1. Problema esentei religiei. Experienta religioasa r5q5qn
2. Convingere religioasa
3. Exprimarea convingerii religioase
4. Prozelitismul religios si „Iubeste pe aproapele tau..." in viziunea din Apus
5. „Iubeste pe aproapele tau..." in viziunea din Rasarit
6. Cele doua metode de studiere a faptelor sufletesti: cea psihologica si cea fenomenologica
7. Continutul de adevar al religiei

Ati vazut in lectiunea trecuta ce intelegem in linii mari prin filosofia religiei. Ati vazut cele doua probleme fundamentale care se pun acestei discipline speciale: problema esentei naturei religiunii si problema continutului de adevar, a adevarului reli¬gios. Ati vazut ca, in legatura cu aceasta din urma problema trebuie considerata eventualitatea unei interpretari a universului din punct de vedere religios si a unei confundari de teluri cu ace¬lea ale metafizicei.
Spuneam insa, tot in prelegerea trecuta, ca filosofia religiei nu poate sa insemne in nici un caz o filosofare asupra universu¬lui dintr-un punct de vedere religios, ci o cercetare filosofica asupra religiunii ca fapt religios intamplat, ca fapt intamplat.
Dar daca, in adevar, religia poate sa ajunga la un fel de con¬siderare generala si la un fel de interpretare a universului, pare ca ar trebui sa se confunde aceasta preocupare a filosofiei religiei, tocmai ca o filosofare asupra universului, asupra uni¬versului din punct de vedere religios, adica tocmai ce spuneam ieri ca nu poate sa fie, pentru noi, filosofia religiei.
Prin urmare, lucrul acesta tocmai trebuie sa-l lamurim. Lamurirea este simpla. Nu este nici o contrazicere intre ceea ce spuneam la inceput si ceea ce afirmam la finele lectiunii de ieri. Caci, in adevar, noi constatam ca o viata religioasa ajunsa intr-o treapta anumita de cultura, si anume, pe o treapta mai ridicata de cultura, vrand-nevrand ajunge si la o interpretare a universului. Aceasta insemneaza insa ca, in cadrul religiunii, exista un fel de metafizica religioasa. Dar aceasta nu inseamna ca, in cadrul filosofiei religiunii, noi trebuie sa facem aceasta interpretare reli¬gioasa a existentei si a universului. Vasazica, intru atat intrucat noi studiem conceptul de religiune si faptul acesta care se numeste religie, o sa ajungem sa studiem si radacinile interpreta¬tive, si indeletnicirea interpretativa a religiunii. Dar nu vom face noi insine, in cadrul prelegerilor de filosofia religiei, nu vom avea sa facem noi insine o interpretare religioasa a universului.

1. Acum, daca revenim la cele doua probleme fundamentale pe care vi le-am enuntat, anume problema esentei religiei si a continutului de adevar al religiunii, adica, cum am spus, pro¬bleme rezervate speculatiunii si vietii religioase, avem deja cele doua grupe mari de probleme cari trebuie sa fie tratate intr-un curs de filosofic a religiei.
Prima problema, aceea a esentei religiei, este, nu zic cea mai importanta, dar cea mai cautata, cea mai cercetata in zilele de fata. Ea trebuie sa surprinda in religie propriu-zis insasi acea functiune creatoare a religiunii, adica, cum am spune cu alte cuvinte, procesul interior religios.
Primul fapt care intereseaza in aceasta ordine de idei este asa-numita experienta religioasa, adica faptul religios, actul religios. Vasazica, o considerare a vietii religioase inauntrul individului in momentul de viata religioasa. Prima problema in cazul acesta este actul religios, adica pozitiunea specifica, struc¬tura specifica a constiintei omenesti in momentul de viata reli¬gioasa.
Viata religioasa a constituit un domeniu aparte de fapte sufletesti si, ca atare, are notele ei specifice. Ei bine, tocmai aceste note specifice, caracteristice, imbinarea tocmai a acestor note specifice din constiinta umana in general formeaza asa-numita problema a actului religios.

2. Dar actul religios ca atare este mai degraba un fel de determinare formala a functiunii sufletesti in viata religioasa, este fara indoiala o activitate. Dar in ceea ce priveste actul reli¬gios, analiza lui ca fapt religios, aeli nu este decat activitate pura. Aceasta activitate pura trebuie sa fie distincta de rezultatele activitatii. Deci, o a doua problema ar trebui sa fie constituita de asa-numita convingere religioasa. Convingerea religioasa este si ea un precipitat, este rezultatul unui proces chiar, este o cunostinta intrucat este o interpretare. Nu este o cunostinta, in intelesul obisnuit al cuvantului, pentru ca concluziunea la care ajunge nu este propriu-zis capatata ca element obisnuit al gandirii in genere; este o cunostinta intrucat reprezinta un aspect al realitatii, intrucat intram noi cu cunostinta noastra in cunostinta realitatii. Dar nu este o cunostinta in intelesul obisnuit al cuvantului, caci aceasta stapanire a realitatii, aceasta participare a realitatii la noi insine si confundarea noastra cu realitatea nu se fac cu ajutorul conceptului.
Ca, la urma urmelor, rezultatul pozitiunii acesteia se exprima intr-un anumit fel: credinta, aceasta este alta problema. Deci, rezultatul actului religios si al vietii religioase - care este prima problema ce ne intereseaza pe noi aci - este convingerea religioasa. Convingere ii zic - si nu-i zic cunostinta - pentru motivele pe cari le-ati vazut; si ii mai zic convingere inca pentru un alt motiv: ca sa deosebesc ceea ce este omenesc si, as zice, aproape psihologic, in actul acesta religios. Caci cunostintele religioase nu au fundarea lor obiectiva; adica, nu este posibilitate de transmitere a lor obiectiva. Fundarea cunostintelor acestora de ordin religios este de natura strict omeneasca, subiectiva, adica umanista. De aceea, zic convingere religioasa, iar nu cunostinta religioasa. Stiti ca in vorbirea logica convingere insemneaza altceva, insemneaza transmiterea unui adevar altcui¬va. Aci, convingere noi numim altceva; si anume, numim rezul¬tatele vietii noastre religioase, intru atat intrucat aceste rezultate - sau acest rezultat - duc la o stapanire a realitatii; nu o stapanire in intelesul obisnuit stiintific, dar la o contopire a realitatii in noi, la o participare a realitatii in noi.
Corelatul acestei convingeri religioase este credinta. Vedeti prin urmare numaidecat care este deosebirea dintre domeniul acesta de fapte si domeniul logic de fapte, propriu-zis. Nu sunt lucruri cari se dovedesc, sunt lucruri cari se traiesc dintr-o data. Vasazica, al doilea grup de probleme in cadrul esentei religiunii, in cadrul vietii religioase.

3. Dar, odata aceasta convingere capatata, ea are un mijloc sa caute o cale de exprimare. Exprimarea convingerilor religioase este al treilea moment in viata religioasa si al treilea grup de probleme. Exprimarea aceasta poate sa fie de mai multe feluri: una hotarata, voluntara, si alta involuntara. Exprimare volun¬tara, in sensul ca aini anumite momente si intr-o anumita structura sufleteasca, convingerile la cari cineva ajunge devin centrul de forta si centrul de activitate; adica, in momentul in care eu am capatat o convingere, simt necesitatea de a iesi cu aceasta convingere din mine, de a inculca convingerea aceasta si altora. Este insa si un alt fel de exprimare, pornita din alta necesitate, in momentul in care eu am o convingere, atunci eu lucrez in con¬formitate cu aceasta convingere, in primul caz, actiunea ar avea un caracter tranzient, tranzitiv, de la mine trece la altii, eu am necesitatea de a imparti credinta mea altora, in cazul acesta, al doilea, actiunea mea nu mai are acest caracter tranzitiv; ramane asupra mea insumi si modeleaza activitatea mea proprie, fara sa am nevoie sa stiu ce spun altii, ce fac altii sau daca nu ar fi bine sa faca si altii ceea ce fac eu. Ca sa intelegeti lucrurile acestea, sa va dau un exemplu.

In constitutiunea noastra se spune: religia dominanta este religia crestina ortodoxa. Si, mai departe: libertatea cultului este absolut ingaduita. Se face insa o restrictiune: nu este admis prozelitismul; adica, nu este ingaduit, pe teritoriul tarii romanesti, nici un fel de activitate care ar avea de scop sa intoar¬ca pe oameni de la credinta ce o aveau, sa-i castige pentru o alta credinta. Adica, sunt credinte cari umbla dupa prozelitism si sunt credinte cari nu umbla dupa prozelitism.
De fapt, aceasta prevedere a constitutiunii este o aparare a ortodoxiei. De ce? Foarte simplu: fiindca ortodoxia este o credinta care nu umbla dupa prozeliti, nu simte nevoia de a face pe toata lumea ortodoxa; este o credinta care-si gaseste ratiunea de a fi in fiecare dintre indivizi. Dar aceasta insemneaza ca sunt alte religiuni, cari nu-si gasesc aceasta ratiune de a fi numai in potentarea vietii individuale respective, ci zic: trebuie sa-i fericim si pe ceilalti, sa le dam credinta noastra!

4. Evident, trebuie sa recunoastem ca tendinta de prozelitism nu este de natura strict religioasa; sau, in sfarsit, este de natura religioasa intru atat intru cat religiunea este de o anumita coloratiune, adica o religiune eminamente transcendenta, unde Dumnezeu sta cu totul deasupra oamenilor, unde nu se intere¬seaza propriu-zis decat de un singur proces: raportul de la indi¬vid la Dumnezeu, in momentul insa cand intervin in aceasta viata religioasa si alte elemente, isi schimba caracterul. De pilda, in religiunea crestina exista un precept, care este urmatorul: „Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti". Sunt o multime de cercetatori, de comentatori cari zic: acesta este fundamentul religiunii crestine; adica, grija de aproapele tau este prima grija pe care trebuie sa o ai tu, ca crestin. Sa pui tot atata interes pen¬tru aproapele tau cat pui pentru tine insuti - presupunand ca pen¬tru tine pui foarte mare interes.
De unde vine aceasta grija? Daca ii scrutam dedesubturile, nu avem decat doua explicatiuni: una, care nu este de ordin tran¬scendentalist, in momentul, de pilda, cand zic: „Universul si divinitatea se confunda", eu sunt divinitate intru atat intrucat sunt univers; dar, in aceeasi masura este divinitate si semenul meu; atunci fara indoiala ca intre mine si el exista o legatura anumita. Aceasta este originea imanenta a iubirei de aproape.
Mai exista insa si alta, care nu este de origine religioasa, ci politica. Noi traim in lumea aceasta, care, cum se stie, este o lume de durere; dar religiunea, zice cineva, are de scop tocmai ca sa faca posibila viata aceasta intre oameni, pe pamant. A spus si Hristos, de pilda, odata ca „imparatia Mea nu este din lumea aceasta!" Dar - zice - cat traim aci, sa facem sa traim cat mai bine. Si atunci, zice: crestinismul este format din acele reguli cari imi usureaza viata aci. Gasim de pilda preceptul ca iubirea de aproape este principiul care inlesneste convietuirea oamenilor. Daca noi ne vom iubi intre noi, atunci toate lucrurile vor fi bune, atunci vom trai mai usor. Aceasta .este, dupa cum spuneam, radacina politica a iubirei de aproape, adica radacina interpretarii religiunii ca un mijloc de usurare a vietii, de aci inainte.
Evident, in cazul acesta religiunea face prozeliti, si trebuie sa faca: este de datoria mea sa-l salvez pe acela care sta langa mine, deci este de datoria mea sa-i imprim aproapelui meu principiile religioase cari ma fericesc pe mine. Expresiunea convingerilor religioase isi cauta o manifestare in afara, asupra semenilor mei.

5. Dar mai poate sa fie inca o interpretare a preceptului „Iubeste pe aproapele tau...", si anume una negativa, in Rasarit, am mai spus si cu alt prilej, exista o forma speciala de viata religioasa, exista o legatura de la om la Dumnezeu. Dar, pe cand in Apus, de pilda, la catolicism, legatura aceasta de la om la Dumnezeu se face cu ajutorul bisericei si numai prin biserica, sau pe cand la protestantism legatura aceasta se face in adevar de la om la Dumnezeu - dar nu de la om in completul lui, ci de la spirit, de la un fel de centru absolut, de la spiritul omenesc la Dumnezeu -, in Rasarit omul care sta in fata lui Dumnezeu are alta calitate: el este in adevar om, trup si suflet. Constiinta trupu¬lui sau, cu alte cuvinte, in forme religioase simbolice, constiinta pacatului intovaraseste in fiecare moment pe om in legatura aceasta cu Dumnezeu; nu se poate niciodata omul scapa de trup.

Evident ca trupul este legatura sau, mai bine zis, coruperea spiritului pur care a fost odata dumnezeire, in toata metafizica greaca si cea crestina de mai tarziu omul reprezinta o treapta corupta, pentru simplul motiv ca este o transplantare a spiritului in trup, in materie, prin urmare o corupere a spiritului prin aceasta materie.
In actul religios (despre lucrurile acestea o sa vorbim mai mult mai tarziu, deocamdata le spun pentru lamurirea proble¬mei), in actul religios rasaritean exista aceasta specificitate: constiinta continua a legaturii dintre trup si spirit, in om. Om inseamna, deci, in Rasarit, trup si spirit -- om, bineinteles, in fata lui Dumnezeu -, pe cand om in fata lui Dumnezeu la protestantism inseamna pur si simplu spirit. Deci om inseamna, in Rasarit, pacat dintr-o data.
Vasazica, cand zic „iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" e probabil ca noi, aci, in Rasarit, intelegem altceva; adica, nu intelegem ca noi ne iubim pe noi insine, caci nici nu putem sa ne iubim; noi nu suntem spirit, noi nu suntem ceea ce poate sa fie lumea creata in noi, ci suntem spirit corupt, spirit si trup, noi reprezentam o treapta inferioara. Si astfel fiind, putem sa ne iubim pe noi? Nu. Mantuirea sta la noi in evaziunea din noi insine, din forma aceasta corupta.
Daca asa stau lucrurile, „iubeste pe aproapele tau" nu mai are semnificatia din Apus, nici cea panteista, nici cea politica, pentru simplul motiv ca premisa mea este: eu nu ma iubesc pe mine.
Dar, atunci, ce insemneaza sa iubesti pe aproapele tau? Sa nu-l iubesti? Nu. insemneaza altceva: insemneaza pur si simplu ca nu trebuie sa-ti dai tie nici o importanta deosebita.
Vasazica, iubirea nu este o legatura pozitiva, nu este o norma de conducere in metafizica religioasa a Rasaritului, ci este pur si simplu o valorificare a ta in mijlocul celorlalti. Si cum toti suntem pacatosi, noi avem ceea ce numeste Rasaritul o comunitate in pacat. Noi suntem frati prin pacat, nu pentru ca suntem creaturile aceleiasi divinitati, ci prin coruperea spiritului prin unirea cu materia.
Vasazica, in imprejurarile acestea in care iubirea nu mai devine in Rasarit un fel de norma de conducere si nu reprezinta interesul meu pentru ceilalti, ci putinul meu interes pentru mine insumi, in imprejurarile acestea religia nu mai capata forta exploziva; confratele meu, semenul meu, aproapele meu nu mai are nici o importanta propriu-zis, cum nu o am nici eu. Si atun¬ci, tot procesul religios se margineste pur si simplu la individ si Dumnezeu, iar toata activitatea mea - activitatea condusa de convingerile mele religioase - mi mai iese in afara, ci-mi mo¬deleaza numai activitatea mea proprie, numai felul meu de a ma comporta. Care este felul meu de a ma comporta, aceasta este alta problema, aceasta face parte din problemele terapeuticei religioase. Dar aceasta este ceea ce numeam eu, la inceput, deosebirea de exprimare a convingerii religioase.
Vasazica, exista doua feluri de exprimari: unul care duce la raspandirea convingerilor mele, si un altul, care duce la realizarea convingerilor mele. Aceasta problema este a treia care este in legatura cu studiul esentei actului religios si a esentei religiunii.
Dar act religios, experienta religioasa, convingere reli¬gioasa, exprimare de convingere religioasa sunt, toate, probleme ce au de-a face cu spiritul omenesc, sunt propriu-zis probleme sufletesti. Si atunci, filosofia religiunii este psihologia religiunii? Eu am incercat sa lamuresc lucrurile acestea si anul trecut, astfel incat acum nu voi face decat sa amintesc in treacat punc¬tul de plecare.

6. Exista doua feluri de a studia faptele sufletesti: exista o metoda strict psihologica. Aceasta metoda strict psihologica se margineste a studia pe individ in timp si loc precis, anumite fenomene si anumite procese. Exista insa si o alta metoda: aceea de a lasa, oarecum, sa se sublimeze oarecum aceste procese, adica de a le scoate din timp si spatiu, de a le cerceta in esenta lor pro¬prie, nu in realizarea lor imediata, de a lasa, cu alte cuvinte, fenomenul empiric sa se tipizeze. Ceea ce privesc eu de pilda in perceptiune nu este perceptiunea propriu-zisa, ci este fenomenul general al perceptiunii, este cam ceea ce numea Paul Natorp, acum vreo 20 de ani, psihologie rationala si este ceea ce numeste astazi, o intreaga categorie de oameni, metoda fenomenologica.

Vasazica, daca noi ne ocupam cu procesul de desfasurare a vietii religioase, nu implica faptul acesta numaidecat o metoda psihologica. Un filosof german de pilda, un cercetator, numeste aceasta metoda un fel de valorificare psihologica. Termenul acesta nu l-am inteles niciodata. Ceea ce numeste Wobbermin valorificare psihologica este ceea ce cunoastem noi indeobste ca metoda fenomenologica, adica desprinderea fenomenelor din timp si spatiu, studierea esentei lor imuabile, am zice, adica abstractizarea, sublimarea - cum ziceam adineaori -, si studierea acestui nou fenomen, care este desigur o creatiune logica sau spirituala, fara existenta reala, fara indoiala, dar care are fata de procesul insusi cam aceeasi valoare - nu chiar aceeasi, dar „cam" - pe care o are conceptul fata de auni anumit obiect.
Vasazica, metoda care ar trebui s-o urmam si o putem urma la aceasta cercetare, prezentarea esentei faptului religios, nu este in mod obligatoriu metoda psihologica, ci se recomanda metoda aceasta fenomenologica. Daca am intrebuinta cealalta metoda -caci am putea-o intrebuinta si pe aceea -, ea nu ne-ar da filosofia religiunii, ci psihologia vietii religioase, care este cu totul altceva. Noi nu vrem sa stim ce devine omul in actul religios, ci vrem sa deducem, din ceea ce devine omul in actul religios, ce este religia insasi. Deci, la probleme diferite, metode diferite.
Disciplina religioasa este o disciplina filosofica; ea nu duce, insa, propriu-zis la filosofic a religiunei, ci la o psihologie a omului, adica la o completare a icoanei totale pe care o avem despre sufletul omenesc. Dupa cum exista o psihologie a intuitiei artistice, a creatiunii artistice, a marilor calculatori sau a jucatorilor de sah, exista si o psihologie a vietii religioase, care insa nu poate sa duca pe nici o cale si in nici un chip la studiul esentei religiunii, ci duce la cunoasterea omului si a omenescu¬lui. Pentru psihologie, religia este un mijloc; pentru filosofie, actul religios, din mijloc, devine scop.

7. in privinta celei de-a doua mari grupe de probleme reli¬gioase, adica a continutului de adevar al religiunii, am putine lucruri de spus deocamdata. Actul religios este procesul de des¬fasurare a religiunii; continutul de adevar al religiunii este rezul¬tatul in mare al acestui proces. Ceea ce stabilim si cercetam in prima parte, in cadrul problemei convingerii religioase, este sta¬bilirea obiectului acestei convingeri, iar precipitatul, rezultatul acestor convingeri materiale, il studiem in partea a doua. in acest cadru mare, noi trebuie sa studiem in genere cari sunt problemele pe cari si le pune religia, cari sunt problemele pe cari le solutioneaza religia si cum sunt solutionate aceste probleme.
Dinspre partea mea, adica urmand punctul de vedere pe care-l introduc aci - iar un lucru care poate sa fie pus in discutiune de altii -, spun: deduc, in aceasta cercetare de natura strict religioasa, cari sunt elementele extrareligioase si determin anumite principii din viata religioasa si intrucat formele de viata religioasa sunt hotarate, la randul lor, de anumite fenomene istorice.
In lectiunea de astazi, aveti deja, in mare, cadrul prelegerilor ce vor urma. Ceea ce voi spune mai departe nu vor fi decat amplificari cari, insa, trebuie s-o spun de la inceput, nu vor fi egale in toate directiunile. Sunt pentru noi unele probleme de mai mare importanta si altele de o importanta secundara.