Daca ar trebui sa “povestesc” cartea lui Deleuze, iata cam care ar fi fabula pe care as incerca s-o inventez. j5g14gy
Plictisita sa mai astepte ca Tezeu sa iasa din Labirint, satula sa mai pindeasca pasul egal al acestuia si sa-i regaseasca chipul printre umbrele care trec, Ariadna s-a spinzurat. La capatul firului cu atita dragoste impletit al identitatii, memoriei si recunostintei, trupul sau ginditor se roteste in jurul lui insusi. Cu toate acestea, Tezeu, parima rupta, nu revine. Coridoare, tunele, beciuri si caverne, raspintii, prapastii, fulgere intunecate, tunete subterane: el inainteaza, schioapata, danseaza, topaie.
Prin savanta geometrie a Labirintului abil centrat? Nici vorba, ci de-a lungul asimetricului, intortocheatului, neregulatului, muntosului si abruptului. Cel putin catre capatul incercarii sale, spre victoria ce-i promite intoarcerea? Nici atit; el se indreapta cu voiosie spre monstrul fara identitate, spre disparatul fara specie, spre cel ce nu apartine nici unui ordin animal, care este om si fiara, care juxtapune in sine timpul gol, repetitiv, al judecatorului infernal si violenta genitala, instantanee, a taurului. Se indreapta catre acesta nu pentru a sterge de pe fata pamintului aceasta forma insuportabila, ci pentru a se pierde impreuna cu ea in extrema ei distorsiune. Si tocmai aici, poate (nu la Naxos), pindeste zeul bahic: Dionysos mascat, Dionysos deghizat, infinit repetat. Faimosul fir a fost rupt, el, care era considerat atit de solid; Ariadna a fost parasita mai devreme decit se credea: si intreaga istorie a gindirii occidentale e de rescris.
Imi dau, insa, seama ca fabula mea nu recunoaste in intregime meritele cartii lui Deleuze. Ea este cu totul altceva decit a n-a istorisire a inceputurilor si sfirsitului metafizicii. Este teatrul, scena, repetitia unei noi filosofii: pe platoul gol al fiecarei pagini, Ariadna e sugrumata, Tezeu danseaza, Minotaurul mugeste si alaiul zeului multiplu hohoteste de ris. A existat (Hegel, Sartre) filosofia-roman; a existat, de asemenea, filosofia-meditatie (Descartes, Heidegger). Asistam acum, dupa Zarathustra, la intoarcerea filosofiei-teatru; nu reflectie asupra teatrului; si nici teatru incarcat cu semnificatii. Ci filosofie devenita scena, personaje, semne, repetare a unui eveniment unic si care nu se reproduce nicicind.
Mi-ar placea sa deschideti cartea lui Deleuze asa cum sint impinse portile unui teatru atunci cind se aprind luminile unei rampe si cind se ridica cortina. Autorii citati si nenumaratele referinte sint personajele. Acestea isi recita propriul text (textul pe care l-au pronuntat in alta parte, in alte carti, pe alte scene, dar care aici se joaca altfel; e tehnica, meticuloasa si savanta, a “colajului”). Au, fiecare, rolul lor (merg, deseori, trei cite trei, comicul, tragicul si dramaticul: Péguy, Kierkegaard, Nietzsche; Aristotel -; da, da, comicul -;, Platon, Duns Scot; Hegel -; da, inca -;, Hölderlin si Nietzsche -; intotdeauna).
Apar niciodata in acelasi loc, niciodata cu aceeasi identitate: cind indepartati, comic, de fundalul intunecat pe care il poarta fara sa stie, cind dramatic de apropiati (iata-l pe Platon, cuminte, intelept, cu nasul un pic cam pe sus, izgonind simulacrele grosolane, spulberind imaginile nereusite, indepartind aparenta ce oglindeste si invoca modelul unic: acea idee a Binelui buna prin ea insasi; dar iata-l si pe celalalt Platon, aproape panicat, nemaistiind, in intuneric, sa-l deosebeasca de Socrate pe sofistul batjocoritor).
Cit priveste drama -; cartea insasi -;, aceasta are, precum Œdip al lui Sofocle, trei momente. Mai intii, insidioasa asteptare a semnelor: soapte, oracole care scrisnesc din dinti, prezicatori orbi care vorbesc prea mult. Mindra regalitate a Subiectului (eu unic, sine coerent) si a Reprezentarii (idei clare pe care le parcurg cu privirea) este minata. Sub glasul monarhic, solemn, socotitor al filosofilor occidentali care voiau sa impuna domnia unitatii, a analogiei, a asemanarii, a non-contradictiei si care cautau sa reduca diferenta la negatie (ceea ce este altfel decit A si non-A, ni se spune inca de pe bancile scolii), sub aceasta voce egala se poate auzi trosnetul disparitatii. Sa ascultam picaturile de apa ce se preling prin marmura lui Leibniz. Sa privim crapatura timpului fisurind subiectul kantian.
Si, brusc, chiar in mijlocul cartii (ironie a lui Deleuze, care infatiseaza, in conformitate cu aparenta unui echilibru academic, divina schiopatare a diferentei), brusc, deci, cezura. Valul e sfisiat: acest val este imaginea pe care gindirea o crease despre ea insasi si care ii permitea sa suporte propria sa duritate. Se credea, se spunea: gindirea e buna (dovada: bunul-simt, de care ea poate si trebuie sa se foloseasca); gindirea e una (dovada, simtul comun); ea risipeste eroarea, adunind bob cu bob recolta propozitiilor adevarate (frumoasa piramida, in cele din urma, a cunoasterii...).
Iata insa: eliberata de aceasta imagine care o leaga de suveranitatea subiectului (sujet), care o “aserveste” (assujettit), in intelesul strict al cuvintului, gindirea apare sau, mai curind, se exercita asa cum e: rea, paradoxala, ivindu-se pe neanuntate in punctul extrem al facultatilor imprastiate; obligata neincetat sa se smulga din stupefianta prostie; supusa, constrinsa, fortata de violenta problemelor; brazdata, ca de tot atitea fulgere, de nenumarate idei distincte (pentru ca ascutite) si obscure (pentru ca adinci).
Sa retinem toate aceste transformari pe care Deleuze le opereaza in interiorul vechii bune-cuviinte filosofice: bunul-simt in contra-ortodoxie; simtul comun in tensiuni si limite extreme; conjurarea erorii in fascinatia pentru prostie; clarul si distinctul in distinct-obscur. Sa retinem mai cu seama aceasta mare rasturnare a valorilor luminii: gindirea nu mai este o privire deschisa catre forme clare si bine fixate in propria lor identitate; devine gest, salt, dans, abatere extrema, obscuritate incordata. Este sfirsitul filosofiei (aceea a reprezentarii). Incipit philosophia (aceea a diferentei).
Vine, atunci, momentul ratacirii. Nu asemeni lui Œdip, biet rege fara sceptru, orb iluminat launtric; ci prin toiul sarbatorii sumbre a anarhiei incoronate. Putem, de-acum, sa gindim diferenta si repetitia. Adica -; in loc sa ni le reprezentam -; sa le facem si sa le jucam. Gindirea ajunsa in culmea intensitatii sale va fi ea insasi diferenta si repetitie; va face sa difere ceea ce reprezentarea cauta sa reuneasca; va juca nesfirsita repetitie careia incapatinata metafizica ii cauta originea. Sa incetam a ne mai intreba: diferenta intre ce si ce? Diferenta delimitind care specii si impartind care mare unitate initiala? Sa incetam a ne mai intreba: repetare a ce, a carui eveniment sau a carui model prim? Ci sa gindim asemanarea, analogia si identitatea ca pe niste mijloace de a acoperi diferenta si diferenta diferentelor; sa gindim repetitia fara originea a ceva si fara reaparitia aceluiasi lucru.
Sa gindim intensitati mai curind (si mai inainte) decit calitati si cantitati; profunzimi mai curind decit lungimi si largimi; miscari de individuatie mai curind decit specii si genuri; si mii de mici subiecti larvari, mii de mici eu-ri dizolvate, mii de pasivitati si de forfote acolo unde, pina mai ieri, domnea subiectul suveran. Intotdeauna ne-am refuzat, in Occident, sa gindim intensitatea. Am redus-o, de cele mai multe ori, la masurabil si la jocul egalitatilor; Bergson a redus-o la calitativ si continuu. Deleuze o elibereaza, acum, prin si intr-o gindire care va fi cea mai inalta, cea mai ascutita si cea mai intensa.
Nu trebuie sa ne lasam inselati. A gindi intensitatea -; diferentele ei libere si repetitiile ei -; nu reprezinta o mica revolutie in filosofie. Inseamna a recuza negativul (care este o modalitate de a reduce diferitul la nimic, la zero, la vid, la neant); inseamna, prin urmare, a respinge, totodata, filosofiile identitatii si pe cele ale contradictiei, metafizicile si dialecticile, pe Aristotel si pe Hegel. Inseamna a reduce prestigiul recognoscibilului (care-i permite gindirii sa regaseasca identitatea sub repetitiile cele mai diverse si sa extraga din diferenta miezul comun care nu inceteaza sa apara din nou); inseamna a respinge, dintr-o lovitura, filosofiile evidentei si ale constiintei, pe Husserl si in egala masura pe Descartes. Inseamna a recuza, in sfirsit, marea figura a Aceluiasi, care, de la Platon si pina la Heidegger, n-a incetat sa inchida in cercul sau metafizica occidentala.
Inseamna a deveni liberi pentru a putea sa gindim si sa iubim ceea ce, in universul nostru, bubuie surd de la Nietzsche incoace; diferente nesupuse si repetitii fara origine care zguduie batrinul nostru vulcan stins; care au facut sa explodeze, de la Mallarmé incoace, literatura; care au fisurat si multiplicat spatiul picturii (rupturile lui Rothko, direle lui Noland, repetitiile modificate ale lui Warhol); care au spart definitiv, de la Webern incoace, linia solida a muzicii; care prevestesc toate rupturile istorice ale lumii noastre. Posibilitate in sfirsit oferita de a gindi diferentele zilei de azi, de a gindi ziua de azi ca diferenta a diferentelor.
Cartea lui Deleuze este teatrul miraculos unde se joaca, mereu noi, diferentele acestea care sintem, diferentele acestea pe care le facem, diferentele acestea intre care ratacim. Dintre toate cartile care s-au scris de multa vreme incoace, cea mai singulara, cea mai diferita si cea care repeta cel mai bine diferentele ce ne strabat si ne risipesc. Teatru al lui acum.