Filosofia este “disciplina care consta in a crea concepte si a lucra cu ele”. (Deleuze-Guattari) . Atata timp cat conceptele inca nascande, nu permit o “manipulare” satisfacatoare, vom spune despre limba in care acestea se inradacineaza ca nu a ajuns la o maturitate filosofica. In aceasta situatie se deschid doua posibilitati: fie imensul travaliu de traducere care vizeaza acordarea si adecvarea conceptelor indigene cu cele deja stabilite si incetatenite in, sa-i spunem, practica discursiva a limbilor traditional filosofice; fie aplicarea unui procedeu “arheologic” (mai dificil, dar si mai originant) pe “santierul limbii”, sau, cum superb spune Maldiney, pe taramul a ceea ce se numeste ”aitres de la langue” Nici una din cele doua “metode nu poate fi aplicata independent de cealalta. Limba romana nu a facut exceptie de la aceasta regula, ajungand, in urma aplicarii cumulative a acestora la o varsta pe care o vom numi (daca ne este permisa o extravaganta ce isi va gasi justificarea pe parcurs) “pubertate filosofica”. Intreprinderile unor mari traducatori romani de filosofie precum D.D Rosca, Bagdasar, Badarau sau Noica si Liiceanu au construit si/sau descoperit un pachet de concepte capabil deja sa sustina o activitate de creatie filosofica. Simptomatic pentru cei enumerati mai sus (si nu numai) este faptul ca munca de traducere (desi, in ea insasi, aducatoare de satisfactii) a provocat frustrari motivate de diminuarea (sau, dupa caz, lipsa) bibliografiei personale. Amintim cazurile lui Bezdechi (sau al lui Tilinca -; primul traducator al lui Sein und Zeit) care desi prolifici ca traducatori a ramas intr-un cvasi-anonimat bibliografic. La fel, Nicolae Bagdasar expune la finalul “Criticii ratiunii pure” in notita “Cum am devenit traducator!” cum, indignat de erorile grosolane ale celorlalte traduceri din Kant s-a hotarat sa-si sacrifice “lucrarile personale” pentru a oferi cititorului roman “transpuneri fidele ale gandirii kantiene”. Cea mai elocventa marturisire in acest sens vine din partea d-lui Liiceanu, care in “Jurnalul heideggerian” explica: “Ambitia de a ne scrie propriile carti, ne trage inapoi de la acest sacrificiu cultural esential (actul traducerii n.n.). Ne e frica sa murim in cartile altora, dar in felul acesta riscam sa ramanem intr-o vesnica pubertate a spiritului” Aceasta afirmatie (care a dat dealtfel si impulsul, motivatia scrierii de fata) ramane insa una discutabila: daca recunoastem ca starea spiritului cultural romanesc este inca una adolescentina, pubertara, am putea crede atunci ca nu ne putem permite sa vorbim despre o istorie a filosofiei romanesti. Si totusi, intr-o conferinta tinuta la Cluj in 1996 relatata de Aurel Codoban domnul Liiceanu sustine”ca numai cu el incepe filosofia romaneasca, filosofia romaneasca neavand nici un fel de istorie pana la el, si ca abia cu prima difuzare intre magistru si discipol, intre Noica adica si Liiceanu, poate incepe filosofia romaneasca”. Lasand la o parte fascinantul “model paideic” care este “Jurnalul de la Paltinis” si lunga si mult discutata problema a discipolatului sub Noica, indraznim sa spunem (cu rezervele pe care ni le impun autoritatea si respectabilitatea domnului Liiceanu) ca este greu de crezut ca o istorie a filosofiei sa poata incepe cu un "Apel catre lichele” sau chiar cu o “Declaratie de iubire” (care, din pacate, nu-I este adresata sophiei). Ce-I drept o istorie poate incepe cu o “cearta”, dar asta doar in masura in care avem in vedere calibrul celui cu care “ne luam in piept” ( in speta Jacques Derrida) si nu ne oripilam de metodele mai mult sau mai putin deconstructive (oricum ironist-rortyiene si deci inoportune) de a pune pe tapet un fapt comun, ci incercam mai degraba sa “ne aratam muschii” in ale spiritului . Iarasi, istoria poate (si trebuie) sa inceapa cu un dialog (chiar si epistolar), dar nu unul centrat pe idiosincrasii noicolatrice (cu toate ca temele prieteniei sau ale relatiei didascalos acusantes si ale paricidului filosofic nu sunt liminare in filosofie) ci cu necesitate in jurul Ideii sau (macar) a conceptului cum anunta declaratiile programatice din jurnalul de la Paltinis. Greu scuzabil ni se pare, de asemenea faptul ca editarea unor valoroase traduceri heideggeriene insotite de un aparat critic consistent (pe cat ne permite competenta sa apreciem) sa fie insotite de (spre exemplu) un simplu compte-rendu la “Originea operei de arta” cu valoare ,aproape exclusiv, didactica. s2b14bc
Revenim: filosoful trebuie sa fie “prieten al conceptului” . Insa conceptul “se joaca” in gandire. Gandirea filosofica este de mai bine de doua milenii una discursiva, una care isi gaseste locul in opera, in creatie sau, lato sensu … in carte. In filosofia romaneasca cartile mari se pot numara pe degete. Cel mai consistent punct din bibliografia domnului Liiceanu -; “Despre limita”- este “stigmatizat” din chiar introducere de urmatoarea marturisire: “Mi-am pus intrebarea terminand-o (peratologia n.n.) in aceasta forma daca este vorba de o <<carte grea>>. Nu cred . Mai degraba este o carte ambitioasa care incearca sa vorbeasca de sus despre noi oamenii.” Ezitarea aceasta, tocmai atunci cand este vorba de unul dintre cele mai vechi si importante concepte ale filosofiei este si ea simptomatica filosofiei romanesti (nu incercam aici sa facem apel la Volkgeist-ul herderian pentru a ne scuza) care refuza, pare-se o confruntare (amicala) cu conceptele filosofiei occidentale. Lipsita de “carti grele” filosofia romaneasca risca sa ramana in situatia unui tanar imberb cu o timiditate exacerbata in fata “conceptului” si a gandirii. Lacasul fiintei noastre (limba) risca sa ramana nelocuit atata timp cat ne “balbaim” in gandire - desi este si acesta un mod de a “filosofa”.
Concluzia acestui scurt si (poate -; precipitat) text ne poate fi furnizata de o anecdota (mondena, dar foarte semnificativa) ce reda prima si singura intalnire dintre Nichita Stanescu si Gabriel Liiceanu (in fapt o alegorica intalnire intre Poet si Filosof): impulsionat de renumele tanarului filosof , marele Nichita lanseaza o “invitatie la o votca” pe care “Filosoful” o refuza invocand orgolios (dar pentru sine) indiferenta fata de Poet (si deci -;continuand alegoria - indiferenta filosofiei fata de poezie) Raspunsul lui Nichita a venit usturator:”Bine domnule, imi pare bine ca nu ne-am cunoscut!” Teama pe care am dorit sa o exprimam in acest eseu este deci aceasta: ca tocmai din cauza orgoliului si a incapatinarii filosofilor romani de a se pierde in “cartulii”, in eseistica sau in publicistica de conjunctura, si de a evita conceptul, Filosofia sa nu ne intoarca spatele si sa ne spuna: “Imi pare bine ca nu ne-am cunoscut!”