Faptul ca exista aceasta urma scrisa se leaga de posibilitatea unei tematizari de a aborda un subiect intr-o maniera in care pretentia sa de abordare sa coincida, de fapt, cu dezvaluirea unui spatiu discursiv cu o deschidere suficient de mare pentru a comporta o proliferare infinita, aspect care isi impune oportunitatea (daca nu, mai mult, necesitatea) prin prisma pretentiei oricarui discurs de a fi privit drept serios, adica intemeiat (nu «de o», ci) «intr-o» originaritate care sa transgreseze (pana si) orice imaginabila originalitate. Pentru ca discursivitatea propriu-zisa, adica tocmai acea discursivitate reductibila, in ultima instanta, la simpla sa epifanie ce (ni) se ofera sub forma atat de banala de inscris pe o insignifianta coala de hartie , vine intodeauna in urma «primelor randuri» ale unui text, a caror menire rezida doar in a se constitui drept temei al discursului, adica, repetam, nu inca discurs propriu-zis, pentru ca temei in sensul amintit deja, anume de a da nastere unui spatiu discursiv in interiorul caruia (abia) discursivitatea propriu-zisa sa se poata manifesta. Ne aflam astfel in fata a trei probleme majore, a caror expunere vom incerca sa o realizam in randurile care urmeaza. c5k22kr
Astfel, in primul rand se ridica problema indicarii exacte a punctului in care primele randuri isi indeplinesc (la modul plenar, de preferat) menirea, anume momentul in care se trece de la trasarea spatiului discursiv la o discursivitate explicita. Problema cu atat mai dificila cu cat modul de prezentare atat al ceea ce se vrea posibilitate a discursivitatii, cat si al discursului propriu-zis, este uimitor de asemanator unul cu celalalt: ambele (sur)vin sub forma unei aceleiasi urme scrise, ambele se folosesc de literele unui acelasi alfabet, sunt scrise cu caractere egale, cu cerneala de o aceeasi culoare, pe o aceeasi coala de hartie . Delimitarea nu poate interveni, deci, in urma unor indicii care sa fie vizibile anterior oricarei lecturari a textului. Trebuie astfel sa se inceapa cu o abordare complet naiva , exterioara, ceea ce nu face decat sa complice si mai mult lucrurile, suspendand chiar orice posibilitate de lecturare corecta a textului: pentru a se intelege un anume discurs , trebuie sa se inceapa intodeauna cu o premergatoare lecturare a textului, fapt ce coincide, insa, tocmai cu ocultarea oricarei posibile dezvaluiri a spatiului discursiv in care textul se inscrie. Pentru ca e imposibila orice sesizare a incomunicabilului. Si atunci, unde anume situam un discurs pe care tocmai il lecturam daca nu-i putem cunoaste planul in care se manifesta, posibilitatea a carei epifanie este? Astfel, orice discurs incepe prin a ni se face prezent ca fiind tocmai ne-la-locul-sau.
O a doua problema se leaga de modalitatea de coexistenta atat a unui hiatus, cat si a unei comuniuni intre cele doua aspecte avute in vedere pana acum, anume intre ceea ce vrea posibilitate a discursului si discursivitatea propriu-zisa. Ce anume aste acel ceva care se afla intre posibilitatea discursului si discursivitatea explicita, atat timp cat acel ceva trebuie sa confirme atat hiatusul, cat si comuniunea dintre ele? Hiatusul ni se impune prin prisma faptului ca avem de-a face aici cu doua staze absolut diferite (cel putin din punct de vedere al, ca sa spunem asa, demnitatii ontologice, atat timp cat una se constituie drept posibilitate a celeilalte), in timp ce comuniunea tine de faptul ca cele doua aspecte in discutie aici se afla intr-un necesar raport de intima interdependenta . Aici regasim, de fapt, problema amintita deja, si anume cea legata de imposibilitatea unei delimitari, pe baza unor indicii vizibile, a posibilitatii textului si a discursivitatii propriu-zise; numai ca, daca inainte spuneam ca nu avem nici un indiciu pentru a face o delimitare, acum vom putea spune mai mult, si anume ca tocmai nimicul (nu) se afla intre ele .
In fine, o ultima problema dificila se leaga de acel altceva (despre care am mai amintit) alaturi de care (doar) primele randuri ale unui text se pot constitui.Este evident faptul ca, atat timp cat primele randuri trebuie sa se lege de posibilitatea discursului, ele nu se vor putea comunica prin ele insele, din moment ce posibilitate spune totodata si nediscursivitate.Ori, pentru a se comunica, posibilitatea va avea nevoie de un (infinit) altceva, prin intermediul caruia sa se discursivizeze. Sa intelegem de aici ca insasi posibilitatea e, de fapt, o parte a discursului? Dar aceasta inseamna tocmai a oculta posibilitatea primelor randuri de a-si justifica pretentia. Ne lovim iarasi de aceeasi imposibilitate amintita deja, anume de cea legata de insurmontabilele probleme pe care le presupune (sau, mai mult, impune) orice act de abordare a problemelor ridicate de tematizarea discursivitatii si/sau a lecturii unui text.
Totusi, pe ce anume se poate intemeia o astfel de concluzie? Care este garantul ca modul de abordare al problemei (cat si, totodata, problema insasi) practicat aici este corect, sau cel putin coerent. E cert insa ca aceasta urma scrisa exista. Iar faptul ca ea exista inseamna ca este vorba aici, totusi, de o anumita staza a unei Idei generice. Iar pentru a se pune problema corectitudinii (sau coerentei) acestui discurs, trebuie sa se inceapa de la Ideea generica care il invaluie - Idee care, revendicandu-se de la generic, nu comporta nici o discursivitate. Deci, chiar acest discurs are pretentia unui statut de incomprehensibil (ceea ce vrea sa spuna, totodata, incomunicabil). Dar atunci, nu este aceasta constatare un garant suficient tocmai pentru concluzia pe care aceasta urma scrisa o «gazduieste»?