Demersul fenomenologic isi revendica, in mod intemeiat dealtfel, un topos central si, in acelasi timp, bine conturat, in sensul ca specificul sau ar trebui sa il diferentieze irevocabil in con-textul altor tendinte (co-)existente, alaturi de catre s-ar con-stitui atitudinea cu numele ( de aceasta data ) generic de filosofie; pentru ca, chiar daca fenomenologia are pretentia de a fi ea singura capabila sa se plieze pe ideea de filosofie cu rangul de stiinta cu o intemeiere absoluta, nu putem totusi sa negam posibilitatea altor abordari de a se revendica de la numele de filosofie. Oricum, ramane cert faptul ca demersul fenomenologic si-a asumat la modul plenar exigentele ce decurg din ideea de intemeiere absoluta evocata anterior. Si tocmai constiinta anvergurii ce revine fenomenologiei este cea care ne face constienti de amploarea pe care o presupune orice act de abordare a unor termeni precum cei de perceptie si semnificatie, termeni centrali ai oricarui discurs de tip fenomenologic. Pentru a da masura importantei acestor doi termeni, am putea aminti ca ei se pot constitui ca si analogoni ai noesei, respectiv noemei, termeni asupra carora nu mai trebuie sa insistam pentru a le dezvalui importanta. In sprijinul acestei idei, sa ne reamintim definitia pe care o propune Husserl acestor doua directii, noematica si noetica, in Meditatii carteziene: “avem, pe de o parte, descrieri ale obiectului intentional ca atare, referitoare la determinatiile ce ii sunt atribuite in modurile de constiinta respective si in modurile corespunzatoare proprii care se dezvaluie privirii celui care le cerceteaza …Aceasta directie de descriere se numeste noematica” . Iar actul de semnificare, fiind tocmai un act prin care se atribuie o semnificatie, o determinatie obiectului vizat, ne consideram indeptatiti sa-l privim ca un proces ce se pliaza pe ideea de directie noematica asa cum o defineste Husserl. Iar faptul ca perceptia tine de cealalta directie, respectiv cea noetica, o afirma explicit Husserl insusi: directiei noematice “i se opune a…i directia noetica ce priveste modalitatile lui cogito insusi, modurile de constiinta precum: perceptia(s.n.), reamintirea, retentia, cu diferentele lor modale inerente, ca distinctia si claritatea” .Constienti de amploarea presu-pusa (sau poate ar trebui sa spunem im-pusa) de abordare a termenilor de perceptie si semnificatie, vom incerca sa ne asumam aici doar un aspect specific, intrucat o sinoptica cu pretentii exhaustive o consideram prea putin realizabila (tocmai datorita anvergurii sale). Mai exact, vom incerca sa surprindem aportul perceptiei in actul de cunoastere, nivelul pe care il poate atinge cunoasterea prin intermediul perceptiei, pentru a vedea mai apoi ce altfel de acte si facultati sunt necesare pentru a completa insuficientele actului perceptiv. In tot acest demers ne vom referi, insa, si la semnficatiile ce (sur-)vin odata cu actul perceptiv, atata timp cat orice (sur-)venire a semificatiei are loc abia pe seama perceptiei. i7f4fk
Ne vom opri, mai intai, asupra fenomenologiei husserliene, cea care stabileste ca “prim principiu metodic” faptul ca “eu, in calitate de filosof debutant, ca o consecinta a faptului ca tind catre scopul prezumptiv al stiintei veritabile, nu pot emite si nici nu pot concepe ca fiind valabila nici o judecata pe care sa nu o fi creat anterior eu insumi dintr-o evidenta, din experiente in care lucrurile si starile de lucruri respective sa-mi fie prezente ele insele in persoana” . In acelasi timp, insa, “dat fiind caracterul fluid, echivoc si mult prea putin exigent al limbajului comun in ceea ce priveste perfectiunea expresiei, chiar si acolo unde sunt folosite mijloacele sale de expresie va fi necesara o noua intemeiere a semnificatiilor printr-o orientare originara catre evidentele obtinute in travaliul stiintific si catre fixarea lor in aceste semnificatii” . Deci inca din ceea ce se constituie drept punct de plecare pentru transpunerea in practica a ideii de stiinta veritabila, transpare rolul decisiv pe care perceptia si semnificarea il joaca in demersul fenomenologic; Husserl insusi precizeaza ca “orice evidenta este o sesizare proprie aSelbsterfassungi a obiectului existent si a felului sau de a exista in modul el insusi in persoana” , iar a sesiza implica in acest caz un mod necesar o perceptie a obiectului vizat, o cu-prindere a sa, dar, in acelasi timp, si o prindere a sa intr-o semnificatie. Atata timp cat Husserl subliniaza ca judecatile trebuie create de catre subiect, semnificatia nu poate surveni decat prin intermediul acestuia, nefiind insa vorba de un ceva ce abia odata cu subiectul este descoperit ci doar de actul de semnificare al obiectului. Chiar daca lucrurile se afla in afara noastra, judecatile apreciative la adresa lor sunt de (re-)gasit in interiorul nostru: “intreaga lume obiectiva exista pentru mine, si anume tocmai asa cum exista ea pentru mine. Tot ceea ce apartine lumii, intreaga existenta spatial-temporala exista pentru mine, adica are o anumita valabilitate pentru mine, si

anume prin faptul ca o experimentez, o percep, o rememorez, ma gandesc la ea intr-un anumit fel, o judec, o valorizez, o doresc s.a.m.d. Dupa cum se stie, pe toate acestea Descartes le desemneaza cu titlul de cogito. Lumea nu este in general pentru mine nimic altceva decat ceea ce exista si este valabil pentru constiinta mea intr-un astfel de cogito. Intregul ei sens universal si particular, valabilitatea existentei sale, ea le primeste exclusiv de la astfel de cogitatii a…i Eu nu pot trai, experimenta si gandi, nu pot valoriza si activa in nici o alta lume decat in cea care are sens si valabilitate in mine insumi si prin mine insumi” . Apare evident, astfel, ca orice posibilitate de tematizare a unui obiect presupune intotdeauna un subiect care sa-l instituie: “Nu e posibil sa concepem lucrul perceput fara cineva care sa-l perceapa. Dar este inca este adevarat ca lucrul se prezinta celui care il percepe ca un lucru in sine si ca el pune problema unui veritabil in-sine-pentru-noi” . Acest in-sine semnifica, insa, tocmai ca obiectul nu ma asteapta pentru a fi si ca, in acelasi timp, exista o plenitudine a obiectului care imi ramane inaccesibila pe calea perceptiei: “Perceptia exterioara este si ea, intr-adevar, experienta a obiectului (el insusi este prezent aici in fata mea), dar in aceasta prezenta -; aici -; in persoana el are pentru cel care il experimenteaza un orizont general nedeterminat si deschis la infinit, care cuprinde ceea ce n-a fost perceput propriu-zis, si anume in calitate de orizont despre care se presupune ca poate fi dezvaluit printr-o experienta posibila” . Tocmai de aceea, Husserl stabileste intr-o prima faza diferente graduale ale actelor perceptive, mai exact in contextul in care distinge relectia naturala de cea transcendentala: “trebuie sa facem o distinctie intre actele realizate in mod spontan: perceptia, reamintirea, predicatia, valorizarea, stabilirea unui scop s.a.m.d. si relfectiile prin intermediul carora, in calitate de acte perceptive de un nou ordin, ne sunt revelate pentru prima data tocmai aceste acte spontane. Percepand in mod spontan, noi sesizam casa si nu perceptia ei. Abia prin intermediul reflectiei ne indreptam pentru prima data privirea catre acest act in persoana si catre orientarea lui in cadrul perceptiei” . Simpla perceptie nu poate fi suficienta pentru o intemeiere transcendentala a obiectului.
Revenind acum la primul aspect sesizat din modalitatea raportarii subiectului la obiect, anume ca obiectul ii apartine totusi, intr-o anumita maniera, subiectului, trebuie sa precizam ca

Husserl introduce in acest context unul din termenii definitorii ai fenomenologiei sale, si anume cel de intentionalitate. Pentru ca -; asa cum tine sa sublinieze Husserl -; “perceptia acestei mese este -; atat inainte cat si dupa efectuarea ei aa reductiei fenomenologice(n.n.)i -; tocmai perceptie a acestei mese. Astfel, orice act al constiintei este el insusi, in general, constiinta despre un anumit obiect, oricare ar fi valabilitatea legitima a realitatii acestui obiect … “, iar “termenul de intentionalitate nu inseamna nimic altceva decat aceasta particularitate generala si fundamentala a constiintei de a fi constiinta despre un anumit obiect si, in calitatea ei de cogito, de a purta in sine propriul sau cogitatum” . Cu alte cuvinte, constiinta nu ar reprezenta decat, mai degraba, o posibilitate pentru a carei trecere in act este necesara prezenta obiectului. Orice cunoastere incepe cu perceptia, chiar daca, intr-adevar, simplul act perceptiv nu este suficient. Aceasta inseamna, totodata, ca totul se intemeiaza in subiectivitate, atata timp cat obiectul isi poate avea si existenta sa obiectiva. In cadrul atitudinii fenomenologice pe care o propune Husserl, lumea nu dispare, ci devine simplu fenomen al realitatii. Nu ne putem pronunta in prima faza daca e vorba de o lume reala sau nu, dar suntem totusi obligati sa sesizam o anumita fenomenalitate pe care aceasta o dezvaluie, fenomenalitate care, ea insasi nu mai poate fi suspendata prin intermediul reductiei mai sus amintite. Noi sesizam intotdeauna fenomenalitatea unui obiect iar atata timp cat recunoastem ocurenta actului de fenomenalizare, ii recunoastem obiectului si dreptul la obiectivitate, chiar daca nu explicit. Exista un adevar “a carui prezenta nu mai este data in perceptie, un adevar care magnetizeaza perceptia, care o impiedica sa-si fie vreodata suficienta si care conduce in orizontul reflectiei, acolo unde perceptia este pusa in discutie” . Obiectul perceput “nu exista numai ca trait prin mine, dar si independent de mine, refuzand complicitatea care il leaga de mine in perceptie si solicitand o atitudine obiectivanta ce face posibil adevarul existentei sale obiective. Obiectul perceput este obiectul a carui prezenta este indubitabila intrucat ii sunt prezent; dar, pentru ca nu sunt prezent decat jucand jocul temporalitatii si al spatialitatii, acceptand deci, sa fiu proiectat in lume si sa ma pierd in ea, prezenta obiectului perceput este, deopotriva, asigurata si precara; obiectul imi apare ca ceea ce este dincolo de aparenta, totalmente prezent si niciodata totalmente cunoscut…” Se impune, astfel, asumarea diferentei care se instituie intre prezenta obiectului si existenta sa, orice atitudine nediferentiata in acest aspect ducand la grave confuzii. Este ceea ce precizeaza si Husserl, atunci cand vorbeste despre temporalitetea proprie fiecarei trairi a constiintei: “Fiecare traiere a constiintei are propria sa temporalitate. a…i trebuie sa deosebim temporalitatea obiectiva care apare (de exemplu, cea a acestui cub) de temporalitatea interioara a fenomenului (de exemplu, cea a perceptiei cubului). Aceasta din urma se deruleaza in perioade si faze temporale proprii, care sunt la randul lor aparitii continuu schimbatoare ale unuia si aceluiasi cub. Unitatea lor este o unitate a sintezei… Existenta unei lumi -; si, in cazul nostru, existenta acestui cub -; este pusa in paranteza prin epoche, insa in aparitia sa, cubul -; unul si acelasi -; este ca atare in mod continuu imanent fluxului constiintei. a…i Acest fapt de a-fi-imanent-constiintei are un caracter cu totul particular; si anume, cubul nu este imanent constiintei in calitate de element constitutiv real (s.n.), ci in calitate de obiect intentional (s.n.), de obiect care apare si este imanent constiintei in mod ideal (s.n.) sau, ceea ce inseamna acelasi lucru, in calitate de sens obiectual imanent al sau.” Iar daca prezenta obiectului este semnificanta, atunci inseamna ca exista un adevar al acestei semnificatii -; si anume in orizontul prezentei - , subiectului revenindu-i misiunea de al sesiza. Experienta perceptiei este, intradevar, inceputul oricarei gandiri, dar ea este paralizata de o insuficienta originara: ceea ce experienta perceptiei releva nu este inca decat o promisiune, obiectul perceput aparand astfel, ca o transcendenta in imanenta, si anume nu numai in sensul ca exista o miscare de transcendere a constiintei catre obiect, ci inca in intelesul ca obiectul perceput comporta un adevar care se sustrage in mod permanent perceptiei, desi perceptia i presimte intotdeauna. “Obiectul perceput manifesta un statut ambiguu: este obiectul pe care il percep pentru ca este prezent, dar care este, in acelasi timp, altceva; este o realitate straina pe care perceptia nu o epuizeaza, o realitate ce face apel la o cunoastere ce nu se vrea tributara perceptiei si care, in orice caz, ma obliga sa pun din nou in discutie evidenta naiva, sa descentrez cunoasterea pentru a o desubiectiviza. Aceasta inseamna a spune ca perceptia comporta o exigenta de adevar si ca trebuie sa detina constiinta propriilor sale limite. O teorie asupra perceptiei trebuie sa ia in consideratie aceste limite si sa pregateasca reflectiei o cale de cercetare a adevarului obiectului, a carui prezenta este presimtita in perceptie.”

Totusi, trebuie subliniat faptul ca actualitatea perceptiei implica intotdeauna propriile sale potentialitati, care nu sunt nicidecum vide., ci reprezinta niste posibilitati prefigurate in mod intentional. Perceptia nu trebuie redusa la fenomenalitatea pe care ea o face prezenta eu-lui meu la un moment strict determinat, atata timp cat actul perceptiv nu epuizeaza niciodata posibilele orizonturi in care obuectul se poate da. “Orice traire a constiintei poseda un orizont care variaza odata cu modificarea conexiunilor sale cu celelalte trairi ale constiintei si odata cu modificarea fazelor sale proprii de desfasurare, un orizont intentinal ce trimite catre potentialitatile constiintei care apartin insusi acestui orizont. De exemplu, in cazul fiecarei perceptii exterioare, laturile realmente percepute ale obiectului trimit catre laturile vizate in acelasi timp, dar care nu au fost inca percepute, ci doar anticipate, pentru inceput intr-un vid neintuitiv -; ca laturi ce vor aparea si vor fi percepute de acum inainte.a…i In plus, perceptia are orizonturi ce contin alte perceptii posibile, pe care le-ar fi putut realiza daca am fi dat perceptiei noastre actuale o alta directie…” Chiar daca, asa cum precizeaza Husserl, “explicitarea fenomenologica a obiectului perceput ca atare nu este legata de explicitarea aceluiasi obiect dupa caracteristicile sale, care se realizeaza in cursul perceptiei” , ramane faptul ca, in sensul deplin al termenului, orice perceptie este sesizarea unei semnificatii: prin semnificatie perceptia ne angajeaza, fie pe calea reflexiei, fie pe calea actiunii; prin semnificatie perceptia se integreaza in tesatura vietii noastre. A percepe nu se reduce la un simplu act prin care subiectul inregistreaza in mod pasiv aparente in ele insele insignifiante,ci,dimpotriva,perceptia I se da subiectului pentru a descoperi-in intimitatea aparentelor sau dincolo de acestea -;sensul pe care ele nu il dezvaluie decat celui care stie sa-l descifreze si sa extraga consecintele care ii convin,in functie de intentia implicata.Acesta este ,dealtfel, sensul pe care Husserl il acorda intentionalitatii, pentru ca aceasta nu se reduce la sensul psihologic al afirmatiei, dupa care orice act de constiinta trimite la altceva decat el ( de exemplu,orice cunoastere este cunoastere a ceva), ci prin aceasta Husserl vizeaza stilul transcendental al constiintei, anume faptul ca intodeauna constiinta vizeaza ceva, un lucru, o idee, orice, dar nu ca pe o realitate independenta (sau indiferenta) de noi, ci ca pe ceva caruia ii constituie sensul de a fi, si nicidecum existenta sa. Cogito cogitatum inchid in sine intreaga ontologie a intentionalitatii, reciprocitatea de fiinta a cugetarii si cugetatelor, imanenta intentionala care face posibila transcendenta. “De aici formularea unei legi denumita <<legea universala a corelatiei>>: oricarei modalitati a cogito-ului intentional ii corespunde o anumita maniera a obiectului de a se oferi constiintei” . Fenomenologia husserliana (re-)gaseste logos-ul finntei in insusi logos-ul fenomenului, caci sensul a ceea ce este este in aparitia sa (la o constiinta). Asa numita teorie a constituirii reprezinta momentul de reala insemnatate al viziunii husserliene asupra subiectivitatii transcendentale; pentru parintele fenomenologiei, a fi in chip absolut inseamna a fi pentru un subiect, a avea un sens, iar sensul nu poate fi decat constituit. Nimic nu este, daca nu este printr-o operatie proprie, actuala sau potentiala a constiintei. In acest sens, constituirea este unica explicatie a fiintei, a intregului sens a ceea ce este. Atitudinea fenomenologica propusa de Husserl nu creeaza insa o noua lume, deosebita de cea a atitudinii naive, ci ea doar constituie sensul lumii. Lumea este “obiectiv” aceeasi in ambele atitudini, numai ca in atitudinea fenomenologica ego-ul este constient de el insusi in operatia de constituire (intemeiere subiectiva) a lumii.
Analiza intentionala nu se reduce, trebuie precizat, doar la perceptiile actuale, intrucat ea angajeaza, presupune si reprezentarea perceptiilor potentiale care, odata realizate, ar face vizibil ceea ce pe moment este invizibil, ea clarifica ceea ce este implicat in sensul lui cogitatum si este numai covizat in mod neintuitiv, precum reversul obiectului. “Acest lucru este valabil, in general, pentru orice analiza intentionala. In aceasta calitate, ea trece dincolo de trairile individuale ale constiintei care formeaza obiectul analizei. In timp ce expliciteaza orizonturile lor corelative, ea plaseaza trairile extrem de variate in campul tematic al acelora care au un rol constitutiv in formarea sensului obiectiv al respectivului cogitatum. Este vorba, asadar, nu numai despre trairile actuale ale constiintei, ci si despre cele potentiale, ca unele ce sunt implicate, prefigurate in intentionalitatea datatoare de sens a trairilor actuale ale constiintei si care, odata puse in evidenta, au drept caracteristica evidenta aceea de a pune in lumina sensul implicit” .
In Meditatia a patra, mai exact in paragraful 34, Husserl isi propune elaborarea principiilor metodei fenomenologice, ocazie cu care se introduce intuitia eidetica care, “alaturi de reductia fenomenologica, a…i este forma fundamentala a tuturor metodelor transcendentale particulare, ambele determinand prin urmare sensul legitim al unei fenomenologii transcendentale” . Cu aceasta ocazie, pe langa confirmarea importantei actului perceptiv, Husserl face referire, cum vom vedea, si la imaginatie, asupra careia consideram oportun a insista mai apoi putin. Vom reda in continuare un pasaj mai consistent din paragraful mai sus amintit, tocmai pentru ca il consideram decisiv in contextul fenomenologiei husserliene: “Pornind de la exemplul acestei perceptii a mesei, modificam in imaginatie obiectul ei -; masa -; dupa bunul nostru plac, totusi in asa fel incat sa pastram caracterul sau de perceptie a unui anumit obiect (a unui obiect in general, oricare ar fi el). Incepem prin a modifica in imaginatie intr-un mod cu totul arbitrar forma, culoarea sa s.a.m.d., mentinand identic doar caracterul sau de fenomen accesibil perceptiei. Cu alte cuvinte, abtinandu-ne de la orice judecata in privinta valabilitatii existentei sale, transformam faptul acestei perceptii intr-o pura posibilitate, alaturi de alte posibilitati pure absolut arbitrare, dar care sunt insa posibilitati pure de perceptie. Transformam intr-un anumit fel perceptia reala in domeniul <<nonrealitatilor>>, in domeniul lui <<ca si cum>>, care ne ofera posibilitatile pure, pure de tot ceea ce are legatura cu realitatea si cu orice fapt real in general. In aceasta din urma privinta, nu pastram nici legaturile dintre aceste posibilitati si ego-ul meu empiric, ci le consideram ca niste plasmuiri cu totul libere ale imaginatiei, astfel incat am fi putut lua de la bun inceput cazul unei perceptii imaginare, fara nici un raport cu restul vietii noastre reale. Tipul general de perceptie astfel obtinut pluteste -; ca sa spunem asa -; in aer, in aerul plasmuirilor absolut pure. Purificat astfel de orice element real, el devine esenta a<<eidos>>i perceptiei al carei domeniu <<ideal>> este constituit din toate perceptiile posibile in mod ideal, ca plasmuiri pure. Analizele perceptiei devin atunci <<analize eidetice>>. Tot ceea ce am spus despre sintezele si orizonturile de potentialitati proprii perceptiei este <<funciarmente>> valabil, asa dupa cum se observa usor, si pentru tot ceea ce s-ar putea constitui in aceasta modificare libera, asadar pentru toate peceptiile imaginabile in general. Cu alte cuvinte, este un adevar de o <<generalitate esentiala>> si absoluta, valabil in mod necesar si esential pentru fiecare caz in parte, asadar si pentru orice perceptie reala, in masura in care fiecare fapt poate fi conceput ca un singur exemplu al unei posibilitati pure” . Din acest paragraf transpare, demn de remarcat, imporatanta imaginatiei, intrucat doar prin (inter)mediul ei poate surveni artificiul, ale carui prime urme coincid cu cele prime ale prezentei lui homo sapiens. Singura modalitate de a angaja o Idee este aceea de a o re-actualiza de o maniera ne-naturala, adica artificiala. Nu exista gandire fara un anume limbaj artificial, care sa re-itereze (re-actualizeze) in imaginatie o Idee, instituind astfel diferenta, de la care doar se poate porni orice tematizare. Intrucat cunoasterea noastra nu se poate angaja intr-un domeniu ontologic, ci doar ontic, avem nevoie de cel putin doua ocurente ontice (una naturala si una artificiala) pentru a sesiza ontologicul care face posibila legatura celor doua. Exista un fel de trans-gresiune a sensului, survenita tocmai prin cuplarea -; die Paarung -; celor doua pro-gresiuni ale sale: “acestei asocieri ii este esentiala o transgresiune intentionala, ce apare din punct de vedere genetic (si anume, in mod esential) de indata ce elementele care se cupleaza sunt date constiintei ca simultane si distincte. Mai precis, descoperim ca ele se <<cheama>> reciproc intr-o maniera vie si ca se <<acopera>> ase identificai reciproc in ceea ce priveste sensul lor obiectiv. Aceasta <<acoperire>> aidentificarei poate fi totala sau partiala; ea poseda intotdeauna propria ei garantie, avand drept caz-limita <<identitatea>>. Opera ei consta in transpunerea sensului intre elementele cuplate, adica in aperceptia unui conform sensului celuilalt, in masura in care <<momentele>> sensului realizate in cazul experientei nu anuleaza aceasta transpunere in constiinta <<celuilalt>>” .
Miscarea aparenta (pentru ca subiectiva) a Ideii tine, in modul cel mai strict, doar de actualizarea ei (intr-un sau printr-un subiect). Gandirea nu se “misca”, ea se proiecteaza. Tocmai aceasta din urma proiectie (imposibila in lipsa unor imagini, fie ele mentale, si, deci, in lipsa imaginatiei insasi) reprezinta, de fapt, “miscarea” (subiectiva a) gandurilor. “Gandirea nu se constituie ca <<totalitate>> a gandurilor. Va trebui sa inlocuim curenta expresie <<am o Idee (generica)>> cu <<am o aperceptie (specifica)>>. Si daca vrem sa fim chiar mai exacti, va trebui sa o corectam si pe aceasta din urma, precizand ca, de vreme ce in capul nostru nu putem avea si, ca atare, poseda decat imaginea unei aperceptii (iar nu aperceptia insasi, care ramane, din acest punct de vedere, o pura virtualitate), inseamna ca posesia se reduce doar la cea invocata prin expresia: <<am o perceptie>>” . De altfel, importanta imaginatiei in actul cognitiv a subliniat-o inca Aristotel care presupune “posibilitatea Intelectului de a se actualiza intr-o speciala facultate <<sensibila>>, <<alta>> decat Sensibilitatea noastra <<naturala>>, dar supusa, totusi, aceluiasi Principiu al Sensibilitatii, a carei survenire nu depinde totusi de vointa noastra (nu sta in puterea noastra sa determinam ceea ce vedem cand deschidem ochii, asa cum subliniaza in repetate randuri Stagiritul), o Sensibilitate <<artificiala>>, asadar, care sa stea mereu la dispozitia intelectului. Aceasta e, conclude Stagiritul, Imaginatia” . CIOMOS PAG. 299.

In ultima parte a lucrarii noastre, consideram necesar sa ne oprim asupra importantei pe care o acorda Husserl actului (de aceasta data) aperceptiv (si odata cu acesta, a termenului de aprezentare). In Meditatia a cincea, accentul cade pe experienta alteritatii, impotriva obiectiei de solipsism ce se poate eventual ridica in contextul fenomenologiei husserliene. Pentru inceput sa precizam ca atat aperceptia, cat si aprezentarea, nu ni se dezvaluie in afara actelor de perceptie, respectiv prezentare. “Aprezentarea ca atare presupune a…i un nucleu de prezentari. Ea este o reprezentare legata de aceasta perceptie -; de perceptia propriu-zisa -; prin intermediul asocierilor, insa o astfel de aprezentare care e unita cu aceasta si care are functia speciala de coperceptie. Cu alte cuvinte, ambele sunt unite astfel, incat indeplinesc functia comuna a unei perceptii care prezinta si aprezinta in sine simultan si care produce constiinta existentei intregului obiect in persoana. Prin urmare a…i trebuie sa distingem din punct de vedere noematic intre ceea ce a fost realmente perceput din el adin obiect (n.n.)i perceput din el si restul care nu a fost perceput cu adevarat, dar care este totusi coprezent. Astfel, fiecare perceptie de acest tip transcende, ea pune mai mult decat ceea ce este dat in persoana, mai mult decat ceea ce ea face prezent de fiecare data <<cu adevarat>>. a…i Daca aplicam aceasta idee generala in cazul perceptiei alteritatii, trebuie sa acordam si aici ateni aici atentie faptului ca ea nu poate aprezenta decat pentru ca prezinta in acelasi timp, aprezentarea neputand avea loc in acest caz decat in acea comunitate de functiune cu prezentarea. Aceasta implica insa faptul ca ceea ce ea prezinta trebuie sa apartina de la bun inceput unitatii aceluiasi obiect care este aprezent. Cu alte cuvinte: situatia nu se prezinta -; si nici nu s-ar putea prezenta -; ca si cum corpul sferei mele primordiale care imi indica pe celalalt eu (si, odata cu aceasta, cealalta sfera primordiala in intregul ei, sau pe celalalt ego concret) ar putea aprezenta prin urmare existenta si coexistenta sa, fara ca acest corp primordial sa capete sensul de trup ce apartine celuilalt ego, asadar sensul de trup strain si, mai intai, sensul de corp organic strain, conform tipului intregii operatiuni de asociere si aperceptie” . Transpare din acest text si fundamentala deosebire dintre corp si trup, cea la care se poate reduce problema experientei alteritatii. Celalalt poate fi perceput in calitatea sa de corp (ca simpla prezenta fizica), dar sensul sau de trup nu ni se poate revela decat in aperceptie, prin intermediul unei aprezentari. Pentru ca “orice obiect al naturii pe care-l experimentez sau pe care-l pot experimenta in profunzime primeste un strat aprezentativ (desi in nici un caz unul susceptibil de a fi perceput in mod explicit) care formeaza o unitate de identitate sintetica impreuna cu stratul care imi este dat in originalitatea sa primordiala, constituind astfel acelasi obiect natural, dat in modurile posibile ale celuilalt” .

Pentru a evidentia aportul indispensabil al aperceptiei, Husserl insusi subliniaza ca “in interiorul sferei mele primordiale, un corp asemanator propriului meu corp organic este aperceput de asemenea ca un trup” doar prin intermediul a ceea ce el denumeste perceptie analogizanta.