Aceasta nu este o carte de istorie. Selectia pe care o veti gasi in interiorul ei n-a avut alta regula mai importanta decit propriul meu gust, propria mea placere, o emotie, risul, surpriza, o oarecare spaima sau oricare alt sentiment, caruia mi-ar fi, poate, greu sa-i justific intensitatea acum, cind primul moment al descoperirii a trecut. c4q17qi
Este o antologie de existente. Vieti de citeva rinduri sau de citeva pagini, necazuri si aventuri fara numar strinse intr-o mina de cuvinte. Vieti scurte, intilnite in voia cartilor si a documentelor. Exempla, dar -; spre deosebire de cele pe care le inteleptii le culegeau de-a lungul lecturilor lor -; niste exemple care contin nu atit lectii pe marginea carora sa meditam, cit scurte efecte a caror forta se stinge aproape imediat. Termenul de “stire” (nouvelle) este suficient de potrivit pentru a le desemna, prin dubla referinta pe care o indica: la rapiditatea povestii si la realitatea evenimentelor relatate; caci atit de mare e, in aceste texte, concentrarea lucrurilor spuse incit nu stii daca intensitatea ce le strabate tine mai mult de stralucirea cuvintelor sau de violenta faptelor ce se inghesuie in ele. Vieti singulare, devenite, prin nu stiu ce intimplare, stranii poeme, iata ce anume am vrut sa adun in acest soi de ierbar.
Ideea mi-a venit, sint aproape sigur, intr-o zi cind parcurgeam, la Biblioteca Nationala, un registru de internare redactat la inceputul secolului al XVIII-lea. Am impresia ca ea mi-a venit chiar la lectura celor doua insemnari care urmeaza:

Mathurin Milan, adus la spitalul din Charenton pe 31 august 1707: “Nebunia sa a constat intotdeauna in a se ascunde de familia sa, in a duce, la tara, o viata obscura, im a avea procese, in a imprumuta cu camata si in totala pierdere, in a-si plimba sarmana sa minte pe drumuri necunoscute si in a se crede capabil de cele mai mari fapte.”

Jean Antoine Touzard, adus la castelul din Bicêtre pe 21 aprilie 1701: “Calugar franciscan apostat, razvratit, capabil de crimele cele mai mari, sodomit, ateu daca cineva poate sa fie astfel; este un adevarat monstru de nelegiuire, pe care ar fi mult mai putin neconvenabil sa fie inabusit decit sa fie lasat liber.”

Mi-ar fi greu sa spun ce-am simtit cu adevarat la lectura acestor fragmente si a multor altora asemanatoare. Fara indoiala, una din acele senzatii despre care se spune ca sint “fizice”, ca si cum ar mai putea sa existe si altele. Si trebuie sa marturisesc ca aceste “stiri”, facindu-si brusc aparitia de sub doua secole si jumatate de tacere, au clatinat in mine mai multe fibre decit ceea ce numim de obicei literatura, fara ca eu sa pot spune astazi daca ceea ce m-a emotionat a fost mai mult frumusetea acestui stil clasic, drapat in citeva fraze in jurul unor personaje fara doar si poate mizerabile, sau excesele, amestecul de incapatinare sumbra si de scelerare al acestor vieti carora le simtim, sub niste cuvinte netede precum piatra, deruta si indirjirea.
Cu multa vreme in urma, am folosit, pentru o carte, astfel de documente. Daca am facut-o atunci e, fara indoiala, gratie acestei vibratii pe care o mai simt inca si azi atunci cind mi se intimpla sa intilnesc aceste vieti infime transformate in scrum in cele citeva fraze care le-au rapus. Visul ar fi fost acela de a le restitui intensitatea printr-o analiza. In lipsa talentului necesar, nu am facut, prin urmare, decit sa rumeg vreme indelungata aceasta posibila analiza; sa iau textele in ariditatea lor; sa caut care fusese ratiunea lor de a fi, la ce institutii si la ce practica politica faceau referinta; sa aflu de ce devenise, dintr-o data, atit de important, intr-o societate ca a noastra, sa fie “inabusiti” (asa cum se inabuseste un tipat, un foc sau un animal) un calugar scandalos sau un camatar ciudat si inconsecvent; am cautat ratiunea pentru care s-a dorit impiedicarea, cu atita zel, a spiritelor ratacite sa se plimbe pe drumurile necunoscute. Dar intensitatile prime care ma motivasera ramineau pe dinafara. Si pentru ca exista riscul ca ele sa nu intre deloc in ordinea ratiunilor, dat fiind ca discursul meu era incapabil sa le sustina asa cum ar fi trebuit, nu era mai bine sa le las in chiar forma care ma facuse sa le resimt?
De unde si ideea acestei culegeri, alcatuite oarecum la voia intimplarii. Culegere care s-a compus fara graba si fara un scop clar definit. Mult timp, m-am gindit s-o prezint intr-o ordine sistematica, cu citeva rudimente de explicatie si in asa fel incit sa poata sa manifeste un minimum de semnificatie istorica. Am renuntat insa, din motive asupra carora voi reveni imediat; m-am marginit sa adun, pur si simplu, un anumit numar de texte, pentru intensitatea pe care imi parea ca o au; le-am insotit cu citeva preliminarii; si le-am repartizat astfel incit sa pastrez -; cit mai putin rau cu putinta, dupa mine -; efectul fiecaruia. Insuficienta mea m-a condamnat la lirismul frugal al citarii.
Cartea aceasta nu-i va incinta, asadar, pe istorici, mai putin chiar decit celelalte. Cartea umorala si pur subiectiva? As spune mai curind -; dar poate ca inseamna acelasi lucru -; ca este o carte a unei conventii si a unui joc, cartea unei mici manii care si-a elaborat propriul sistem. Sint convins ca poemul camatarului bizar si cel al calugarului sodomit mi-au servit, de la un capat la celalalt, drept model. Pentru a regasi ceva din aceste existente-fulger, din aceste poeme-viata, mi-am impus o serie de reguli simple:
-; sa fie vorba despre personaje care au existat cu adevarat;
-; aceste existente sa fi fost in acelasi timp obscure si urmarite de nenoroc;
-; sa fie povestite in citeva pagini sau, si mai bine, in citeva fraze, cit mai scurt cu putinta;
-; aceste povestiri sa nu fie doar niste anecdote ciudate sau patetice, ci, intr-un fel sau altul (dat fiind ca era vorba de plingeri, de denunturi, de ordine si de rapoarte), ele sa fi facut parte in mod real din istoria minuscula a acestor existente, din nefericirea lor, din furia si din incerta lor nebunie;
-; iar din socul provocat de aceste cuvinte si de aceste vieti sa mai apara, si pentru noi, astazi, un anumit efect de frumusete amestecata cu groaza.
Asupra acestor reguli care pot sa para abstracte se cuvine sa ma explic insa ceva mai mult.

*

Am vrut sa fie de fiecare data vorba de existente reale; carora sa li se poata atribui un loc si o data; ca in spatele acestor cuvinte care nu ne mai spun nimic, in spatele acestor cuvinte rapide si care, in majoritatea timpului, pot sa fi fost false, mincinoase, nedrepte, exagerate, sa fi existat oameni care au trait si au murit, suferinte, rautati, invidii, vociferari. Am eliminat, prin urmare, tot ce putea fi imaginatie sau literatura: nici unul dintre eroii negri pe care acestea au putut sa le inventeze nu mi s-a parut la fel de intens ca acesti cizmari, soldati dezertori, negustori de nimicuri, notari, calugari vagabonzi, toti furiosi, scandalosi, jalnici; si aceasta, desigur, prin simplul fapt ca se stie ca au existat. Am eliminat, de asemenea, toate textele care puteau fi memorii, amintiri, tablouri, toate cele care povesteau, intr-adevar, realitatea, dar pastrind fata de ea distanta privirii, a memoriei, a curiozitatii sau a amuzamentului. Am tinut ca aceste texte sa se afle intotdeauna intr-un raport sau, mai curind, in cit mai multe raporturi posibile cu realitatea: nu doar sa se refere la ea, ci si sa opereze in cadrul ei; sa constituie o piesa in dramaturgia realului, sa reprezinte unealta unei razbunari, arma unei uri, un episod dintr-o batalie, gesticulatia unei disperari sau a unei gelozii, o rugaminte sau un ordin. N-am cautat sa reunesc texte care sa fie, mai mult decit altele, fidele realitatii, care ar merita sa fie retinute pentru valoarea lor reprezentativa, ci texte care au jucat un rol in realul despre care vorbesc si care se regasesc, in schimb, oricare le-ar fi incertitudinea, emfaza sau ipocrizia, traversate de acesta: fragmente de discurs tirind dupa ele fragmentele unei realitati din care fac parte. Nu o culegere de portrete va putea fi citita aici: sint capcane, arme, strigate, gesturi, atitudini, viclesuguri, intrigi carora cuvintele le-au fost instrumente. Vieti reale au fost “jucate” in aceste citeva fraze; prin asta nu vreau sa spun ca au fost figurate in ele, ci ca, de fapt, libertatea, nefericirea, moartea chiar, soarta in orice caz in ele, cel putin in parte, au fost hotarite. Aceste discursuri au intersectat cu adevarat vieti; aceste existente au fost efectiv riscate si pierdute in aceste cuvinte.
Am vrut, totodata, ca aceste personaje sa fie ele insele obscure; ca nimic sa nu le fi predispus pentru vreo stralucire, ca ele sa nu fi fost inzestrate cu nici una dintre grandorile stabilite si recunoscute -; a nasterii, a averii, a sfinteniei, a eroismului sau a geniului; sa faca parte dintre miliardele de existente sorite sa treaca fara urme; ca in necazurile si pasiunile lor, in aceste amoruri si in aceste uri sa existe ceva cenusiu si obisnuit in comparatie cu ceea ce se considera de obicei demn de a fi povestit; ca, totusi, ei sa fi fost strabatuti de o anumita ardoare, animati de o violenta, o energie, un exces in rautatea, ticalosia, josnicia, incapatinarea sau nenorocul care le conferea, in ochii anturajului lor, si direct proportional cu insasi mediocritatea lor, un soi de maretie inspaimintatoare sau mizerabila. Plecasem in cautarea acelui soi de particule dotate cu o energie cu atit mai mare cu cit ele insele sint mai mici si mai dificil de distins.
Pentru ca, totusi, ceva din ele sa ajunga pina la noi, a trebuit ca un fascicol de lumina, pentru o clipa macar, sa vina sa le surprinda. Lumina care vine de altundeva. Ceea ce le smulge din bezna in care ele ar fi putut, si in care, probabil, ar fi trebuit sa ramina pentru totdeauna e intilnirea cu puterea: fara aceasta izbitura, nici un cuvint nu si-ar mai face, desigur, aparitia pentru a reaminti fugitivul lor traiect. Puterea care a pindit aceste vieti, care le-a urmarit, care a dat, fie si doar pentru o clipa, atentie plingerilor lor si maruntului lor vacarm, si care le-a insemnat cu o urma de gheara, ea este aceea care a provocat cele citeva cuvinte care ne-au ramas despre ele; fie pentru ca cineva a vrut sa i se adreseze pentru a denunta, a se plinge, a solicita, a ruga, fie pentru ca ea insasi a vrut sa intervina si, in doar citeva cuvinte, a judecat si decis. Toate aceste vieti care erau sortite a trece pe sub orice fel de discurs si a disparea fara sa fi fost vreodata spuse n-au putut sa lase urme -; scurte, incisive, enigmatice deseori -; decit in punctul contactului lor instantaneu cu puterea. Astfel incit este, fara doar si poate, cu neputinta sa le surprindem in ele insele, asa cum puteau ele sa fie “in stare libera”; ele nu mai pot fi reperate decit asa cum au fost prinse in declamatiile, partialitatile tactice, minciunile imperative pe care le presupun jocurile puterii si raporturile cu el.
Mi se va spune: iata-va din nou, cu aceeasi incapacitate de a trece linia, de a trece de partea cealalta, de a asculta si a face auzit limbajul care vine de altundeva sau de jos; mereu aceeasi optiune, de partea puterii, a ceea ce spune sau face sa se spuna ea. De ce sa nu mergem sa ascultam aceste vieti acolo unde ele vorbesc cu de la sine putere? Dar, mai intii, din ceea ce au fost ele in violenta si nefericirea lor singulara, ne-ar mai fi ramas ceva, oricit de putin, daca ele n-ar fi intersectat, la un moment dat, puterea si nu i-ar fi provocat acesteia fortele? Nu este, la urma urmelor, una dintre trasaturile fundamentale ale societatii noastre faptul ca, in ea, destinul imbraca forma raportului cu puterea, a luptei cu ea sau impotriva ei? Punctul cel mai intens al vietilor, acela in care se concentreaza intreaga lor energie, este tocmai acolo unde ele se lovesc de putere, se lupta cu ea, incearca sa-i foloseasca fortele si sa scape din capcanele ei. Cuvintele scurte si stridente care se duc si vin intre putere si existentele cele mai neesentiale cu putinta reprezinta, pentru acestea, singurul monument care, vreodata, li se va fi acordat; e ceea ce le confera, pentru a strabate timpul, putina stralucire, scurtul fulger care le aduce pina la noi.
Am vrut, pe scurt, sa adun citeva rudimente pentru o legenda a oamenilor obscuri, pornind de la discursurile pe care, la disperare sau furie, ei le schimba cu puterea.
“Legenda” pentru ca, la fel ca in toate legendele, si aici se produce un anumit echivoc intre fictiv si real. El se produce, insa, din motive opuse. Legendarul, oricare i-ar fi miezul de realitate, nu este, pina la urma, altceva decit suma a ceea ce se spune despre aceasta realitate. Este indiferent fata de existenta sau inexistenta celui a carui glorie o transmite. Daca acesta a existat, legenda il acopera cu atitea minuni, il infrumuseteaza cu atitea imposibilitati, incit totul se petrece, sau aproape, ca si cum acesta nici n-ar fi trait vreodata. Iar daca este pur imaginar, legenda povesteste despre ele atitea istorisiri insistente, incit el capata consistenta istorica a cuiva care va fi existat cu adevarat. In textele pe care urmeaza sa le cititi, existenta acestor barbati si a acestor femei se reduce exact la ceea ce s-a spus despre ei; din ceea ce ei au fost si din ceea ce ei au facut nu se pastreaza nimic, sau cel mult in citeva fraze. Raritatea, si nu prolixitatea este cea care face ca realul si fictiunea sa se echivaleze. Dat fiind ca n-au fost nimic in istorie, ca nu au jucat nici un rol in evenimente si nici un rol apreciabil in rindul oamenilor importanti, dat fiind ca nu au lasat despre ei nici o urma la care sa se poata face trimitere, ei nu au si nu vor avea niciodata existenta decit la adapostul precar al acestor cuvinte. Si, gratie textelor care vorbesc despre ei, ei ajung pina la noi nepurtind mai multe indicii de realitate decit daca ar veni din Legenda de aur* sau dintr-un roman de aventuri. Aceasta pura existenta verbala, care face din acesti nefericiti si din acesti scelerati niste fiinte cvasi-fictive, ei o datoreaza disparitiei lor aproape exhaustive si sansei sau nenorocului care determinat supravietuirea, la voia documentelor regasite, a citorva rare cuvinte care vorbesc despre ei sau pe care ei insisi le-au rostit. Legenda neagra, dar mai cu seama legenda seaca, redusa la ce s-a spus intr-o zi si care, prin improbabile intilniri, s-a pastrat pina la noi.

Aceasta este o alta trasatura a acestei legende negre. Ea nu s-a transmis, asemeni celei aurite, printr-o necesitate profunda, urmind niste trasee continui. Prin insasi natura sa, ea este fara traditie; rupturi, stergeri, uitari, incrucisari, reaparitii -; numai asa poate ea sa ajunga pina la noi. Hazardul o poarta inca de la inceput. A fost nevoie, mai intii, de un joc de imprejurari care au atras, contra oricarei asteptari, asupra individului cel mai obscur, asupra vietii sale mediocre, asupra unor defecte pina la urma destul de obisnuite, privirea puterii si explozia furiei sale: intimplare care a facut ca vigilenta responsabililor sau a institutiilor, destinata, fireste, sa elimine orice dezordine, l-a retinut pe acesta in loc de altul, pe acest calugar scandalos, de exemplu, sau pe aceasta femeie batuta, sau pe acest betiv inveterat si furios, sau pe acest negustor certaret si nu pe atitia altii, de linga ei, al caror tapaj nu era cu nimic mai mic. Si a fost, dupa aceea, nevoie ca, dintre atitea documente pierdute si risipite, acesta si nu altul sa ajunga pina la noi, sa fie gasit si citit. Astfel incit, intre acesti oameni fara importanta si noi, care nu avem mai multa ca ei, nu exista nici un raport de necesitate. Nimic nu facea probabila aparitia lor din umbra, a lor mai curind decit a altora, cu vietile si necazurile lor. Sa ne amuzam, daca vrem, vazind in asta o revansa: sansa ce le permite acestor oameni absolut fara glorie sa apara din mijlocul atitor morti, sa gesticuleze inca, sa-si manifeste inca furia, tristetea sau invincibila lor incapatinare de a divaga compenseaza, poate, nesansa care a atras asupra lor, in ciuda modestiei si a anonimatului, explozia puterii.
Niste vieti care sint ca si cum nu ar fi existat, niste vieti care nu supravietuiesc decit ca urmare a izbirii de o putere care n-a vrut decit sa le nimiceasca sau, macar, sa le stearga, niste vieti ce nu revin decit ca efect al nenumarate hazarduri, acestea sint infamiile din care am vrut sa adun, aici, citeva resturi. Exista o falsa infamie, aceea de care beneficiaza acei indivizi ai groazei si ai scandalului care au fost Gilles de Rais, Guillery sau Cartouche, Sade si Lacenaire. Aparent infami, din pricina amintirilor abominabile pe care le-au lasat, a nelegiuirilor care le sint atribuite, a groazei respectuoase pe care au inspirat-o, acestia sint, de fapt, niste oameni ai legendei glorioase, chiar daca motivele acestei faime sint opuse celor care fac sau ar trebui sa faca maretia oamenilor. Infamia lor nu este decit o modalitate a universalei fama. In vreme ce calugarul apostat sau bietele spirite ratacite pe drumuri necunoscute sint infami intr-un sens cit se poate de strict; ei nu mai exista decit prin cele citeva cuvinte teribile care erau menite a-i face nedemni, pe vecie, de memoria oamenilor. Si intimplarea a vrut ca doar aceste cuvinte, tocmai aceste cuvinte sa supravietuiasca. Reintoarcerea lor, acum, in real, se face exact in forma in care ei fusesera izgoniti din lume. Inutil sa le cautam alta fata sau sa presupunem in ei alta maretie; ei nu sint mai mult decit lucrul prin care s-a dorit a fi coplesiti: nici mai mult, nici mai putin. Aceasta este infamia stricta, aceea care, nefiind amestecata nici cu scandal ambiguu nici cu admiratie surda, nu cade la invoiala cu nici un fel de glorie.

*

In comparatie cu marea culegere a infamiei, care ar aduna urmele acesteia de peste tot si din toate timpurile, imi dau seama ca alegerea de fata este meschina, ingusta, oarecum monotona. Este vorba de documente datind, toate, cu aproximatie, din aceeasi suta de ani, 1660-1760, si provenind din aceeasi sursa: arhivele internarii, ale politiei, ale petitiilor adresate regelui si ale scrisorilor de denunt. Sa presupunem ca nu este vorba decit despre un prim volum si ca Viata oamenilor infami va putea sa se extinda si la alte timpuri si locuri.
M-am oprit asupra acestei perioade si asupra acestui tip de texte ca urmare a unei vechi familiaritati. Dar daca gustul meu de ani intregi pentru ele nu s-a dezmintit si daca mai revin si astazi la ele e pentru ca banuiesc in ele un inceput; un eveniment, in tot cazul, important, in care s-au incrucisat mecanisme politice si efecte de discurs.
Aceste texte din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea (mai cu seama daca le comparam cu ceea ce va fi, ulterior, platitudinea administrativa si politieneasca) au o stralucire, dezvaluie prin ocolul unei fraze o splendoare, o violenta care dezmint, in ochii nostri cel putin, micimea afacerii sau meschinaria destul de rusinoasa a intentiilor. Vietile cele mai jalnice sint descrise aici cu imprecatia sau emfaza ce par a conveni celor mai tragice. Efect, fara indoiala, comic; exista ceva derizoriu in a convoca intreaga putere a cuvintelor, si, prin ele, atotputernicia cerului si a pamintului in jurul unor dezordini atit de insignifiante sau al unor nenorociri atit de comune: “Prabusit sub povara celei mai mari dureri, Duchesne, rindas, indrazneste cu umila si respectuoasa incredere sa se arunce la picioarele Maiestatii Voastre pentru a implora sa i se faca dreptate impotriva celei mai rele dintre toate femeile... Cita speranta trebuie sa aiba nefericitul care, impins spre ultima extremitate, a recurs astazi la Majestatea Voastra dupa ce va fi epuizat toate caile blindetii, ale dojanei si ale menajamentului pentru a readuce la datoria sa o femeie lipsita de orice sentiment al religiei, al onoarei, al probitatii si chiar al omeniei? Aceasta e, Sire, starea nefericitului care indrazneste sa-si faca auzita vocea plingareata in urechile Majestatii Voastre”. Sau in jurul acestei doici parasite care solicita arestarea sotului in numele celor patru copii ai sai “care nu au poate nimic altceva de asteptat din partea tatalui lor decit un exemplu ingrozitor al efectelor dezordinii. Dreptatea Dumneavoastra, Monseniore, ii va feri de o atit de dezonoranta educatie, pe mine si familia mea de oprobiu si infamie, si-l va pune in imposibilitatea de a aduce vreun prejudiciu societatii pe un rau cetatean care nu poate decit sa-i dauneze”. Veti ride poate; dar nu trebuie sa uitam: acestei retorici care nu este grandilocventa decit din pricina micimii lucrurilor la care se aplica, puterea ii raspunde in niste termeni care nu ni se par cu nimic mai masurati; cu, totusi, diferenta ca prin cuvintele puterii trece fulgerul deciziilor sale; iar solemnitatea lor poate fi autorizata daca nu de importanta a ceea ce pedepsesc, cel putin de rigoarea pedepsei pe care o impun. Daca este inchisa nu stiu care vinzatoare de horoscopuri e pentru ca “exista putine crime pe care ea sa nu le fi comis si nici una de care sa nu fie capabila. De aceea este pe cit de drept, pe atit de caritabil ca publicul sa fie scapat de urgenta de aceasta femeie atit de periculoasa, care il fura, il inseala si il scandalizeaza nepedepsita de atitia ani”. Sau referitor la un tinar descreierat, fiu rau si destrabalat: “Este un monstru de libertinaj si de impietate... Obisnuit cu toate viciile: escroc, recalcitrant, nestapinit, violent, capabil sa atenteze la viata propriului sau tata in mod deliberat... insotit tot timpul de prostituate de ultima spita. Tot ce i se infatiseaza din escrocheriile si dereglarile sale nu produce nici o impresie asupra sufletului sau; nu raspunde la acestea decit printr-un suris de scelerat care ne incunostinteaza asupra impietririi sale si ne intareste convingerea ca este incurabil”. La cea mai mica extravaganta sintem deja in abominabil sau, cel putin, in discursul invectivei si al execrarii. Aceste femei de moravuri usoare si acesti copii turbati nu palesc alaturi de Nero sau Rodogune. Discursul puterii in epoca clasica, ca si discursul care i se adreseaza, naste monstri. De ce tot acest teatru atit de emfatic al cotidianului?
Priza puterii asupra obisnuitului vietii fusese organizata de catre crestinism in buna parte in jurul confesiunii: obligatia de a insira in mod regulat pe firul limbajului lumea minuscula de zi cu zi, greselile banale, slabiciunile chiar si cele mai imperceptibile si pina si jocul tulbure al gindurilor, intentiilor si dorintelor; ritual de marturisire in care cel care vorbeste este in acelasi timp cel despre care se vorbeste; stergerea lucrului spus prin chiar enuntarea sa, dar si crestere a marturisirii insasi, care trebuie sa ramina secreta si sa nu lase alta urma decit remuscarea si faptele de penitenta. Occidentul crestin a inventat aceasta surprinzatoare constringere, pe care a impus-o tuturor, de a spune totul pentru a sterge totul, de a formula chiar si cele mai marunte greseli intr-un murmur neintrerupt, indirjit, exhaustiv, caruia nu trebuia sa-i scape nimic, dar care nu trebuia sa-si supravietuiasca nici macar o secunda. Pentru sute de milioane de oameni, vreme de secole, raul a trebuit sa fie marturisit la persoana intii, intr-un susotit obligatoriu si fugitiv.
Dar cu incepere de la un moment ce poate fi situat la sfirsitul secolului al XVII-lea, acest mecanism a fost incadrat si debordat de un altul, a carui functionare era cu totul diferita. Inlantuire administrativa si nu religioasa; mecanism de inregistrare si nu de iertare. Obiectivul urmarit era, cu toate acestea, identic. In parte cel putin: punere in discurs a cotidianului, parcurgere a universului infim al iregularitatilor si dezordinilor lipsite de importanta. Insa marturisirea nu mai joaca, acum, rolul eminent pe care i-l rezervase crestinismul. Pentru acest mod de control si supraveghere sint utilizate, in mod sistematic, niste procedee vechi, pina atunci, insa, strict localizate: denuntul, plingerea, ancheta, raportul, turnatoria, interogatoriul. Si tot ce se spune astfel se inregistreaza in scris, se acumuleaza, constituie dosare si arhive. Vocea unica, instantanee si fara urma a marturisirii penitentiale, care stergea raul stergindu-se pe ea insasi, este inlocuita de voci multiple, care se depun intr-o enorma masa documentara si constituie astfel, in timp, un fel de memorie in continua crestere a tuturor relelor lumii. Raul minuscul al mizeriei si al greselii nu mai este trimis la cer prin confidenta abia audibila a marturisirii; se acumuleaza pe pamint sub forma de urme scrise. Un cu totul alt tip de raporturi se instaureaza intre putere, discurs si cotidian, o cu totul alta maniera de a-l administra pe acesta din urma si de a-l formula. Ia nastere, pentru viata obisnuita, o noua punere in scena.

Primele sale instrumente, arhaice dar deja complicate, se cunosc: petitiile, scrisorile cu sigiliu sau ordinele regale, inchiderile diverse, rapoartele si deciziile politiei. N-am sa revin asupra acestor lucruri deja stiute; ci doar asupra anumitor aspecte care pot sa dea seama de intensitatea stranie si de un fel de frumusete pe care le degaja uneori aceste imagini grabite in care niste bieti oameni au capatat, pentru noi care-i privim de atit de departe, chipul infamiei. Scrisoarea cu sigiliu, internarea, prezenta generalizata a politiei, toate acestea nu evoca, de obicei, decit despotismul unui monarh absolut. Dar trebuie sa ne dam seama ca acest “arbitrariu” era un soi de serviciu public. “Ordinele regelui” nu cadeau la intimplare, de sus in jos, ca niste semne ale miniei monarhului, decit in cazurile cele mai rare. In majoritatea cazurilor, ele erau solicitate impotriva cuiva de catre anturajul acestuia, de catre tatal sau mama sa, de catre una din rude, de catre familia, fiii sau fiicele, vecinii sai, de catre preotul locului uneori sau de vreun notabil; aceste ordine erau cerute cu insistenta, ca si cum ar fi fost vorba de cine stie ce crima care ar fi meritat furia suveranului, pentru cite o obscura poveste de familie: soti batjocoriti sau batuti, averi delapidate, conflicte de interese, tineri rebeli, escrocherii sau betii si toate abaterile de la buna-purtare. Scrisoarea cu sigiliu care trecea drept vointa expresa si particulara a regelui de a-l inchide pe unul dintre supusii sai fara a se urma caile justitiei normale, nu era decit raspunsul la aceasta cerere venita de jos. Ea nu era, insa, acordata de drept oricui o solicita; o ancheta trebuia s-o preceada, pentru a judeca cu privire la intemeierea cererii; ea trebuia sa stabileasca daca dezmatul, betia, violenta sau libertinajul cu pricina meritau intr-adevar o internare, in ce conditii si pentru cit timp: sarcina a politiei, care stringea, in acest scop, marturii, delatiuni si intregul murmur suspect care creeaza ceata in jurul fiecaruia.
Sistemul scrisoare cu sigiliu-inchidere nu a constituit decit un episod destul de scurt: nu mai mult de un secol si limitat numai la Franta. Ceea ce nu-l face sa fie mai putin important in istoria mecanismelor puterii. El nu asigura eruptia spontana a arbitrarului regal in elementul cel mai cotidian al vietii. Ii asigura, mai curind, distributia conform unor circuite complexe si intr-un intreg joc de cereri si raspunsuri. Abuz al despotismului? Poate; totusi, nu, in sensul in care monarhul ar abuza pur si simplu de propria-i putere, ci in sensul ca fiecare poate sa se foloseasca pentru sine, pentru propriile sale scopuri si impotriva celorlalti, de enormitatea puterii absolute: un fel de punere la dispozitie a mecanismelor suveranitatii, o posibilitate oferita celor dibaci sa le capteze de a-i deturna efectele in propriul sau avantaj. De aici, un anumit numar de consecinte: suveranitatea politica ajunge sa se insereze la nivelul cel mai elementar al corpului social; de la supus la supus -; si este vorba, uneori, de cei mai umili -;, intre membrii aceleiasi familii, in relatii de vecinatate, de interese, de meserie, de rivalitate, de ura si dragoste, se poate profita, pe linga armele traditionale ale autoritatii si supunerii, de resursele unei puteri politice care are forma absolutismului; fiecare, daca stie sa joace jocul, poate deveni pentru celalalt un monarh teribil si fara de lege: homo homini rex; un intreg lant politic vine sa se intersecteze cu trama cotidianului. Aceasta putere mai trebuie, insa, fie si doar o clipa, insusita, canalizata, captata si indreptata in directia dorita; este nevoie, pentru a te folosi de ea in propriul avantaj, s-o “seduci”; ea devine in acelasi timp obiect al dorintei si obiect al seductiei; e, asadar, dezirabila, si aceasta exact in masura in care ea este absolut de temut. Interventia unei puteri politice fara limite in raportul cotidian devine, astfel, nu doar acceptabila si familiara, ci si profund dorita, nu fara a deveni, ca urmare tocmai a acestui fapt, tema unei frici generalizate. Nu trebuie sa ne mire aceasta inclinatie care, putin cite putin, a deschis relatiile de apartenenta sau de dependenta legate traditional de familie, spre controluri administrative si politice. Si nici faptul ca puterea nemasurata a regelui functionind astfel in mijlocul pasiunilor, al furiilor, al mizeriilor si ticalosiilor a putut sa devina, in ciuda sau mai degraba tocmai din cauza utilitatii sale, obiect al detestarii. Cei care se foloseau de scrisorile cu sigiliu si regele care le acorda au fost prinsi in capcana complicitatii lor: primii au pierdut tot mai mult din forta lor traditionala in folosul unei puteri administrative; iar regele, tot amestecindu-se zi de zi in atitea uri si intrigi, a inceput sa fie el insusi urit. Cum spunea ducele de Chaulieu, cred, in Memoriile a doua tinere casatorite*, taind capul regelui, Revolutia Franceza i-a decapitat pe toti tatii de familie.
Din toate acestea n-as vrea sa retin pentru moment decit atit: o data cu acest intreg dispozitiv al petitiilor, scrisorilor cu sigiliu, internarii, politiei, o infinitate de discursuri isi va face aparitia, traversind in toate directiile cotidianul si ocupindu-se, dar intr-un mod absolut diferit de acela al marturisirii, de raul minuscul al vietilor lipsite de importanta. In plasele puterii, de-a lungul unor circuite destul de complicate, vin sa se prinda disputele intre vecini, certurile dintre parinti si copii, neintelegerile casnice, excesele de vin si de sex, gilcevile publice si nenumarate pasiuni secrete. A existat ceva de forma unui imens si omniprezent apel pentru punerea in discurs a tuturor acestor agitatii si a fiecareia dintre aceste marunte suferinte. Incepe sa urce un murmur care nu se va opri: acela prin care variatiile individuale de comportament, rusinile si secretele sint oferite puterii de catre discurs. Oarecarele inceteaza sa mai apartina tacerii, rumorii trecatoare si marturisirii fugitive. Toate aceste lucruri care compun obisnuitul, detaliul lipsit de importanta, obscuritatea, zilele fara glorie, viata comuna pot si trebuie sa fie spuse -; mai mult, scrise. Au devenit descriptibile si transcriptibile, exact in masura in care sint strabatute de mecanismele unei puteri politice. Vreme indelungata, nu meritasera a fi spuse fara bataie de joc decit gesturile celor mari; singele, nasterea si fapta de vitejie erau singurele care dadeau dreptul la istorie. Iar daca se intimpla, totusi, ca, uneori, cei umili sa acceada la un soi de glorie, era ca urmare a unei fapte extraordinare -; stralucirea unei sfintenii sau enormitatea unei nelegiuiri. Ca poate sa existe, in ordinea de zi cu zi, ceva de felul unui secret de spulberat, ca neesentialul poate fi, intr-un anumit fel, important a ramas ceva absolut exclus pina cind, peste aceste turbulente minuscule, a venit sa se aseze privirea alba a puterii.
Aparitie, asadar, a unei imense posibilitati de discurs. O anumita cunoastere cu privire la cotidian isi are aici o parte cel putin a originii sale si, o data cu ea, o grila de inteligibilitate pe care Occidentul s-a aratat preocupat s-o aplice gesturilor noastre, modurilor noastre de a fi si de a face. Pentru aceasta a fost, insa, nevoie de omniprezenta deopotriva reala si virtuala a monarhului; a trebuit ca el sa fie imaginat destul de aproape de toate aceste mizerii, destul de atent la cea mai mica dintre aceste dezordini pentru ca el sa fie tot mai solicitat; a trebuit ca el insusi sa apara inzestrat cu un fel de ubicuitate fizica. In forma sa prima, acest discurs referitor la cotidian era in intregime intors catre rege; i se adresa lui; trebuia sa se strecoare in marile ritualuri ceremoniale ale puterii; trebuia sa adopte forma acestora si sa le imbrace semnele. Banalul nu putea fi spus, descris, observat, supravegheat si calificat decit in interiorul unui raport de putere bintuit de figura regelui -; de puterea sa reala si de fantasma fortei sale. De unde si forma cu totul singulara a acestui discurs: el necesita un limbaj decorativ, imprecator sau rugator. Fiecare dintre aceste istorii de toate zilele trebuia spusa cu emfaza rarelor evenimente care sint demne de a retine atentia monarhilor; marea retorica trebuia sa imbrace aceste afaceri de nimic. Nicicind, mai tirziu, mohorita administratie politieneasca sau dosarele medicinei sau ale psihiatriei nu vor mai regasi astfel de efecte de limbaj. Uneori, un edificiu verbal somptuos pentru a povesti o ticalosie obscura sau o intriga marunta; alteori, citeva fraze scurte fulgerindu-l pe un mizerabil si rearuncindu-l imediat in bezna sa; sau prelunga relatare a necazurilor povestite dupa modelul rugamintii si al umilintei: discursul politic al banalitatii nu putea fi decit solemn.
Se mai produce insa, in aceste texte, si un alt efect de disparitate. Se intimpla de multe ori ca solicitarile de internare sa fie facute de oameni de conditie foarte joasa, putin sau deloc alfabetizati; ei insisi, cu putinele lor cunostinte sau, in locul lor, un scrib mai mult sau mai putin priceput compuneau cum puteau si ei formularile si turnurile de fraza pe care le considerau a se impune atunci cind te adresezi regelui sau celor mari, si le amestecau cu cuvinte stingace si violente, expresii necioplite prin care ei isi imaginau, desigur, ca dau mai multa forta si mai mult adevar solicitarilor lor; atunci, in fraze solemne si dislocate, alaturi de cuvinte ininteligibile rasar expresii aspre, stingace, rau sunatoare; in limbajul obligatoriu si ritualic se intretes nerabdarile, furiile, turbarile, pasiunile, ranchiunile si revoltele. O anumita vibratie si niste intensitati salbatice dau peste cap regulile acestui discurs afectat si se fac auzite cu propriile lor moduri de a se rosti. Asa vorbeste, de pilda, nevasta lui Nicolas Bienfait: ea “isi ia libertatea de a-i expune Monseniorului ca numitul Nicolas Bienfait, carutas de remiza, este un om foarte destrabalat care o omoara cu bataia si care vinde totul, facind deja sa moara cele doua neveste ale sale, dintre care primeia i-a ucis copilul in corp, a doua dupa ce i-a vindut si mincat totul, datorita tratamentului rau, a facut-o sa moara de langoare, ajungind sa vrea s-o stranguleze cu o zi inainte de a muri... Celei de-a treia vrea sa-i manince inima fripta, nemaisocotind alte multe omoruri pe care le-a comis; Monseniore, ma arunc la picioarele Majestatii Voastre pentru a implora Mila Voastra. Sper ca in bunatatea Voastra imi veti face dreptate, caci viata fiindu-mi amenintata clipa de clipa, n-am sa incetez sa ma rog la Domnul sa va tina sanatos...”
Documentele adunate de mine aici sint omogene; si risca sa para monotone. Toate functioneaza, insa, in mod disparat. Disparitate intre lucrurile povestite si modul de a le spune; disparitate intre cei care se pling si se cersesc si cei care au toata puterea asupra lor; disparitate intre ordinea minuscula a problemelor ridicate si enormitatea puterii puse in opera; disparitate intre limbajul ceremoniei si al puterii si limbajul furiilor si al neputintelor. Sint niste texte care trag cu ochiul catre Racine, Bossuet sau Crébillon; dar ele poarta in sine o intreaga turbulenta populara, o intreaga mizerie si violenta, o intreaga “josnicie”, cum se spunea pe atunci, pe care nici o literatura din acea epoca n-ar fi putut s-o adaposteasca. Ele fac sa apara calici, sarmani sau doar mediocri pe scena unui ciudat teatru in care acestia adopta postùri, turnuri ale vocii, grandilocvente si se imbraca in zdrente de postav, care le sint necesare daca vor sa li acorde atentie pe scena puterii. Ei duc, uneori, cu gindul la o biata trupa de mascarici care s-ar impopotona cit se poate cu niste straie altadata somptuoase pentru a juca in fata unui public de bogati care isi va bate joc de ei. Cu mica diferenta ca acestia isi joaca propria viata, in fata unor potentati care pot sa decida in privinta ei. Niste personaje coborite din Céline care doresc sa se faca auzite la Versailles.
Va veni o zi in care toata aceasta disparitate va disparea. Puterea care se va exercita la nivelul vietii cotidiene nu va mai fi aceea a unui monarh apropiat si indepartat, atotputernic si capricios, sursa a tot ce-i justitie si obiect al oricarui fel de seductie, in acelasi timp principe politic si forta magica; ea se va constitui dintr-o retea fina, diferentiata, continua, care va lega institutiile diferite ale justitiei, politiei, medicinei, psihiatriei. Iar discursul care se va forma atunci nu va mai avea veche teatralitate artificiala si stingace; se va dezvolta intr-un limbaj care se va pretinde acela al observatiei si al neutralitatii. Banalul va fi analizat prin grila eficace dar cenusie a Administratiei, a jurnalismului si al stiintei; daca nu cumva vom merge sa-i cautam splendorile ceva mai departe, in literatura. In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea ne aflam in epoca inca aspra si barbara in care toate aceste mediatii nu exista; corpul mizerabililor este pus sa infrunte direct corpul regelui, agitatia lor sa se confrunte cu ceremoniile sale; nu exista nici limbaj comun, ci o ciocnire intre strigate si ritualuri, intre dezordini ce se vor rostite si rigoarea formelor ce trebuie respectata. De aici, pentru noi, care privim de departe aceasta prima aparitie a cotidianului in codul politicului, fulguratii ciudate, ceva strident si intens, care se va pierde ulterior, atunci cind aceste lucruri si acesti oameni vor fi transformati in “afaceri”, fapte diverse sau cazuri.

*

Moment important acesta, al unei societati care a acordat cuvinte, turnuri si fraze, ritualuri de limbaj masei anonime a oamenilor pentru ca acestia sa poata sa vorbeasca despre ei insisi -; sa vorbeasca public si sub tripla conditie ca acest discurs sa fie adresat si pus in circulatie in interiorul unui dispozitiv de putere bine definit, ca el sa determine aparitia fundalului pina atunci abia perceptibil al existentelor si ca pornind de la acest razboi infim al pasiunilor si intereselor, el sa ofere puterii posibilitatea unei interventii suverane. Urechea lui Denys era o mica masina elementara in comparatie cu aceasta. Ca si cum puterea ar fi usoara si facil, desigur, de distrus, daca n-ar face decit sa supravegheze, sa spioneze, sa surprinda, sa interzica si sa pedepseasca; ea, insa, incita, suscita, produce; nu este doar un ochi si o ureche; ii face pe oameni sa actioneze si sa vorbeasca.
Aceasta masinarie a fost fara doar si poate importanta pentru constituirea unor domenii de cunoastere. Ea nu este straina nici de un nou regim al literaturii. Nu vreau sa spun ca scrisoarea cu sigiliu s-ar afla la originea unor forme literare inedite, ci ca la rascrucea secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, raporturile dintre discurs, putere, viata cotidiana si adevar s-au legat intr-un nou fel, in care literatura era si ea implicata.
Fabula, in functie de sensul cuvintului, este ceea ce merita a fi spus. Vreme indelungata, in societatea occidentala, viata de zi cu zi n-a putut sa acceada la discurs decit strabatuta si transfigurata de fabulos; trebuia sa fie scoasa din ea insasi prin eroism, fapta de vitejie, aventuri, Providenta si gratie, eventual nelegiuire; trebuia sa fie marcata cu o tusa de imposibil. Abia atunci devenea dicibila. Ceea ce o facea inaccesibila ii permitea sa functioneze ca lectie si ca exemplu. Cu cit o povestire era mai neobisnuita, cu atit forta ei de a vraji si de a convinge era mai mare. In acest joc al “fabulosului exemplar”, indiferenta fata de adevarat si de fals era, prin urmare, fundamentala. Iar daca se intimpla ca mediocritatea realului sa fie povestita pentru ea insasi, nu era decit pentru a provoca un efect de caraghioslic: simplul fapt de a vorbi despre asa ceva provoca risul.
Incepind cu secolul al XVII-lea, Occidentul a asistat la nasterea unei intregi “fabule” a vietii obscure din care fabulosul a fost exclus. Imposibilul sau derizoriul au incetat sa mai fie conditia sub care obisnuitul putea fi povestit. Ia nastere o arta a limbajului a carei sarcina nu mai este aceea de a cinta improbabilul, ci de a face sa apara ceea ce nu apare -; nu poate sau nu trebuie sa apara: sa spuna ultimele trepte, cele mai marunte, ale realului. In momentul in care are loc instaurarea unui dispozitiv pentru a se forta spunerea “infimului”, ceea ce nu se spune, ceea ce nu merita nici o glorie, “infamul” deci, se formeaza un nou imperativ, care va constitui ceea ce am putea sa numim etica imanenta a discursului literar occidental: functiile sale ceremoniale vor disparea treptat; sarcina lui nu va mai fi aceea de a manifesta in chip sensibil stralucirea mult prea vizibila a fortei, a gratiei, a erotismului, a puterii; ci de a cauta ceea ce este cel mai greu de surprins, cel mai ascuns, cel mai dificil de spus si de aratat, pina la urma cel mai interzis si mai scandalos. Un soi de porunca de a scoate din birlog latura cea mai nocturna si mai cotidiana a existentei (fie si cu riscul de a descoperi, uneori, in ea figurile solemne ale destinului) va trasa ceea ce constituie panta de evolutie a literaturii cu incepere din secolul al XVII-lea, de cind ea a inceput sa fie literatura in sensul modern al cuvintului. Mai mult decit o forma specifica, decit o relatie esentiala cu forma, tocmai aceasta constringere, era sa spun aceasta morala este cea care o caracterizeaza si i-a adus pina la noi imensa miscare: obligatia de a spune cele mai comune dintre secrete. Literatura nu rezuma la ea insasi aceasta mare politica, aceasta mare etica discursiva; si nici nu se reduce in intregime la ea; dar isi are in aceasta politica si etica locul sau si conditia sa de existenta.
De unde si dublul sau raport cu adevarul si cu puterea. In vreme ce fabulosul nu poate sa functioneze decit intr-o indecizie intre adevarat si fals, literatura se instaureaza printr-o decizie de ne-adevar: ea se prezinta in mod explicit pe ea insasi ca artificiu, dar angajindu-se sa produca efecte de adevar recognoscibile ca atare; importanta acordata, in epoca clasica, naturalului si imitatiei reprezinta, neindoielnic, una din primele maniere de a formula aceasta functionare “in adevar” a literaturii. Fictiunea a inlocuit, asadar, fabulosul, romanul se elibereaza de romanesc si nu se va dezvolta decit eliberindu-se cit mai complet de el. Literatura face, asadar, parte din marele sistem de constringeri prin care Occidentul a silit cotidianul sa intre in discurs; locul sau este, insa, unul special: in indirjirea ei de a cauta cotidianul sub el insusi, de a depasi limitele, de a spulbera cu brutalitate sau insidios secretele, de a deplasa regulile si codurile, de a spune inavuabilul, ea va tinde, prin urmare, sa se plaseze in afara legii sau, macar, de a lua asupra ei insasi povara scandalului, a transgresiunii si a revoltei. Mai mult decit oricare alta forma de limbaj, ea ramine discursul “infamiei”: ei ii revine sarcina de a spune indicibilul extrem -; raul maxim, secretul suprem, intolerabilul, nerusinatul. Fascinatia pe care le exercita, de ani si ani de zile, una asupra alteia psihanaliza si literatura este, din acest punct de vedere, semnificativa. Dar nu trebuie sa uitam ca aceasta pozitie cu totul singulara a literaturii nu este decit efectul unui anumit dispozitiv de putere care traverseaza, in Occident, economia discursului si strategiile adevaratului.
Spuneam, la inceput, ca mi-ar placea ca aceste texte sa fie citite asemeni unor “nuvele”. Era, desigur, exagerat spus; nici una nu va egala vreodata cea mai marunta povestire al lui Cehov, Maupassant sau James. Nici “cvasi-“, nici “sub-literatura”, aceste texte nu reprezinta nici macar schita unui gen; ci, in dezordine, zgomot si chin, lucrarea puterii asupra vietilor, si discursul care se naste de aici. Manon Lescaut* povesteste una dintre istoriile care urmeaza.