Luca Pitu este un autor blindat. Aproape orice critica i s-ar aduce se intoarce inapoi inzecita. Daca vizat e umorul magistrului, criticul va fi deindata banuit de sobrietate excesiva, atat de compromitatoare zilele astea. Daca, in schimb, lectorul va casca in fata faptelor de vitejie dezidentioasa ale pitulianului, fapte de care abunda cartile acestuia, el va fi rapid suspectat ca fiind fost securist si dotat astfel cu un dosar corespunzator. Iar daca, in fine, cititorul va fi deranjat de postmodernismul jucaus al iasiotului, el va fi destituit, cu zambete ironice, ca nostalgic al sensului, metafizician decrepit si anacronic. In fata acestui zid defensiv, nu putini au dat inapoi. “Stil si umor inconfundabil, mustind de eruditie”, ce mai, luceafarul eseisticii romanesti, striga in cor Aurel Pantea, Cornel Moraru, Mircea Mihaies, Gheorghe Grigurcu etc, autorii elogioaselor prefete ce impodobesc cartile magistrului. q2n6nx
Din punctul nostru de vedere, exista o singura spartura in acest zid defensiv. Luca Pitu, scriitor fiind, are si el un calcai, acelasi al tuturor autorilor. Mai mult sau mai putin postmodernisti, deconstructivisti sau ironisti, sau cu cat aceste calitati sunt mai pregnante, cu totii se pun in fata unui paradox: desi, pentru ei, nu exista “autor”, cartile lor sunt semnate si cineva ia intotdeauna banii din drepturile defunctului “autor”. Iar atunci cand se propun ca haiduci ai “marii culturi”, dand banii micilor bricoleuri neajutorati, ei se vor si cunoscatori-proprietari ai acestei mari traditii culturale. Din acest punct de vedere, exista o singura critica la care un astfel de autor post-mortem poate reactiona: aceea ca eruditia lui e firava, carpita sau chiar nula.
Pe aici vom intra si noi prin gardul pitulian. Din partea noastra, umor, jucarii si postmodernism sa fie (dar s-o stim si noi). Vom spune, in schimb, ca Luca Pitu este un lautar in ale filosofiei si afirmatia noastra va fi cu atat mai scandaloasa cu cat eruditia dansului nu indrazneste nimeni sa o puna la indoiala. Mai degraba decat practica, eficienta, aceasta eruditie, acest enciclopedism este, ca si umorul sau, unul ostentativ. Folosind aici acel principiu -; ce se aplica, de obicei, in relatiile amoroase -; conform caruia ceea ce faci in public nu faci acasa, vom spune ca eruditia logoreica a lui Luca Pitu mascheaza, de fapt, o serioasa impotenta intelectuala. Pentru a ne transmite ca “Ana are mere”, magistrul desfasoara treizeci de limbi si pune in joc cincizeci de nume ale culturii. Nenorocirea este ca, la sfarsitul acestei marete defilari, Ana are tot mere. Si aceleasi mere le va avea fata cu nume simplu si la sfarsitul intregii opere ale cajvanului.
Intrucat opera in cauza este una foarte bogata, am fost nevoiti sa recurgem la un principiu de selectie. Acesta: am intrat in biroul tatalui, am cautat litera P ( “big pi”) si am scos din raft toate volumele pe care autorul le trimisese, insotite de dedicatii calduroase, tatalui detinator de birou (si care volume, intru gloria bibliotecii noastre, speram sa nu se opreasca aici). Astfel ne-am trezit cu cinci carti in maini. Una -; Fragmente dintr-un discurs (in?)comod - am asezat-o imediat la loc in raft, intrucat continea un discurs incomod. Doua le-am deschis in viteza, incitati de titlurile lor (La cafeneaua hermeneutica; Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de filosofie) si am dat pagina dupa pagina, cautand filosofia mult trambitata pe coperti, fara a o gasi decat, eventual, la final, dupa cuprins, in lista noutatilor editoriale ale editurii.
Asa ca am ramas cu doua volume in maini. Una era Naveta esentiala, opera de capatai a autorului, carte spre care trimit mai toate celelalte, ca spre raspunsul ultim in materie de hermeneutica si probleme ale scriiturii. Nu mica ne-a fost mirarea in fata textului intitulat chiar Naveta esentiala. Acest text, ce se presupune a ne furniza “cheia universala a hermeneuticii”, sa il luam drept gluma sau drept ceva serios? De ras, n-am ras. Si nici cand am vazut zecile de referinte si trimiteri la el prezente in alte opuri ale magistrului: o gluma care se repeta e o gluma proasta. Dar daca e ceva serios la mijloc? Daca, intr-adevar, autorul crede ca acel speraclu hermeneutic sta in faptul ca, vrand, nevrand, discursul nostru se situeaza intre limitele sale, oximoronul, paradoxul, de o parte, pleonasmul, tautologia, de cealalta, ca, adica, ne miscam intre “Heraclit si Parmenide intelesi ne-heideggerian”, cum ii place autorului sa spuna (ne-heideggerian aici vrea sa zica exact intelegerea comuna, cea care vede in conceptiile celor doi greci, desi total opuse, ceva deopotriva impracticabil, facand imposibila tocmai predicatia -; Heidegger fiind cel care a incercat sa-i apropie in aceeasi gandire a fiintei), ei bine, atunci aceasta mare profunzime a spiritului merita sa fie pusa alaturi de celelalte adevaruri fundamentale ale omenirii, cum ar fi “De cate ori deschid fereastra, de-atatea ori inchid fereastra” (Immanuel Kant, pare-mi-se) sau “Cine se scoala de dimineata se culca devreme” (Hegel) s.a.
Ceea ce nu i se poate reprosa insa acestei carti este consecventa sa: textul se mentine pe coordonatele trasate de introducerea sa, bantuit deopotriva de paradox si tautologie, sau, cel putin, comunicand cititorului exact atata informatie, producand exact atata intelegere cat un oximoron sau un pleonasm: adica zero. Desi lucrarea abunda in referinte la Heidegger sau Derrida, folosirea lor nu e creativa, nici polemica, nici de apofundare, ci tine de niste simple citate sau conspecte. Dar nici celelalte trimiteri facute de catre Luca Pitu, la Blanchot, Levinas, Bataille, nu dovedesc o cunoastere fertila a lor. In cazul ultimului, elocventa este introducerea realizata de Luca Pitu la Partea Blestemata din care aflam ce frumos mangaie mana magistrului elementii caloriferului si ce placut fusese vara trecuta la Vama Veche.
Am inchis cartea si, dornici de a vedea ce se mai intampla cu merele Anei, am deschis-o pe cealalta, Sentimentul romanesc al urii de sine. Am derulat-o rapid la sectiunea “Filosofirea si mizeriile ei”, cautand mai mult filosofirea, negasind insa decat mizeriile ei. Sectiunea contine, printre altele, doua texte care, la vremea lor, au provocat un mare scandal, unul tratand despre Noica si altul despre avatarurile cogito-ului cartezian. Ca tot cititorul cinstit, si eu, incep textele de la sfarsitul lor, citind mai intai reactiile violente pe care le¬-au provocat. Insa cauza scandalului n-am aflat-o nici la citirea fragmentelor respective. “Wozu Noica” este, de fapt, un conspect cumintel din Kojeve, structurat in forma rationamentului 1.Filosofia s-a sfarsit cu Hegel; 2. Noica este un filosof post-hegelian, rezultand concluzia: Noica nu are cum fi filosof. N-am inteles scandalul pe care acest text l-a produs, intrucat in acest silogism banal de tipul “Toti oamenii sunt muritori/ Socrate este om -> Socrate este muritor”, oricine putea fi pus in locul lui Noica, singura conditie fiind aceea de a fi filosof si de a se fi nascut dupa Hegel. N-am inteles disponibilitatea filosofiei romanesti de a se angaja in discutii sterile, ridicand o gluma de licean la rangul de disputa filosofica nici atunci cand am citit celalalt text, cel despre avatarurile cogitoului cartezian, text care desfasoara o insiruire de la “Eu ma revolt, deci noi suntem” la “Pansez, deci exist” sau chiar “Ma pis, deci exist”, singurul lucru scandalos in el fiind pentru noi faptul ca acest text a fost citit la un colocviu de filosofie si nu la toaleta, in fata oglinzii. Sarind peste eseul realmente penibil numit “Cloaca valachica”, il gasim pe Luca Pitu dand piept cu insusi Heidegger, pretinzand a pune in discutie celebra kehre a germanului. Din pacate, curajul iasiotului nu tine decat sase pagini, dupa care spala putina, lasandu-si victima neatinsa. In fine, il gasim pe Luca Pitu intr-o postura serioasa, scriindu-i o epistola lui Gabriel Liiceanu. Dupa ce isi plange conditia tragica de a apartine unei culturi minore (nu ca ar fi primul), magistrul formuleaza o concluzie realmente ametitoare: trebuie sa nu fim nici doar cosmopoliti, nici doar nationalsti, ci sa combinam cele doua alternative. Intr-adevar, cine s-ar fi gandit ca adevarul e undeva la mijloc!
Ne-am incheiat lectura. Am pus la loc si cartea aceasta. In fata lectiei ce ne-o da opera pituliana, conform careia Ana are mere, nu stiam ce concluzie sa formulam. Am luat si noi un mar si ne-am adus aminte de o alta mare disputa a sublimei filosofii romanesti, in care marele filosof contemporan Mircea Lucescu spunea despre un coleg de breasla: “Nu am ce sa spun despre Cornel Dinu. Nu are trecut de antrenor, nu este antrenor.” Asa si eu in fata lui Luca Pitu, ce sa spun: nu are trecut de antrenor, nu este antrenor, nici “uit a big pi”, nici fara “big pi”.