Moto:”Orice inceput are sens doar pentru ca va exista o urmare, si va exista un sfarsit(…) Spatiul este forma puterii noastre, pe cind timpul este forma neputintei noastre.” b6s16si
Jean d’Omersson-“Povestea jidovului ratacitor”

Inca din primele rinduri ale lucrarii sale, Husserl intrevede necesitatea unui efort de-a analiza intro maniera noua, activitatea constiintei, cea in care noi traim in mod naiv in atitudinea naturala. Aceasta atitudine trebuie depasita, si astfel Husserl va ajunge la necesitatea reductiei fenomenologice. Despre aceasta insa, vom vorbi doar in urmatorul capitol, rezumindu-ne in prezent doar la prezentarea acestor analize.
In aceasta noua abordare a problemei timpului, Husserl nu se intreaba, ca si predecesorii sai, ce este timpul in genere, ci intr-un sens fenomenologic, analizele sale se refera la experienta timpului. Cum putem avea o experienta a timpului si cum anume putem avea acces la timp; adica, in ce experienta si prin ce experienta se constituie timpul pentru ego-ul nostru? Astfel punctul de plecare al acestor analize este, asa cum recunoaste si Husserl in introducere, reluarea unei intrebari ce apartinuse lui Brentano: ”Plecind de la obiectele temporale imanente si transcendente, in ce mod se constituie timpul insusi, durata si succesiunea obiectelor?”
In consecinta punctul de plecare se gaseste in analizele timpului efectuate de Brentano, pe care Husserl le depaseste. Critica lui Brentano este indreptata indeosebi impotriva interpretarii conform careia constiinta timpului ar rezulta prin intermediul imaginatiei sau fanteziei. Adica, sfera perceptiei este supusa in mod limitat la clipa prezentei, iar constiinta trecutului nu esre data de o cunoastere, - perceptiva, in termeni husserlieni -; ci de imaginatia, care la orice senzatie, asociaza o data cu timpul sau imanent o suita continua de reprezentari imaginare, de asociactii originare. Asadar, Brentano crede ca a gasit solutia originii timpului in aceste asociatii originare, in nasterea reprezentarilor immediate ale memoriei, care se adauga de fiecare data si fara nici o meditatie la reprezentarile perceptiei. Aceasta “teorie asociationista” a timpului este dublata de una intelectualista, care provine in teoria lui Brentano prin intermediul lui Herbart si Lotze . Cu alte cuvinte, aceste “asociatii originare” sunt supuse unei legi conform careia, “perceptiilor li se adauga de fiecare data reprezentarile unei memorii instantanee” ; adica, constiinta unei durate obiective este ea-insasi instantanee. Ea este o judecata ce pune in relatie si (cu)-prinde intr-un acelasi act starea procesului in mod imediat prezent in clipa, precum si starile sale trecute, sprijinindu-se pe “imaginile-amintiri” simultane cu impresia prezenta. Deci, inteaga teorie a lui Brentano se sustine pe ceea ce el numeste “continuturi primare” ale perceptiei si pe capacitatea instantanee a imaginatiei de-a le pune in relatie . In acest stadiu perceptia insasi este arbitrara si abuziv redusa la clipa, iar pe de alta parte “asociatia originara” nu explica deloc raportul cu trecutul ca atare, deoarece aceasta ramine un moment temporal prezent, continut in constiinta. Foarte pe scurt, teoria lui Brentano este urmatoarea: cind o senzatie nu mai este actuala, prin intermediul continuturilor primare si cu ajutorul imaginatiei noi o putem mentine prezenta. Astfel ceea-ce-a-trecut devine unit prin imaginatie cu prezentul.
Ne intrebam in acest punct, odata cu Husserl, de unde obtinem ideea trecutului ca atare? Cum poate fi intelegerea timpului diferita de imaginatie, cu ajutorul careia imi aduc aminte de cele ce au trecut? Este de altfel evident ca aceasta teorie ramine subjugata de faptul ca nu a avut in vedere diferenta intre perceptia si imaginatia timpului. De aceea Husserl va dezvolta o teorie a cimpului prezentei in care constiinta raporturilor temporale si ale duratei este atribuita unei activitati mai originare decit cea a gindirii, si care nu este cea a imaginatiei. Este vorba despre perceptia insasi, reala, concreta, care se afla la baza experientei noastre. “Este evident ca perceptia unui obiect temporal comporta ea-insasi temporalitate, ca perceptia duratei presupune ea-insasi o durata a perceptiei, ca perceptia unei forme temporale oarecare poseda ea-insasi o forma temporala.” . Pe de alta parte, facind abstractie de orice transcendente, perceptia conserva in fiecare din constituantii sai fenomenologici o temporalitate fenomenologica, ce apartine esentei sale ireductibile. Temporalitatea obiectiva se constituie deci, intr-un mod fenomenologic, si astfel o analiza fenomenologica a timpului trebuie sa ia in considerare si constituire obiectelor temporale; adica, acele obiecte care, ”nu sunt doar unitati in timp, ci contin de asaemenea, in ele insele, extensiunea temporala” . Asadar, perceptia este mai exact, impresia senzoriala de care apartine ceva ca durata .
Husserl isi incepe analizele pornind de la datul hyletic; de la maniera in care obiectul temporal -; sunetul in exemplele sale -; “se arata” intr-un flux continuu. Cu alte cuvinte, modul in care el este dat. Astfel, luind ca exemplu senzatia imanenta a unui obiect temporal, noi vom avea constiinta acestuia si a duratei sale, pe care o completeaza int-o continuitate de moduri, intr-un flux continuu. Asadar o anumita punctualitate de moment -;“Acum”- a obiectului temporal este constiinta imanenta in debutul sau, constiinta primei clipe a duratei in modul prezentei . Este vorba aici despre datul imanent al sunetului in care constiinta oricarei faze temporale este un prezent actual. Noi avem deci constiinta unei continuitati simultane de faze ca avind loc “acum”, cit si intreaga extensiune a duratei, de la clipa initiala -; originara -; pina la clipa prezenta; adica, pina cind durata se scurge lasind un rest al extensiunii sale. In consecinta, timpul este cel pe care il putem intelege pornind de la prezenta si de la prezent, cel in care trecutul nu este decit un prezent retinut, -; retentie -; iar viitorul un prezent ce sta sa vina -; protentie. Asadar, simultan cu aceasta constiita de Acum, noi avem si constiinta coboririi obiectului temporar in trecut; adica, dispunem de posibilitatea de a nu-l lasa sa dispara pur si simplu, mentinindu-l imediat dupa scurgerea sa tocmai datorita punctualitatii de Acum pe care constiinta o retine. Aceasta actiune determinata a constiintei este numita retentie, iar durata unui obiect temporal este legatura pe care constiinta trebuie sa o realizeze intre momentul Acum -; impresia originara imanenta -;, retentie, protentie si re-amintire. Ori aceasta legatura, asa cum vom vedea mai departe, se realizeaza prin aprehensiunea fluxului de modificari ce apartin atit perceptiei obiectului temporal, cit si perceptiei interne. In cele din urma, unitatea oricarui proces temporal rezida in aceasta “cadere” spre trecut pe care o retinem si pe care o pastram in constiinta retentionala. O alta dimensiune primordiala la care subscriem si noi este cea a intentionalitatii . Ea este angajata inca din inceputul acestor analize, -; si de altfel va constitui chiar firul lor conducator -; pentru a da de inteles ca fenomenul constiintei constitutive a timpului, cel in care se constituie obiectele temporale impreuna cu determinatiile lor, si prin care distingem obiectul care dureaza -; imanent -; si obiectul in propriul sau mod -; transcendent -; releva de dublul sens al intentionalitatii. Cu alte cuvinte avem de-a face cu o dedublare a constiintei intr-o constiinta (intentionala) a ceea ce este dat -; deci intr-o constiinta fenomenala imanenta -; si o constiinta (intentionala) constituita de procesul temporalitatii -; adica, procesul fundamental al constiintei transcedentale, cea care constituie orice sens. Totusi Husserl nu uita sa accentueze “impletirea” acestei intentionalitati in fluxul absolut al constiintei. Insa, despre toate acestea cit si dezvoltariile pe care ni le propunem vom vorbi doar dupa trecerea in revista a principalelor teze prezente aici.
Reluind firul analizelor husserliene observam in diagrama timpului importanta acreditata continuitatii si retentiei fazelor ce apartin acestor obiecte temporale. Modurile desfasurarii, sau mai bine zis fenomenul desfasurarii lor, este o succesiune de momente actuale, -; Acum-uri -; ce are forma continuitatii de la momentul initial pina la momentul (punctul ) final -; adica, cel ce este Acum . Parafrazind putem spune ca orice inceput are sens doar pentru ca va exista o urmare; si va exista un sirsit (o limita ideala de Acum ). Totusi, modalitatea noastra de experienta este posibila numai datorita acelei constiinte retentionale care pastreaza legatura cu momentul Acum, originar, oferind astfel posibilitatea ca “fenomenul coboririi pina la uitare, ca absenta a prezentei” sa fie readus in memorie tocmai in virtutea acestui proces de retentie, de pastrare a impresiei originare. El este procesul amintirii ca re-actualizare, despre care Husserl va vorbi in cele ce urmeaza.
Este clar deci, ca orice impresie originara ce trece in retentie este la rindul ei un anumit fel de prezenta -; unul ce poate fi din nou re-actualizat. “Orice prezent actual al constiintei este supus la legea modificarii” , si astfel noi avem o succesiune continuade retentii ce apartin unui punct initial. Nu este vorba aici de de-o simpla modificare continua nascuta de impresia originara, -; deci de o discontinuitate punctuala a Acum-urilor -; ci de modificarea continua a aceluiasi punct initial. Care este in cele din urma natura modificarii desemnate ca retentionala? De exemplu un sunet retentional nu este un sunet prezent, ci mai precis un sunet re-amintit de-o maniera primara in prezent; el nu se gaseste realmente in constiinta retentionala, ci numai rezonanta lui. In aceasta ordine de idei intuitia timpului este o constiinta originara iar rezonantele pe care le cunoastem si pe care le distingem nu apartin in intregime de retentia ca atare, ci de perceptie. Deci, rezonanta apartine mai degraba esentei intuitiei timpului de a fi in fiecare punct al duratei cale, constiinta a tot ceea-ce-a-trecut si nu doar o simpla constiinta a clipei prezente. Noi putem construi in mod reflexiv, obiectul nostru, caci in aceasta intuitie a timpului avem constiinta a tot ceea-ce-a-trecut in continuitatea care ii apartine, si la fiecare faza intrun mod de aparitie determinat, cu diferentele de continut si de aprehensiune. Pe scurt, retentia este intentionalitatea specifica a constiintei retentinale ca actul unitar al senzatiei imanente si al aprehensiunii ca amintire prima. Acesta este de altfel primul sens al intentinalitatii, pe care l-am precizat ceva mai devreme.
Punindu-si problema unei legi in conformitate cu care, o amintire este posibila doar printr-o atasare neincetata la o senzatie, si deci la o perceptie anterioara, Husserl o rezolva prin afirmatia evidentei acesteia . Primul argument la care recurge Husserl este critica teoriei lui brentaniene si a psihologiei empirice. Pentru acestia de facto-ul senzatiei, ca si recluziune a constiintei in clipa este evidenta care precede toate eforturile posibile pentru a concepe extensiunea temporala a constiintei, si astfel necesitatea ca orice retentie sa fie precedata de o impresie, inseamna ca ,pentru acestia constiinta nu poate sa fie constituita decat printr-un continut simultan. Astfel aceste eforturi se gasesc ruinate prin faptul de-a impune conceperea ca asociatie a ceea ce ar trebui sa fie gindit ca si originar. Un alt argument este acela ca necesitatea apriorica a retentiei sa fie precedata de o perceptie, si deci de o impresie originara corespondenta, exprima solutia dialectica a unitatii constiintei si a extensiei sale temporale. In aceasta lumina, atit pentru perceptia unui obiect imanent, cat si in interiorul unei perceptii transcendente, succesiunea ce apartine imanent de edificarea sa este absolut certa. Din acesta necesitate a precederii rezulta ca “seria de retentii ce de un prezent -;Acum -; este ea insasi o limita si se modifica in mod necesar“ ;adica, retentia se origineaza in “scufundarea “ Acumu-lui ca si urma, iar aceasta scufundare are loc in sine insusi. In consecinta caracterul necesar al precederii retentei de catre impresie, este in sensul ca, ca nu se poate concepe o constiinta retentinala care sa nu fie prelungirea unei constiinte sensibile (intiparite). Retentia trimite ea insasi la impresie, si aici se pune explicit problema originarului;insa, despre aceasta ne rezervam dreptul de-a vorbi mai pe larg in cel de-al doilea capitol . Parafrazindul inca de pe acum pe Granel, vom spune ca, “in cazul lui Husserl <<trecut >> si <<acum>> se exclud in actul dialectic al unitatii” .
Caracterizand amintirea primara -; retentia -; prin “imaginea cozii de cometa” atasata perceptiei de moment, Husserl intrevede necesitatea de-a distinge in mod rational amintirea secunda sau re-amintirea. Asa cum aratam la inceput, acest argument al re-amintirii era indreptat impotriva teoriei lui Brentano. Altfel spus, daca anumite re-prezentari se adauga imediat perceptiilor actuale, exista, spune Husserl, re-prezentari ce pot la fel de bine sa se prezinte sub o forma independenta; adica, fara a se lega de aceste perceptii . Este vorba asadar de amintirile secundare, care au in ansamblu exact aceeasi constituire ca si perceptia imanenta obiectului temporal. Chiar daca in re-prezentare totul este asemanator cu perceptia si amintirea primara, totusi aceasta nu este perceptia si amintirea primara insele. Memoria secundara aduce ceea ce a disparut din nou in prezent; prezenta amintita sau reprodusa. Asadar amintirea este dealtfel o re-actualizare. Ea re-constituie obiectivitatea duratei, imanente sau transcendente, pe cand retentia nu produce aceasta obiectivitate. Deci, obiectul temporal se edifica din nou intr-un continuum de re-prezentari; caci orice proces este o modificare prin re-prezentarea procesului perceptiei cu toate fazele si la toate nivelele pana in retentie. Obiectivitatile gandirii sunt constituite deci, in mod succesiv; ele se edifica in mod originar in procesele temporare care le constituie termen cu termen sau faza cu faza, putand fi (cu)-prinse intr-o retrospectiune ca si cum ele erau obiecte date intr-un punct al timpului. Insa, aceasta maniera de-a se da trimite in mod precis la o alta, originara. Ceea ce rezulta de-aici privitor la experienta timpului este ca, numai un act care tine impreuna o constiinta a momentului Acum si una retentionara -; deci o constiinta conservatoare -; ne ofera un obiect temporal. Actul astfel constituit este perceptia adecvata, cea care include diferentele temporale. Ne aflam in acest moment in posesia a doua concepte ale perceptiei. Primul este cel care da in persoana prezentul si care are corelativul sau in trecutul dat; iar cel de-al doilea concept al perceptiei este cel de re-prezentare. Adica, prin re-actualizare, trecutul insusi devine accesibil si, deci perceptibil. Este de semnalat ca in primul sens perceptia nu este doar actul constituant in mod originar al Acum-ului. Perceptia este actul in care rezida intreaga origine, actul ce constituie in mod originar, iar in acest sens si retentia este o perceptie. In cel de-al doilea sens re-amintirea, ca si imaginatie, furnizeaza numai o re-prezentare care este “quasi-“aceeasi constiinta a actului creator de timp, actul Acum-ului sau actul trecutului, insa totusi modificata. Va exista dealtfel in fenomenologia post-husserliana o supralicitare a rolului afectivitatii in procesul acestei modificari, despre care insa vom vorbi in finalul lucrarii.
In conformitate cu o afirmatie husserliana -; pe care am citat-o la inceputul capitolului -; este evident ca perceptia unui obiect temporal comporta ea-insasi temporalitate, ca perceptia duratei presupune ea-insasi o durata a perceptiei (…). Adica, actul re-producerii constiintei unei succesiuni, care ne-o re-prezentam prin amintire, ofera posibilitatea succesiunii (a duratei) printr-un proces de re-dare a duratei ce-a fost simplu data in perceptia propriu-zisa (imanenta). Aceasta identificare a succesiunii la obiectul temporal se prezinta in unitatea unei constiinte de succesiune care le cuprinde. Pentru Husserl in mod a priori re-prezentarea unei trairi se gaseste in campul “libertatii” mele -; a imaginatiei -; care precede orice comparare si orice gandire reflexiva, in calitate de pre-supozitie a intuitiei similitudinii si-a intuitiei diferentei. Deci, “imaginatia este constiinta caracterizata ca si re-prezentare; caci exista un timp re-prezentat ce ne trimite in mod necesar la un timp originar dat, nu imaginar, ci prezent . Este clar ca diferenta fenomenologica intre amintirea care re-prezinta si amintirea primara vine din compararea atenta a doua feluri de trairi. Insa, pentru ca aceasta diferenta sa nu fie discontinua, esenta trairilor (impresie si re-producere) trebuie sa fie etalata astfel incat sa nu avem niciodata faze punctuale izolate. Este evident asadar ca, atat constiinta originara, cat si re-producerea impun exact aceleasi estompari, insa in mod re-productiv modificate. Diferenta este in cele din urma aceea ca, amintirii primare -; retentiei -; ii corespunde un obiect imanent, pe cand cele secundare unul imaginar (transcendent), insa ancorat in imanenta celui dintai pastrat in continutul aprehensiunii. Ce presupune insa aceasta diferenta si “libertate” a re-producerii in economia constiintei intime a timpului? Ea, fiind un eveniment al constiintei interne, are asadar, Acum-ul sau actual, modurile sale de scurgere, etc; fapt care ne ofera posibilitatea de a gestiona procesul re-prezentarii in functie de acceleratia sau intensitatea dorita. Cu toate acestea, spune Husserl, modurile relative de scurgere ale punctelor extensiunii temporale raman neschimate, caci, “noi ne re-prezentam intotdeauna acelasi lucru, aceeasi continuitate a modurilor de estompare al extensiunii temporale” . Deci, aceste modificari nu apartin de ceea ce este re-prezentat ci de modul de re-prezentare. Ele apartin fluxului, sau trairii actuale a re-prezentarii.
Se pune aici problema evidentei re-producerii, si anume de a sti daca evidenta constiintei timpului -; in limitele succesiunii de continuturi prezentative (Acum-uri) -; poate sa se conserve in re-producere. Ori din cele afirmate de noi pana aici rezulta ca o astfel de posibilitate este realizabila, doar daca scurgerea re-productiva recapata un mod de scurgere retentionar. Astfel impresiei originare i se adauga retentia, iar retentiei re-producerea. Cu alte cuvinte Acum-ul fenomenologic al reamintirii vine a re-prezenta un trecut. Ori aceasta presupune o distinctie in interiorul imaginatiei, distinctie pe care Husserl o realizeaza intre imaginatia ca amintire si imaginatia ca fantezie. In cazul celei din urma nu este data nici o pozitie a Acum-ului re-produs, nici o recuperare a aceluiasi acum cu un acum trecut. In ce priveste imaginatia ca amintire, relatia dintre un Acum re-produs si unul trecut este posibila doar in constiinta originara a timpului; caci, este o regula generala in reflexia fenomenologica, spune Husserl, “ca tot ceea ce (in sens mai larg) apare, este re-prezentat, gandit, dorit, etc., ne trimite la un flux de faze constitutive, care sustin o obiectivitate imanenta: de fapt cea a aparitiilor perceptive (perceptii exterioare), a amintirilor, asteptarilor, dorintelor, etc, in calitate de unitati ale constiintei intime” .
Totusi re-prezentarile au proprietatea particulara de-a fi in ele insele si in oricare din fazele trairilor, re-prezentare de un sens si o intentionalitate secunda. Este angajat aici cel de-al doilea sens al intentionalitatii pe care l-am anuntat la inceput, si anume : unitatea intentionala a re-memorarii. Tocmai prin acest exemplu al re-memorarii, Husserl arata cum “fiecare amintire contine intentii de asteptare a caror implinire duce spre prezent” . Deci acest orizont include viitorul,si tocmai viitorul celor amintite se indeplineste, nu prin evenimentele care urmeaza a se produce in orizontul indeterminarii originare,ci prin ceea ce se afla deja in campul re-actualizarii. Prin intermediul acestor intentii de asteptare -; protentii -; noi proiectam ceva in speranta ca se va realiza; proces ce sta la baza tuturor actiunilor si comportarilor noastre, fapt ce este descris de Husserl, prin punctul fundamental al genezei fenomenologice a priori : “amintirea este intr-un flux continuu, deoarece viata constiintei este intr-un flux continuu (…) fiecare element nou reactioneaza asupra celui vechi, intentia sa de dinainte se realizeaza, si prin aceasta, se determina, ceea ce da reproducerii o coloratie determinata” . Exista aici o retroactiune necesara a priori; adica, fiecare element nou trimite la randul sau la un nou element, care in aparitia sa se determina si modifica posibilitatile reproduse de elementul vechi etc.
Este clar astfel ca in orice gandire exista nu doar ceva actual, ci si virtual, ca de exemplu proviziile memoriei noastre, sau cum se exprima Husserl intentie non-intuitiva, “vida”. “Insa, aceasta intentie este o intentie non-intuitiva, vida, iar obiectul sau este seria obiectiva de evenimente in timp; este imprejurul obscur a ceea ce este rememorat” . Derrida rezuma aceste dezvoltari husserliene in urmatoarele cuvinte: “(…)filosofia a prezentei si gandirea non-prezentei; gandirea non-prezentei care nu este contrariul ei, si nici in mod necesar o meditatie a absentei negative, ci se vrea mai degraba o teorie a non-prezentei ca inconstient” . Totusi, preferam aici recursul la conceptul levinasian de non-intentionalitate , care, credem noi, are in vedere tocmai aceasta dedublare a intentionalitatii prezenta in randurile acestor lectii.
Toate aceste analize ne conduc, prin pasul care urmeaza la demonstratia ce ne arata cum ajungem la constituirea timpului obiectiv. Husserl se intreaba in ce mod, impotriva fenomenului modificarii continue a constiintei timpului, are loc constiinta timpului obiectiv, si in primul rand, situarea temporala a ideii. De aceasta problema depinde in mod strict problema constituirii obiectivitatii obiecteleor si proceselor temporale individuale. In constiinta timpului se realizeaza orice obiectivare, insa, daca nu se conchide cu claritate identitatea situarii temporale, cu atat mai mult nu se poate conchide identitatea unui obiect in timp. Cum se face ca, in pofida coborarii unui obiect temporal in trecut, noi spunem totusi ca o situare fixa in timp ii este de drept, iar clipele si duratele se lasa identificate in acte reiterabile. Se incepe aici tratarea acestor probleme prin introducerea unei afirmatii destul de paradoxale la prima vedere: “Timpul e imobil si totusi timpul curge”. Adica, in fluxul timpului, in scufundarea continua in trecut, se constituie un timp care nu curge, absolut fix, identic, obiectiv. Acest lucru, ne arata Husserl, este posibil prin faptul ca fata de fluxul impingerii temporale inapoi, fluxul modificarilor constiintei (obiectul), cel care apare ca fiind dat inapoi, ramane pastrat tocmai intr-o identitate aperceptiva absoluta. Acest continuum de modificari in continuturile de aprehensiune si-n aprehensiuni elaborate asupra lor, produce constiinta extensiunii obiectului temporal, cu adancirea continua in trecut a ceea ce a fost deja inteles. Acum-ul actual este datul prezentului, al locului in timp, iar atunci cand fenomenul cade in trecut el devine un Acum -; trecut, dar care este totusi acelasi Acum, doar ca reprezinta in relatie cu momentul Acum actual ca fiind unul trecut . Asadar, obiectivitatea obiectului temporal se intemeiaza pe urmatoarele argumente: a) continutul senzatiei ce apartine diverselor clipe prezente actual ale obiectului impresional b) diferenta fenomenologica, prezentata mai sus, ce corespunde situarii temporale, fiind originara de individualitate c) aprehensiunea care datorita acestei diferente originare restituie posibilitatea ulterioara a identitatii.
Problema pe care o pune aici Husserl si care dealtfel este firul calauzitor al acestor analize, este cea a impresiei originare. Aceasta este non-modificatul absolut, sursa originara a intregii constiinte si a intregii realitati ulterioare. Intregul timp este perceput ca trecut, dar ancorat in imanenta originara a momentelor Acum, ca un flux ce are prezentul actual ca sfarsit, iar acest sfarsit este un punct limita. De aceasta lege este legata orice aprehensiune. Cu toate acestea, in aceasta conservare a individualitatii clipelor in coborarea in trecut, noi nu avem inca constiinta unui timp unic, omogen, obiectiv; caci obiectivitatea presupune constiinta unitatii. Un rol important in stabilirea acestei constiinte il joaca amintirea reproducatoare si caracterul sau, desemnat anterior ca non-intentional. Adica, nu este vorba aici de legatura primordiala a eu-lui cu ceea ce acesta prinde sau primeste drept obiect, deci de intentionalitatea propriu-zisa.
O exigenta a priori a procesului amintirii reproducatoare ce participa la fluxul unitar al constiintei este ca timpul absolut obiectivat sa fie acelasi cu timpul ce apartine senzatiei si aprehensiunii. Altfel spus, fluxul constiintei este posibil prin coroborarea proceselor retentei si a re-productiei. Adica, in fluxul constiintei intime, cea care dealtfel constituie timpul, trebuie sa existe aparitia de sine a fluxului insusi, astfel incat fluxul trebuie sa fie sesizabil ca aflandu-se in curs de fluctuare, adica avand un punct-;sursa originar si o continuitate de repercursiuni. Dificultatea reprezentarii acestor stari de fapt este exprimata atunci cand Husserl afirma ca : “(…)pentru toate acestea ne lipsesc termenii” . Se observa astfel ca pentru Husserl devine decisiv nu doar lamurirea constitutiei obiectelor, ci si fluxul temporal insusi.
Pe de o parte avem constiinta (fluxul temporal), iar pe de alta parte fenomenele ce apar in acest flux -; atat cele ale obiectului imanent, cat si cele ale obiectului transcendent (re-amintit). Astfel in orice constiinta a ceva … se gaseste un continut imanent, care este, fie aparitia unei realitati individuale, fie aparitia unui in-temporal -; adica actul de judecare ca unitate temporala imanenta in care “apare” judecata in sens logic. Husserl afirma in acest sens, ca “tot ceea ce s-a numit in Cercetari logice act sau traire intentionala este un flux in care se constituie o unitate temporala imanenta (judecata, dorinta, etc) si care are durata sa imanenta” . In consecinta acest flux este o temporalitate pre-fenomenala, pre-imanenta, ce se constituie in mod intentional ca si forma constiintei constitutive a timpului, in aceasta insusi . Asadar, partea care apare nu este nimic fara partea care nu apare; intentionalul nu este nimic fara pasivitatea non-intentionalului, adaugam noi in perspectiva dezvoltarilor noastre ulterioare. Deci, unitatea constiintei timpului, durata reprodusa este primul plan, iar intentiile de inserare in timp trebuie considerate constiinta unui arier-plan temporal. Este vorba aici tocmai de unitatea pluralitatii fluxului -; caci de buna seama fluxul unic se subdivide in mai multe fluxuri, si permit a vorbi de un flux. Asa cum timpul imanent se constituie ca unu pentru toate obiectele si procesele imanente, tot astfel si constiinta temporala a imanentelor este unitatea unui intreg. De-aici Husserl formuleaza urmatoarea lege: “ansamblul senzatiilor originare se transforma intr-un continuum constant al modurilor de constiinta, al realitatilor scurse, si in aceasta constanta, un ansamblu mereu nou de senzatii originare ia, in mod originar, sursa sa, pentru a trece la randul sau in realitatea-scursa.” .
Totusi, ajungem a ne intreba cum anume putem stii, ca fluxul constitutiv ultim al constiintei poseda o unitate; caci el insusi se constituie evident in constiinta ca unitate. Vom avea din nou aici un usor caracter paradoxal, si anume: unitatea fiind intr-un singur si unic flux de constiinta, in care se constituie in acelasi timp unitatea temporala imanenta constiintei si unitatea constiintei insasi, se pare ca fluxul constiintei constituie propria sa unitate, cu toate ca el este aceasta unitate. Acest fapt se datoreaza dublului caracter al intentionalitatii. Adica, fluxul este traversat de o intentionalitate longitudinala, care in cursul fluxului se recupereaza ea insasi in mod continuu. In consecinta, Husserl afirma ca, “exista intr-un singur si acelasi flux de constiinta doua intentionalitati ce formeaza unitatea indisolubila si care se reclama una pe cealalta ca doua parti ale unui singur si acelasi lucru. Datorita uneia se constituie timpul imanent, in care se afla durata si schimbarea oricarui lucru ce dureaza, iar datorita celorlalte intentionalitati are loc insertia quasi-temporala a fazelor fluxului” . Cu alte cuvinte, prima intentionalitate apartine perceptiei datelor hyletice, iar cea de-a doua reprezentarii, ce este posibila datorita acestor date hyletice, sub forma aprehensiunii perceptive. Aceasta este indicele reflexiei, ceva temporal constituit in imanenta si care se tine in unitatea prezentei sale, doar ca nu este vizata. Este ceea ce Husserl numeste perceptia interna, care bineinteles are si ea intentionalitatea sa specifica, pe care am numit-o mai sus non-intentionalitate.
Cum spuneam si la inceput Husserl, isi defineste teza temporalitatii in termenii intentionalitatii si a modurilor de reprezentare. Daca trairile sunt intentionale, iar orice traire comporta temporalitate, in mod manifest intentionalitatea si re-prezentarea comporta si ele temporalitate. Fenomenul faptul-;de-;a-;fi-dat se constituie intr-un timp subiectiv al constiintei, iar timpul obiectiv (fluxul absolut al constiintei) este simultan timpului subiectiv, adica exact ceea ce desemneaza sintagma : “Timpul e imobil si totusi timpul curge”. Adica, modalitatea succesiva (timpul subiectiv) a ceea ce este simultan imobil (timpul obiectiv).
In toate dezvoltarile de pana acum putem sesiza o constiinta direct orientata spre lume si spre obiecte, guvernata de perceptia exterioara si structurata ca intentionalitate. Insa, constiinta este in aceeasi masura indirecta, si in plus constiita despre ea insasi. Pentru Levinas aceasta este constiinta a actelor sale de reprezentare, a activitatii mentale, insa totusi o constiinta indirecta, nemijlocita, fara vizare intentionala, implicita si numai de acompaniament . Aceasta non-intentionalitate este apta a se converti in perceptia interioara ce are ca obiect eu-l cu starile si actele sale mentale. Reluand unele consideratii anterioare, vom spune ca fluxul ca temporalitate pre-fenomenala, pre-imanenta se constituie in mod intentional ca si forma constiintei constitutive a timpului, in aceasta constiinta non-intuitiva insusi . Totusi, ce se petrece in aceasta constiinta pre-reflexiva care, implicit insoteste constiinta intentionala? Ce este aceasta disimulare originala? Mai intai de toate constiinta care precede orice intentie nu este act, ci pasivitatea pura. Tocmai in aceasta pasivitate a non-intentionalului; in modul insusi al spontaneitatii sale, se afirma gandirea intentionala, cunoastere si prindere a lui Acum .