Nu mai putem visa revolutii copernicane. Asta pentru ca revolutia inseamna rasturnarea unei stari de lucruri si reinvierea prin nou. Cum insa toata combinatorica a fost epuizata, revolutia nu poate fi infaptuita pentru ca filosofia (si filosofii) si-au pierdut capacitatea de a genera probleme si de a se aventura in efortul donquijotian de a le rezolva lasandu-se acum prinsi in vartejurile anomice ale lui “anything goes”. Faptul ca filosofia nu mai traieste in intrebare, in mirarea originara constitutiva ei, a dus la pierderea aderentei ei la societate, la istorie si la paradoxala implinire a ei ca utopie. y1v20vf
Azi, pentru filosoful perpetuu alienat se ivesc doua posibile atitudini: fie ca vlaguit si absorbit de teribila accelerare a istoriei sa se rezume la a o consemna si a o explica, plangandu-si blazarea in textele de filosofie, fie sa ramana nostalgicul unei epoci de aur a marii filosofii, intorcand spatele vremurilor si luandu-si ca orice fiinta vie, instinctul de consevare in serios, sa se retraga la adapostul unor institutii inca proteguitoare (i.e. universitatile). In primul caz pozitia sa este fluctuanta: intre un rest infim de transcendental care inca ii justifica titulatura de filosof si un sensus comunis voit si lucid asumat/practicat. Statutul sau hibrid nu poate naste decat mutanti, adica texte a caror specific (filosofic) mai poate fi cu greu detectat si separat de valente estetice, sociologice, politice sau psihanalitice, texte pentru care miza este una si aceeasi cu miza jurnalistului sau a editoralistului talentat. La limita, atitudinea sa este, in fapt, lipsa de atitudine. Cel de-al doilea caz, intalnit azi foarte rar in activitate (este oricum pe cale de disparitie), blazat si el de constinta faptului ca “totul a fost spus deja”este handicapat insa de o limitata productie de texte, anacronice si nevandabile. El este incurabil refractar la tot ceea ce aduce a “postmodernism” (care pentru el este diavolul insusi). Gresala care ii este fatala si pe care o comite din inconstienta si naivitate este faptul ca este refractar nu fata de un “curent” filosofic ci fata de o stare de fapt. Despre el se poate spune acelasi lucru ca si despre colegul sau mai lucid: atitudinea sa este lipsa de atitudine.
Fie ca taxinomia pe care am propus-o este corecta sau nu aoricum niciunul din cele doua tipuri -; sau doi tipi -; nu poate fi intalnit(a) in stare pur(a)i, un lucru este sigur: filosoful poate fi acuzat fara retineri, de noncombat. Incapacitatea filosofului de a lupta nu este insa neaparat data de lasitate sau de inadecvarea “armelor” ci de paradoxul tragic de a nu putea sa localizeze nici Armaghedon-ul nici dusmanul. Campul de bataie, la fel ca si oponentul, este pretutindeni, deci nicaieri. Fara prea mari eforturi (pseudo)speculative putem sa ne dam seama ca situatia filosofiei este daca nu similara, cel putin analoaga cu cea a terorismului: nu poti sa ataci teroristul si nici sa-l reperezi inainte ca el sa te atace pe tine. Intentia sa este una distructiva, mobilul sau este ideologic, efectul actiunilor sale este anarhic. Reformuland problema in termenii nostri, ea ar suna astfel: cum este posibil sa mai spui ceva in epoca susnumitei sintagme “anything goes!” ? A te lamenta ca filosofia a cazut prada “societatii spectacolului” ca ea este tributara publicului, publicitatii si mass-media nu poate duce decat (chiar daca pe o alta cale) la aceeasi blazare. A spune, precum Derrida, ca filosofia este (paradoxal, poate chiar de la inceputurile ei) o “cunoastere muribunda” aflata intr-o haotica si continua cautare a chiar sensului mortii ei nu face decat sa faca problema mai clara fara insa a-I oferi vreo solutie. Dar poate ca insasi aceasta cautare este cea care a facut ca filosoful sa nu fie niciodata altceva decat un cavaler fara cauza(Don Quijote), a carui sensibilitate exacerbata fata de toate problemele l-a transformat si in cea mai vulnerabila tinta a terorismului anonim, deci istoric.
Foucault, filosoful (de-)mascat propunea o solutie tocmai prin disolutie. El sugera urmatorul experiment: timp de un an de zile toate textele de filosofie sa apara nesemnate, anonime adica. Ce s-ar intampla? Toti autorii de ar astepta sa treaca anul, facandu-se ca ploua si ca (inca) gesteaza si apoi ar publica. Avantajele unui atare experiment sunt evidente: in primul rand nu ar mai exista pericolul ca starurile sa devanseze ideile; apoi, textele (daca totusi ar aparea) s-ar scrie/citi cu o onestitate maxima si, in fine criteriile de lectura nu ar mai fi acelea ale spectacolului, a vandabilitatii impuse de estetic. Toate acestea ar fi insa posibile numai la adapostul anonimatului. Daca, asa cum spuneam, dusmanul este unul volatil si pervers, greu reperabil si greu atacabil, solutia este tocmai disolutia tintei: pierderea filosofiei in anonimat, nu neaparat prin lipsa semnaturii ci mai ales prin travestirea ei. Cu alte cuvinte, filosofia ar putea sa mai spuna ceva doar ca “filosofie incognito” sau, daca se prefera “undercover”. Armele ei ar fi consumarea ultimelor ei consecinte, scopul ei ar fi, cum propovaduieste Bataiile, tocmai non-cunoasterea, iar asta tocmai in masura in care orice non-cunoastere trimite la o cunoastere, orice non-sens trimite la un sens; sens si cunoastere care in fapt ii sunt proprii filosofiei. Singurul ei mod de a mai atenta la istorie ar fi nu acela de a incerca sa-si recapete aderenta si de a-si etala farmecele ci, dimpotriva sa se faca manifesta tocmai prin absenta. Daca deci, filosofia este, vrand-nevrand redusa la tacere, ea trebuie sa si-o asume constienta fiind ca absenta discursului ei (ne-)specific releva de atotprezenta sa efectiva.