l3f14fh

1. Problema „inceputului“
Tema filosofica a „inceputului“ este legata istoric de inceputul filosofiei. Daca ad¬mi¬tem ca, prin conventie, originea gandirii rationaliste grecesti si europene este reprezen¬tata de momentul physiologiei ioniene -; si daca acceptam de asemenea ca ideea „principiului“ (arché) apartine efectiv acestui prim naturalism (cel putin de la Anaximandru) -; atunci se poate afirma ca filosofia incepe prin a teoretiza „inceputul“. Iar acest „inceput“ este teoretizat nu reflexiv, in actul narcisist al auto intemeierii cu¬noasterii, ci in ordinea lucrurilor, spre care gandirea se orienteaza spontan si naiv. „Principiul unei filosofii -; va spune Hegel -; exprima, e adevarat, si el un inceput, dar nu atat unul subiectiv, cat unul obiectiv: inceputul tuturor lucrurilor (Anfang aller Dinge)“.
Se poate discuta indelung asupra multiplelor semnificatii ale termenului grecesc de arché. Intre cele enumerate explicit de Aristotel , prima se refera, insa, la „inceput“ ca fiind „punctul de la care, la un lucru, incepe miscarea (hothen an tis tou pragmatos kinetheie proton)“. Si tot dupa marturia Stagiritului cunoastem si formularea cea mai probabila pe care „majoritatea vechilor filosofi“ o dadeau „principiului“, ca „inceput a toate (panton arché)“. Orizontul explicatiei „principiale“ este desemnat aici printr un substantiv colectiv de provenienta adjectivala: ta panta (onta?). Abia la Heraclit, acest „toate (cele ce sunt?)“, va fi echivalat cu un unic TOT (pan), aceasta LUME (kosmos tode) ori NATURA insasi (physis). Totalitatea a toate devine astfel un termen privilegiat care tinde sa se raporteze la un unic „obiect“, dar care ramane paradoxal prin chiar constru¬ctia sa si ramane imposibil de abordat empiric.

Prezenta de foarte timpuriu ca tema filosofica, problema inceputului totalitatii ce poarta numele de „lume“ a fost in decursul istoriei filosofiei intens dezbatuta si inca¬d¬rata, ca o constanta a reflectiei despre natura, in toate marile sisteme filosofice. Fiind o problema limita si vizand o totalitate globalizatoare, travaliul conceptual destinat tratarii sale are un caracter profund speculativ. Argumentele angajate in acest demers sunt fie de natura logica -; si deci a priori, fara referire la experienta empirica -;, fie promovate de prezenta tacita a unor presupozitii metafizice dogmatice fie, atunci cand tin cont de da¬tele empirice, printr o extindere analogica, ele sunt rationamente de frontiera. Variantele logice sunt finitudinea sau infinitatea lumii in timp. Presupozitia metafizica a existentei unui creator supraordonat lumii si a unui moment al creatiei, opusa atitudinii ateiste care o neaga, trimite si ea spre problema inceputului. Prelungirea unui raport cauzal -; valabil in aplicarea lui distribuita fiecaruia dintre obiectele particulare ale lumii -; dincolo de orice obiect determinat si proiectarea sa asupra totalitatii lumii ca obiect global este ma¬niera analogica de abordare a inceputului trecut prin grila cauzalitatii eficiente. O pre¬zentare a variantelor in care problema inceputului lumii este prezenta istoric in gandirea filosofica nu are loc in acest studiu; ceea ce dorim sa aratam este ca ea este prezenta si in gandirea cosmologica din timpurile noastre, desi contextul formularii devine diferit.
O data cu dezvoltarea stiintei, problema inceputului lumii a fost absorbita in cadrul conceptual al unei cosmologii sprijinite pe pilonii teoriilor fizice care formuleaza „legi ale naturii“ extinse apoi cu ajutorul matematicii asupra intregului univers. Avand ca funda¬ment esafodajul teoretic al teoriei generalizate a relativitatii, cosmologia vorbeste despre un univers descris de ecuatiile lui Einstein. Acestea descriu universul in care traim ca fi¬ind intr un proces de expansiune, pornit de la explozia initiala numita Big Bang, care reprezinta inceputul sau propriu zis. Coroborata prin detectarea radiatiei termice de fond, ipoteza universului in expansiune a devenit modelul standard in cosmologia con¬temporana. Asadar, Big Bang ul este pentru cosmologia contemporana raspunsul la intre¬barea cu privire la inceputul lumii. Desi acest raspuns nu mai este doar o speculatie filo¬sofica, ci produsul unei teorii stiintifice coroborate, el nu devine prin aceasta mai putin problematic. Una din dificultatile acestui raspuns este de natura epistemica si pleaca de la faptul ca Big Bang ul este o singularitate:
„O singularitate poate fi privita ca un loc unde cade conceptul relativist de spatiu timp inteles ca fiind cadrul geometric cu metrica pseudo riemaniana al universului. Pentru ca toate legile fizici sunt formulate tinand cont de acest cadru, vor deveni inoperante la acea singularitate. Aceasta este o dificultate majora (great crisis) pentru fizica, deoarece isi pierde puterea de predictie.“
Cosmologia cuantica descrie si ea universul in limbajul unei teorii stiintifice, dar in¬s¬trumentele sale sunt diferite de cele ale teoriei generale a relativitatii si, prin urmare, sta¬tutul ei de stiintificitate va fi diferit si supus interpretarilor divergente. Unul dintre in¬s¬trumentele teoretice folosite este calculul traiectoriilor care formeaza asa numita „suma a istoriilor“ unui eveniment. Metoda de calcul introdusa de fizicianul Richard Feynman prin care se insumeaza totalitatea traiectoriilor posibile de la un eveniment trecut spre unul viitor, traiectoria este la randul sau suma starilor prin care trece un sistem fizic in timp. In mecanica cuantica, starea sistemului fizic este descris de o unda, iar traiectoria devine o functie care descrie succesiunea acestora si corelarea lor intr o istorie. Lumea ca totalitatea traiectoriilor atasate ansamblului sistemelor fizice este descrisa de ecuatia Wheeler DeWitt care contine functia de unda a universului. Utilitatea si coerenta sa in¬terna fac aceasta constructie formala sa fie infailibila din perspectiva instrumentalista. Dar tocmai prin perfectiunea sa, acest instrument matematic poate sterge detaliile sem¬nificative din punct de vedere fizic ale descrierii pe care o face posibila.
Interpretarea cu care este asociata plaseaza teoria intr o lumina diferita: daca este privita din perspectiva interpretarii de la Copenhaga, ea apare doar ca o unealta ilustra¬tiva care cu siguranta nu corespunde nici unei realitati fizice. Ar fi vorba, deci, despre un univers, „pe hartie“, care nu poate fi investit cu vreo semnificatie fizica reala. O alta difi¬cultate provocata de aceasta interpretare este specific cosmologica, rezultand din ex¬tra¬polarea necesara unui obiect de studiu globalizant. Daca totusi colapsul functiei de unda a unui sistem fizic particular este provocat de interventia unui observator exterior siste¬mului, in cazul functiei de unda a universului, colapsul ar presupune existenta unui ob¬servator ex¬terior totalitatii spatio temporale; o astfel de existenta este prin urmare de natura meta¬fizica, fapt care conduce inevitabil la explicatii fie teiste fie deiste, prin care existenta universului este provocata de interventia lui Dumnezeu.
Interpretare „realista“, legata in primul rand de propunerea lui Everett numita Many Worlds Interpretation, in conformitate cu care teoria trebuie sa nu fie doar un dispozitiv de calcul, ci o reprezentare care, desi inimaginabila, este totusi contrabalansata de o rea¬litate fizica actuala, presupune la randul ei angajamente metafizice problematice. Ea im¬plica existenta actuala, intr o simultaneitate temporala, a tuturor posibilitatilor istorice si, prin urmare, ontologia derivata din aceasta presupozitie trebuie sa dea seama de aceasta exuberanta a entitatilor investite din punct de vedere fizic cu statutul de realitate. Accep¬tarea unei astfel de ontologii trecute prin filtrul temporalitatii duce la o inevitabila „despicare“ a universului in registre deopotriva actuale si coextensive, consecinta meta¬fizica extrem de tulburatoare pentru ideea unei realitati unice.
Trecand prin aceste dificultati, ipoteza „no boundary“ surprinde prin eleganta cu care suspenda problema singularitatii, oferind o solutie pentru inceputul lumii lipsita de difi¬cutatile epistemologice implicate de ea.
2. Modelul „no boundary condition“
Ipoteza „fara conditii la limita“ este propusa de Jim Hartle si Stephen Hawking in 1983, in articolul lor Wave function of the Univers publicat in Physical Review. Ea doreste, asa cum ii arata numele, sa ofere o noua solutie referitoare la limita inferioara a timpului, pornind de la care se poate vorbi despre lume in sensul cosmologiei contemporane. In acest model, problema inceputului lumii este abordata explicit:
„In teoria clasica a gravitatiei, care se baza pe un spatiu timp real, exista doar doua moduri posibile in care se poate comporta universul: ori a existat un timp infinit, ori a avut un inceput la o singularitate intr un anumit moment din trecut. Pe de alta parte, in teoria cuantica a gravitatiei apare o a treia posibilitate. Deoarece se utilizeaza sisteme spatiu timp euclidiene in care directia timpului nu difera de directiile spatiului, este po¬sibil ca spatiu timpul sa aiba intinderea finita si totusi sa nu aiba singularitati care sa formeze o limita sau o margine.“
Asadar, conceptul de „spatiu timp“ permite, prin redefinirea sa, o alta solutie pentru inceputul lumii. Ce presupune aceasta redefinire si care este de fapt aceasta noua so¬lutie? Hawking foloseste in descrierea sa doua cadre conceptuale diferite: cel dat de re¬lativitatea generalizata (care alcatuieste „teoria clasica a gravitatiei“) si cel oferit de me¬canica cuantica. In ambele, ecuatiile matematice descriu o structura geometrica a spatiu timpului care joaca rolul de cadru de desfasurare a „istoriei“ lumii.
In interiorul teoriei „clasice“, cadrul geometric al lumii este dat de o anumita solutie particulara a ecuatiilor lui Einstein, care in cazul modelului lui Hawking este un spatiu lorentzian de Sitter: „Acesta poate fi reprezentat printr un hiperboloid in spatiul cinci dimensional Minkowski. El poate fi gandit ca fiind descrierea unui univers ce colap¬seaza de la o marime infinita catre o raza minima si apoi sufera o expansiune expo¬nentiala“. Privita deci dinspre momentul actual spre trecutul sau indepartat, istoria „rasturnata“ a lumii ne infatiseaza un univers ale carui dimensiuni spatiale scad o data cu parcurgerea inversa a timpului cosmic. Punctul final al acestei imagini retrospective este o singularitate la care solutiile ecuatiilor iau valori infinite -; si deci un punct in care le¬gile teoriei relativitatii isi pierd valoarea descriptiva. Acest punct reprezinta momentul de „inceput“ al universului, dar totodata si limita dincolo de care legile stiintei nu pot sa treaca daca folosesc conceptele de „spatiu“ si „timp“ asa cum sunt ele definite in teoria generalizata a relativitatii. Demersul stiintific care descrie lumea este astfel constrans din interiorul sau sa se opreasca, nefiind capabil de acum sa ofere explicatii cauzale ale ince¬putului „obiectului“ pe care il descrie. Pentru Hawking, acceptarea unei astfel de limitari este sinonima cu abdicarea de la ideea puterii stiintei de a da seama de lumea in care traim.
O continuare a descrierii stiintifice este totusi posibila prin apelul la teoria cuantica, apel care permite prelungirea analitica a ecuatiilor matematice si evitarea singularitatii. Se poate presupune, cu bune temeiuri, ca in proximitatea singularitatii initiale pe care o reprezinta Big Bang ul, efectele cuantice ajung sa predomine in determinarea fenomene¬lor -; si deci sa fie mai importante, in ordine explicativa, decat cele relativiste. Acest transfer de informatie de la legile unei teorii la legile celeilalte schimba si metrica (structura geometrica) care ofera cadrul spatio temporal al lumii. Cadrul va deveni, de aceasta data, o hipersfera quadri dimensionala care are o metrica euclidiana; trei dintre dimensiuni corespund directiilor spatiale, iar a patra corespunde unei anumite repre¬zen¬tari a timpului. Singularitatea este evitata, presupozitia metafizica a universalitatii legilor stiintei este pastrata si problema inceputului lumii se pune in alti termeni.
Retroversiunea realizata are valentele sale pozitive, dar este de asemenea insotita de dificultati. Ea inlatura, desigur, apelul la o cauza supraordonata universului fizic pentru explicatia inceputului; in termeni cuantici, se poate calcula probabilitatea aparitiei unui univers de tip dat (ceea ce, in conditiile unor valori infinite ale parametrilor, cum sunt cele care definesc singularitatea, este imposibil). Trecerea dintr un limbaj teoretic in cel complementar aduce insa cu sine si o schimbare a curburii spatio temporale, care, spre deosebire de cea obtinuta din teoria relativitatii clasice, nu este „negativa“ ci „pozitiva“. Signatura metricii euclidiene devine (++++), in vreme ce signatura metricii lorentziene este (-;+++). Aceasta noua proprietate permite dimensiunii temporale sa devina conexa si neteda; prin urmare, ea nu mai conduce spre un punct singular care sa reprezinte mo¬mentul de inceput al universului si limita timpului. Semnul „plus“ al curburii in metrica euclidiana determina timpul sa fie lipsit de o limita sau margine si sa fie totusi finit. Acesta ar fi prin urmare sensul solutiei cuantice care difera fata de ambele solutii ale an¬tinomiei clasice: finitudinea lumii in timp si (deci) limitarea ei -; respectiv infinitatea is¬toriei sale temporale si (deci) nelimitarea ei.
Dificultatile principale care insotesc traducerea dintr un limbaj teoretic in celalalt -; si „racordarea“ celor doua in cazul universului timpuriu -; se leaga de felul in care este de¬finita dimensiunea geometrica incarcata semantic cu intelesul fizic al „timpului“, precum si de modul in care ea este deosebita de dimensiunile spatiale. Metrica de Sitter este de¬dusa din ansamblul conceptual al teoriei relativitatii dar ea este o constructie geometrica din care lipseste materia:
„Considerat ca solutie a ecuatiilor relativitatii generalizate, universul lui de Sitter este vid. Or, acest fapt face ca separarea dintre spatiu si timp sa nu mai fie determinata fizic. Cel care a remarcat cu profunzime acest lucru este Lemaitre: „Prezenta materiei are ca efect determinarea separarii naturale a universului in spatiu si timp“ a…i In vid, lipseste orice pretext ontologic pentru a alege in oricare loc o separare oarecare intre spatiu si timp, afara de cazul cand se recurge la o pura conventie.“
Justificata sau nu, aceasta „ontologizare“ a unei variabile geometrice si investirea sa conceptuala cu determinatii care sa corespunda unei realitati fizice (timpul) face descrie¬rea stiintifica functionala. In limitele semnificatiilor care sunt acordate conceptelor folo¬site, o astfel de descriere este „utila“ (prin prisma instrumentalismului). Pentru metrica in care se prelungeste descrierea, semnificatia conceptelor va fi cu totul alta. Prin ur¬mare, statutul lor ontologic va invoca, pentru justificare, „pretexte“ diferite. Structura spatio temporala dedusa din aceasta noua metrica este rezultatul unui formalism care are o trasatura importanta:
„El incorporeaza abordarea mecanicii cuantice din perspectiva „sumei istoriilor“ folo¬sita de Feynman. Conform acestei abordari, o particula elementara nu urmeaza o singura traiectorie intre doua puncte ale spatiu timpului (adica nu are o singura istorie), ci este mai degraba conceputa ca urmand toate posibilele traiectorii care unesc acele puncte. Pentru a calcula probabilitatea ca o particula sa treaca printr un punct dat al spatiu timpului se insumeaza undele asociate fiecarei istorii posibile ce trece prin acel punct a…i Pentru a face aceasta, fara a se ajunge la imposibilitati tehnice de calcul, ex¬plica Hawking, trebuie sa se foloseasca numere imaginare pentru valorile coordonatei temporale. Aceasta folosire „are un efect interesant asupra spatiu timpului: distinctia in¬tre spatiu si timp dispare cu desavarsire.“ Spatiul timp obtinut are o metrica euclidiana.“
Asadar metrica este o hipersuprafata cu patru dimensiuni, toate avand proprietati spatiale, dintre care una este atribuita timpului. Avem, in aceasta trecere, o prelungire neteda a functiilor matematice; ea antreneaza o conservare a conceptelor fizice care sunt atasate semantic acestei structuri. Sintactic -; si deci analitic -; in ambele metrici exista o „a patra dimensiune“ geometrica ce revine „timpului“. Insa aceasta conservare se do¬vedeste a fi lipsita de continuitate in planul proprietatilor matematice ale functiilor su¬biacente, fapt care face ca legatura dintre concepte sa fie discreta si echivalenta lor partiala. Aceasta discontinuitate se regaseste si in terminologie: desi in ambele metrici „timpul“ este parte a interpretarii, el poarta adjective diferite, fiind numit „real“ (in de¬s¬criere relativista), respectiv „imaginar“ (in descriere cuantica). Diferenta se datoreaza fe¬lului in care variabila este definita: „timpul real“ este definit pe multimea numerelor reale iar „timpul imaginar“ pe multimea numerelor complexe. Noua variabila temporala (t), este produsul dintre timpul fizic obisnuit (t) si numarul complex i (radacina patrata a lui 1).
Ca si in cazul timpului „real“, reprezentarea noii dimensiuni este o „spatializare“; dar in vreme ce multimea numerelor reale este o multime ordonata prin raporturi de marime care pastreaza proprietatea succesiunii momentelor temporale -; multimea numerelor complexe nu este o multime ordonata si deci reprezentarea este o spatializare care pierde o determinatie esentiala a conceptului de „timp“. Se pastreaza denumirea conceptului numai in virtutea faptului ca dimensiunea „imaginara“ este o prelungire a dimensiunii „reale“, dar sensul unei temporalitati lipsite de succesiune este o extindere ilegitima. Avand ca suport matematic o multime ale carei elemente sunt date simultan in totalitatea lor -; analog punctelor unei suprafete -; si intre care nu se pot stabili relatii de ordine, este lipsita de sens folosirea oricarui fel de termen a carui incarcatura semantica sa contina macar sugestia vreunui fel de devenire sau evolutie. Prin urmare, interpretarea acestei dimensiuni geometrice va sugera fie o exterioritate in raport cu temporalitatea, fie o incremenire invaluita de eternitate, dar nici intr un caz nu va putea fi asimilata unei „istorii a lumii“. Ceea ce „se intampla“ intr un astfel de „timp“ nu poate fi descris in nici un fel de expresii ca „inainte“, „dupa“ sau „mai devreme“, „mai tarziu“. Ori, vorbind des¬pre o „istorie“, astfel de expresii sunt inevitabile; daca ele, asa cum arata si Quentin Smith , sunt lipsite de sens intr o astfel de folosire, „istoria“ si timpul sau sunt si ele lip¬site de sens. Inceputul lumii in modelul „no boundary“ nu este unul istoric.