De ce acum, cand evenimentul se revarsa asupra nostra din ecranul televizorului, incercand, cu mai mult sau mai putin succes, sa ne bucleze linia cotidianului, mai are vreun rost sa vorbim despre senatorul american Joseph McCarthy? Probabil pentru ca umbra lui, laolalta cu alte stafii si spectre pare sa nu-si fi gasit inca linistea si sa paraseasca aceasta lume. x2r5rl
Lumea noastra se configureaza in primul rand prin felul in care unii se raporteaza la ceilalti, prin jocul si agonistica alteritatilor. Lumea umana construita pe fundamentul, si cumva impotriva, lumii naturale, este in primul rand o entitate cultural-politica, este spatiul de relationare al oamenilor care, venind din culturi diferite, sunt reprezentantii acestora. Dimensiunea politica a culturii, dincolo de alte explicatii mai mult sau mai putin elaborate, este data de faptul ca orice cultura apare, infloreste si decade intr-o structura politica (polis), si, de cele mai multe ori, devenire celor doua este sincronica. In aceasta lume creata de catre oameni, ale carei tuse principale sunt date politic, economic si cultural, memoria are un rol primordial deoarece asigura o anume continuitate prin care putem face legatura intre ceea ce este acum si ceea ce s-a petrecut in trecut, ferindu-ne pe cat posibil sa cadem intr-un cauzalism sau pozitivism simplist, sau intr-un istoricism dogmatic, a carui ideologie a provocat atat de mult rau.
Istoria este memoria lumii. Asa cum memoria este singurul fundament pe care se poate sustine un eu, pe cat posibil coerent, istoria este cea care arunca punti peste abisurile de uitare care despart momentele omenirii.
Orice dominatie care tinde sa fie totala este posibila pornind de la o anumita alienare a lumii, care este uitarea, prin care omul se izoleaza, indepartand lumea de la sine. Alienarea poate fi indusa si printr-o distorsiune mereu prezenta a memoriei-istorie infaptuita de catre acei „stapanitori de adevar” care se comporta fata de aceasta ca si cum ar fi o simpla poveste ai carei autori (retroactivi) sunt doar ei. Insa aceasta nu este decat o alta modalitate de relationare agonistica cu alteritatea.
Daca printr-o deplasare terminologica, pe care unii ar putea-o considera prea abrupta, avand in vedere clasicul binom cultura/civilizatie, in loc de sintagma relatie agonistica a culturilor am folosi celebra si consacrata „ciocnire a civilizatiilor”, poate ar aparea mai clar ceea ce nu este nici pe departe apanajul erei globalizarii, ci a fost prezent pe tot parcursul istoriei. Ar fi probabil util sa ne referim la cei care au infaptuit mondializarea avant la lettre, romanii. Acestia au fost cei care au inventat principiul parcere subiectis, adica al iertarii invinsilor. De fapt strategia Romei era de a-si extinde cat mai mult institutiile politice si civilizatia, iar pentru aceasta aveau nevoie de oameni care sa adere la aceasta civilizatie si care sa ofere un nou potential economic, si mai apoi, prin asimilare, demografic. De aceea inainte de a ataca si cuceri o tara, romanii propuneu acestei conditii, uneori foarte avantajoase, in cazul in care s-ar fi predat fara lupta. Ceea ce propuneau ei era de fapt incheierea unui tratat prin care mundus romanus s-ar fi extins pe cai politice pasnice. Caile politice ramaneau deschise si dupa incheierea razboiului, care la romani nu viza distrugerea brutala si maxima a inamicului, datorita puterii si importantei strategice a principiului parcere subiectis. Din cauza impulsului de a crea, prin intermediul tratatelor, legaturi politice cu alte popoare, romanii sunt creatorii civilizatiei europene (din care face parte si cea americana), pentru care lumea este in primul rand un spatiu structurat de catre politic. De la acestia s-a mostenit si vocatia expansiunii mondiale. Este evident ca aceasta nu e posibila fara a intampina nici o opozitie, si ca toti invinsii vor fi crutati, pentru ca fara ei globalizarea nu mai are rost.
As indrazni sa afirm, pastrand proportiile, ca Roma timpurilor noastre sunt Statele Unite ale Americii, in acest caz, metafora antica a Europei ar putea fi Grecia.
O alta ramura a civilizatiei europene este cea care a dus la aparitia totalitarismelor. Ma voi limita aici doar la a mentiona comunismul, pentru a ne apropia de tema propusa in titlu. Am putea spune simplu ca totalitarismul este un sistem politic pentru care principiul parcere subiectis nu exista, iar invinsii sunt in primul rand poporul asupra caruia se instituie un astfel de sistem. Caracterul endemic, molipsitor, al totalitarismului este dat de faptul ca lupta impotriva sa impune de cele mai multe ori folosirea unor mijloace specifice acestuia si creeaza astfel reflexe totalitare. Acelasi lucru se poate spune si despre extremismul care a generat fenomenul actual al terorismului, care este tratat dupa principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” unde nu este loc de iertare, si probabil ca nu poate fi tratat in alt mod.
Sunt exact cincizeci de ani de la momentul apoteotic al „cruciadei anticomuniste” a senatorului Joseph McCarthy, a carei amploare se poate pune si pe seama razboiului din Coreea care era in plina desfasurare. In acel an 1953, pe fondul avantului pe care-l luase expansiunea comunista, in filmele de propaganda sovieticii se laudau ca un sfert din populatia globului traia sub comunism, performanta atinsa in nici patruzeci de ani, America s-a dovedit vulnerabila contaminarii totalitare. Aceasta vulnerabilitate nu era data de realii sau imaginarii comunisti, vanati de „tribunalul poporului” condus de McCarthy, ci de McCarthy insusi a carui comisie, o structura paralela de putere creata special pentru acest scop, a instaurat prin procedurile si propaganda dusa un climat de epurare, delatiune si supraveghere stricta a celor considerati subversivi, asemanatoare celei din sistemul caruia i se impotrivea. Egalitate in fata legii a fost suspendata prin faptul ca cei care erau banuiti ca fac parte din organizatiile de „gangsteri comunisti” nu aveau dreptul sa faca apel la cel de-al cincilea amendament al Constitutiei S.U.A. Desi nu a fost un fenomen de durata, in 1954 the maccarthyism, cum a fost denumit in epoca, se estompase, probabil si datorita incetarii razboiului din Coreea si a mortii lui Stalin, acesta a fost o dovada ca in situatii de criza, se poate produce alunecarea inspre autoritarism si totalitarism. Doar lumina memoriei poate estompa umbrele care ar putea sa ne intunece existenta. McCarthy a fost doar un mic „comisar”, iar umbra sa nu poate fi comparata cu bezna care vine dinspre niste nume ca Hitler sau Stalin, dar ea vine dinspre „taramul libertatii”. Cu totii vom fi mai liberi atat timp cat alaturi de nume mai mari sau mai mici nu-l vom uita nici pe al sau.