lor (altfel spus ca practici legate de anumite conditii, supuse anumitor reguli si susceptibile de anumite transformari), se afla prinse intr-un sistem de corelatii cu alte practici.
Acesta e punctul in care ceea ce ma straduiesc sa fac de zece ani incoace se intilneste cu intrebarea pe care mi-o adresati. Ar trebui, de fapt, sa spun: acesta e punctul in care intrebarea dumneavoastra -; intr-atit este ea de legitima si de potrivita -; atinge insusi miezul intreprinderii mele. Aceasta intreprindere, daca as vrea s-o reformulez -; sub efectul interogatiei dumneavoastra care, de doua luni incoace, nu inceteaza sa ma preseze -;, iata cam ceea ce as spune: “A determina, in dimensiunile sale diverse, ceea ce a trebuit sa fie, in Europa, cu incepere din secolul al XVII-lea, modul de existenta al discursurilor si in special al discursurilor stiintifice (regulile lor de formare, cu conditiile, dependentele si transformarile lor), pentru a se ajunge la constituirea cunoasterii care este a noastra, a celor de azi, si mai exact a cunoasterii care si-a luat ca domeniu acest curios obiect care e omul”.
Stiu aproape la fel de bine ca oricine cit de “ingrate” -; in sensul strict al termenului -; pot fi astfel de cercetari. Cit de dificil si arid este sa tratezi discursurile plecind nu de la blinda, muta si intima constiinta ce se exprima in ele, ci de la un obscur ansamblu de reguli anonime. Cit de neplacut este sa faci sa apara limitele si necesitatile unei practici acolo unde ne-am obisnuit sa vedem desfasurindu-se, intr-o pura transparenta, jocurile geniului si ale libertatii. Cit de provocator este sa tratezi ca pe un manunchi de transformari aceasta istorie a discursurilor care fusese animata, pina acum, de metamorfozele linistitoare ale vietii sau de continuitatea intentionala a traitului. Cit de insuportabil e, in sfirsit, dat fiind ceea ce fiecare vrea sa puna, sau crede ca pune din “el insusi” in propriu-i discurs, atunci cind se pregateste sa vorbeasca, cit de insuportabil e, asadar, sa decupezi, sa analizezi, sa combini, sa recompui toate aceste texte reintoarse, acum, la tacere, fara ca vreun moment sa se schiteze in ele chipul transfigurat al autorului: cum adica! atitea cuvinte ingramadite, atitea semne depuse pe atita hirtie si oferite atitor priviri, un zel atit de mare pentru a le mentine dincolo de gestul ce le articuleaza, o pietate atit de adinca pentru a le conserva si a le inscrie in memoria oamenilor, toate acestea ca nimic sa nu ramina din biata mina care le-a trasat, din nelinistea care incerca sa se linisteasca prin ele si din viata acum incheiata care nu le mai are decit pe ele pentru a supravietui!? Discursul, in determinarea sa cea mai profunda, sa nu fie oare “urma”? Iar soapta sa sa nu fie locul nemuririlor fara substanta? Ar trebui cumva sa admitem ca timpul discursului nu este timpul constiintei adus la dimensiunile istoriei sau timpul istoriei prezent sub forma constiintei? Ar trebui oare sa presupun ca in discursul meu nu este vorba de supravietuirea mea? Si ca vorbind eu nu-mi conjur moartea, ci o stabilesc; sau, mai curind, ca abolesc orice interioritate in acest afara atit de indiferent la viata mea incit nu face nici o diferenta intre viata si moartea mea?
Tuturor acestora, le inteleg foarte bine framintarea. Le-a fost, fara indoiala, destul de greu sa recunoasca faptul ca istoria, economia, practicile lor sociale, limba pe care o vorbesc, mitologia stramosilor lor, chiar fabulele ce le erau povestite in copilarie asculta de niste reguli care nu sint toate date constiintei lor; si nu vor deloc sa fie deposedati, in plus, si de acest discurs in care vor sa poata sa spuna, imediat, fara distanta, ceea ce gindesc, cred sau isi imagineaza; ei ar prefera mai curind sa conteste ca discursul este o practica complexa si diferentiata, care asculta de niste reguli si de niste transformari analizabile, decit sa fie privati de tandra certitudine, atit de consolatoare, de a putea schimba, daca nu lumea, daca nu viata, cel putin “sensul” acestora doar cu ajutorul prospetimii unui cuvint care nu ar veni decit de la ei insisi si ar ramine in imediata apropiere a sursei, pe vecie. Atitea lucruri, din limbajul lor, le-au scapat deja: nu mai vor sa le scape, in plus, si ceea ce spun, acel marunt fragment de discurs -; vorbit sau scris, nu are nici o importanta -; a carui existenta fragila si nesigura trebuie sa le poarte viata mai departe si pentru un timp mai indelungat. Ei nu pot suporta -; si sint, intrucitva, de inteles -; sa auda spunindu-se: discursul nu e viata; timpul discursului nu este timpul vostru; in el, nu va veti impaca cu moartea; este foarte posibil sa-l fi ucis pe Dumnezeu sub povara a tot ce ati spus; dar sa nu credeti ca veti face, din tot ce spuneti, un om care va trai mai mult decit el. In fiecare fraza pe care o rostiti -; si mai exact in cea pe care tocmai esti pe cale s-o scrii, tu, cel care te incapatinezi sa raspunzi la o intrebare care simti ca te priveste personal si care urmeaza sa semnezi acest text cu numele tau -;, in fiecare fraza, asadar, domneste legea fara nume, alba indiferenta: “Ce conteaza cine vorbeste; cineva a spus: ce conteaza cine vorbeste!”


Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta