Intr-o buna zi, poate, nu se va mai sti ce anume a putut fi nebunia. Figura ei se va fi inchis, la loc, asupra siesi, nemaiingaduind descifrarea urmelor pe care ea le va fi lasat. Vor fi aceste urme, pentru o privire necunoscatoare, altceva decit niste simple amprente negre? Vor face, cel mult, parte din niste configuratii pe care noi, cei de azi, nu putem sa le desenam, dar care, in viitor, vor constitui grilele indispensabile pentru a deveni lizibili, noi si cultura noastra. Artaud va apartine solului limbajului nostru, si nu rupturii sale; nevrozele, formelor constitutive (si nu deviatiilor) societatii noastre. Tot ceea ce noi, astazi, resimtim dupa modelul limitei, al stranietatii sau al insuportabilului, isi va fi regasit serenitatea pozitivului. Iar ceea ce, pentru noi, desemneaza, acum, acest Exterior risca sa ne desemneze, intr-o buna zi, pe noi insine. q3g18gj
Nu va mai persista decit enigma acestei Exterioritati. In ce consta, se va pune atunci intrebarea, acea stranie delimitare care a functionat din adincul Evului Mediu si pina in secolul XX, si chiar mai departe? De ce cultura occidentala a aruncat la margini tocmai lucrul in care ar fi putut, la fel de bine, sa se recunoasca -; si in care, de fapt, s-a si recunoscut in mod oblic? De ce a formulat ea atit de clar, incepind din secolul al XIX-lea, dar si inca din epoca clasica, ideea ca nebunia reprezinta adevarul despuiat al omului, si a plasat-o, totusi, pe aceasta intr-un spatiu neutralizat si palid in care era ca si anulata? De ce a adunat cuvintele lui Nerval si Artaud si s-a regasit in ele, dar nu si in ei?
Asa se va vesteji imaginea cea vie a ratiunii in flacari. Jocul atit de familiar noua de a ne oglindi, la polul opus al propriei noastre fiinte, in nebunie si de a trage cu urechea la niste voci care, venite de foarte departe, ne spun in imediata noastra apropiere ceea ce sintem, acest joc, cu regulile, tacticile, inventiile, siretlicurile si ilegalitatile sale tolerate nu va mai fi, pe vecie, decit un ritual complicat ale carei semnificatii vor fi fost prefacute in scrum. Ceva de felul marilor ceremonii de schimb si de rivalitate din societatile arhaice. Ceva apropiat de atentia ambigua pe care ratiunea greaca o arata oracolelor sale. Sau de instituirea geamana, cu incepere din secolul al XIV-lea crestin, a practicilor si proceselor de vrajitorie. In miinile culturilor istoriografice nu vor mai ramine decit masurile codificate ale internarii, tehnicile medicinei si, de partea opusa, includerea brusca, eruptiva, in limbajul nostru, a cuvintului celor exclusi.

*

Care va fi suportul tehnic al acestei mutatii? Posibilitatea, pentru medicina, de a domina maladia mentala asemeni oricarei alte afectiuni organice? Controlul farmacologic precis al tuturor simptomelor psihice? Sau o definire suficient de riguroasa a devierilor de comportament pentru ca societatea sa aiba ragazul de a prevedea pentru fiecare in parte modul de neutralizare cel mai potrivit? -; Sau alte modificari inca, dintre care nici una nu va suprima cu adevarat maladia mentala, dar care vor avea, toate, ca sens stergerea din cultura noastra a chipului nebuniei?
Stiu prea bine ca, avansind aceasta din urma ipoteza, contest ceea ce se admite in mod curent: ca progresele medicinei vor putea duce la disparitia maladiei mentale, asemeni leprei si tuberculozei; dar un lucru va ramine, totusi, si anume raportul omului cu fantasmele sale, cu imposibilul sau, cu durerea sa fara corp, cu carcasa lui de intuneric; ca patologicul, odata scos din circuit, intunecata apartenenta a omului la nebunie va constitui memoria fara virsta a unui rau disparut in forma sa de boala, dar care se incapatineaza sa persiste ca nefericire. La drept vorbind, aceasta idee presupune ca inalterabil ceea ce este, fara indoiala, cel mai precar, cu mult mai precar decit constantele patologicului: raportul unui culturi cu ceea ce ea exclude, mai exact raportul culturii noastre cu acest adevar al ei, indepartat si invers, pe care ea il descopera si acopera in nebunie.
Ceea ce nu va intirzia sa moara, ceea ce moare deja in noi (si a carui moarte poarta, tocmai, limbajul nostru actual) este homo dialecticus -; fiinta plecarii, a intoarcerii si a timpului, animalul care isi pierde adevarul si-l regaseste iluminat, strainul de sine care isi redevine familiar. Acest om a fost subiectul suveran si ancilarul obiect al tuturor discursurilor despre om care au fost rostite de atit de mult timp, si mai cu seama despre omul alienat. Din fericire, el moare, acum, sub vorbaria acestor discursuri.
Astfel incit nu se va mai sti cum a putut omul sa tina la distanta aceasta figura a lui insusi, cum a reusit el sa treaca de cealalta parte a limitei tocmai lucrul care tinea de el si in care el insusi era tinut. Nici o gindire nu va mai putea sa gindeasca aceasta miscare prin care, pina foarte curind inca, omul occidental isi lua latitudinea. Raportul cu nebunia (si nu o cunoastere anume cu privire la maladia mentala sau o anumita atitudine fata de omul alienat) va fi, pentru totdeauna, pierdut. Nu se va mai sti decit ca noi, occidentalii, vechi de cinci secole, am fost, pe suprafata Pamintului, acei oameni care, printre atitea alte trasaturi fundamentale, am avut-o si pe aceasta, cea mai ciudata dintre toate: am pastrat cu maladia mentala un raport profund, patetic, dificil de formulat, poate, pentru noi insine, dar impenetrabil fata de oricare altul, si in care am simtit cel mai de temut dintre pericolele noastre, ca si adevarul nostru poate cel mai apropiat. Se va spune nu ca am fost la distanta de nebunie, ci in distanta nebuniei. La fel, grecii nu erau departe de hybris pentru ca o condamnau, ci mai degraba in indepartarea acestei lipse de masura, in miezul acestui departe in care il intretineau.
Pentru cei care nu vor mai fi asemeni noua, va ramine de gindit aceasta enigma (asa cum ne ramine noua insine, oarecum, atunci cind incercam sa intelegem astazi cum a putut Atena sa se indragosteasca si sa se elibereze de sminteala lui Alcibiade): cum au putut niste oameni sa-si caute adevarul, rostirea esentiala si semnele tocmai in riscul care ii facea sa tremure si de la care nu se puteau impiedica sa-si intoarca privirea imediat ce-l intrezareau? Si aceasta li se va parea inca si mai straniu decit sa cauti adevarul omului in moarte; caci aceasta spune ceea ce vom fi. Nebunia, in schimb, este pericolul rar, o sansa ce cintareste putin din punctul de vedere al obsesiilor pe care le provoaca si al intrebarilor ce i se pun. Cum se poate ca, intr-o cultura, o eventualitate atit de infima sa detina o asemenea putere de inspaimintare revelatoare?
Pentru a gasi un raspuns la aceasta intrebare, cei care ne vor privi peste umar nu vor dispune, desigur, de prea multe elemente. Doar de citeva semne carbonizate: teama, prelungita vreme de secole, de a vedea nivelul nebuniei crescind si acoperind lumea; ritualurile de excludere si de includere a nebunului; ascultarea atenta, cu incepere din secolul al XIX-lea, pentru a surprinde in nebunie ceva care sa poate spune care e adevarul omului; egala nerabdare cu care sint respinse si culese vorbele nebuniei, ezitarea in a le recunoaste inanitatea sau hotarirea.
Tot restul: miscarea unica cu care venim la intilnirea cu nebunia de care ne indepartam, recunoasterea inspaimintata, vointa de a-i fixa o limita si de a o compensa cit mai repede prin fabricarea unui sens unitar, toate acestea vor fi reduse la tacere, asa cum muta e azi, pentru noi, trilogia greaca mania, hybris, alogia sau postura deviatiei samanice in cutare societate primitiva.
Ne aflam in punctul, in acea repliere a timpului, in care un anumit control tehnic al maladiei acopera mai mult decit desemneaza miscarea ce inchide in sine experienta nebuniei. Dar tocmai acest pliu este cel care ne permite sa desfasuram ceea ce, vreme de secole, a ramas implicat: maladia mentala si nebunia -; doua configuratii diferite, care s-au reunit si s-au confundat incepind cu secolul al XVII-lea, si care acum se separa sub ochii nostri sau, mai curind, in limbajul nostru.

*

A spune ca nebunia dispare astazi inseamna a spune ca se desface acea implicare care o includea atit in cunoasterea psihiatrica, cit si intr-o reflectie de tip antropologic. Nu inseamna, insa, a spune ca dispare si forma generala de transgresiune al carui chip vizibil l-a constituit, vreme de secole, nebunia. Si nici ca aceasta transgresiune nu este pe cale, in chiar clipa cind noi ne intrebam ce este nebunia, sa dea nastere unei experiente noi.

Nu exista pe lume nici o cultura in care sa fie permis sa faci totul. Si stim prea bine, nu de azi de ieri, ca omul nu incepe cu libertatea, ci cu limita si cu linia interzisului. Se cunosc sistemele de care asculta actele interzise; pentru fiecare cultura, a fost distins regimul de prohibitii al incestului. Dar se cunoaste imperfect inca organizarea interdictiilor legate de limbaj. Si aceasta pentru ca cele doua sisteme nu se suprapun, ca si cum unul n-ar decit versiunea verbala a celuilalt: ceea ce nu trebuie sa apara la nivel verbal nu este in chip necesar ceea ce e proscris in ordinea gestului. Populatia Zuni, de pilda, care interzice incestul, il povesteste pe acela dintre frate si sora; iar grecii povestesc istoria lui Œdip. Invers, Codul penal din 1808 a abolit vechile legi penale impotriva sodomiei; insa limbajului secolului al XIX-lea a fost mult mai intolerant cu homosexualitatea (cel putin in forma ei masculina) decit au fost epocile anterioare. Si este foarte posibil ca niste concepte psihologice precum cel de compensatie sau cel de expresie simbolica sa nu poata citusi de putin da seama de un asemenea fenomen.
Acest domeniu al interdictiilor de limbaj va trebui, intr-o buna zi, studiat in autonomia sa. Este, fara indoiala, inca mult prea devreme pentru a sti cu precizie cum ar trebui sa-l analizam. Vom putea sa utilizam actualele diviziuni ale limbajului? Si sa recunoastem, mai intii, la limita dintre interdictie si imposibilitate, legile care privesc codul lingvistic (ceea ce numim, atit de clar, greseli de limba); apoi, in interiorul codului si printre cuvintele si expresiile existente, pe cele atinse de o interdictie de articulare (intreaga serie religioasa, sexuala, magica a cuvintelor blasfematorii); apoi enunturile autorizate de cod, permise in actul de vorbire, dar cu semnificatie intolerabila, pentru cultura in chestiune, la un moment dat; aici, ocolul metaforic nu mai este posibil, dat fiind ca sensul insusi face obiectul cenzurii. Exista, in sfirsit, si o patra forma de limbaj exclus: acesta consta in supunerea unei expresii, conforma in aparenta codului recunoscut, unui alt cod, a carui cheie e data prin chiar expresia cu pricina; astfel incit aceasta e dedublata inauntrul ei insasi: ea spune ceea ce spune, dar adauga si un surplus mut care enunta in tacere atit ceea ce spune, cit si codul in care o spune. Nu este vorba, in acest caz, de un limbaj cifrat, ci de un limbaj structural esoteric. El nu comunica, ascunzind-o, o semnificatie interzisa, ci se instaleaza din capul locului intr-o repliere esentiala a rostirii. Repliere care o sapa din interior, si aceasta, poate, pina la infinit. Putin mai conteaza, atunci, ce anume se spune intr-un asemenea limbaj si semnificatiile pe care el le pune in circulatie. Tocmai aceasta eliberare obscura si centrala a rostirii in miezul ei insesi, tocmai fuga sa incontrolabila spre un focar constant lipsit de lumina este cea pe care nici o cultura nu poate sa o accepte in mod imediat. O astfel de rostire e transgresiva nu prin sensul sau prin materia sa verbala, ci prin jocul sau.
Este foarte probabil ca orice cultura, oricare ar fi ea, cunoaste, practica si tolereaza (intr-o anumita masura), dar totodata reprima si exclude aceste patru forme de rostire interzisa.
In istoria occidentala, experienta nebuniei s-a deplasat de-a lungul acestei scari. La drept vorbind, ea a ocupat multa vreme o zona indecisa, dificil, pentru noi, de precizat, intre interdictia privind actiunea si interdictia de limbaj: de unde exemplara importanta a cuplului furor-inanitas, care a organizat, practic, pe registrul gestului si al vorbirii, intreaga lume a nebuniei pina la sfirsitul Renasterii. Epoca Inchiderii (spitalele generale -; Charenton, Saint-Lazare -;, organizate in secolul al XVII-lea) marcheaza o migrare a nebuniei spre regiunea dementei (l’insensé): nebunia nu mai pastreaza cu actele interzise decit o inrudire morala (ea ramine legata in mod esential de interdictiile sexuale), insa este inclusa in universul interdictiilor de limbaj; internarea clasica inglobeaza, alaturi de nebunie, libertinajul de gindire si exprimare, obstinatia in impietate si heterodoxie, blasfemia, vrajitoria, alchimia -; pe scurt, tot ceea ce caracterizeaza lumea vorbita si interzisa a neratiunii (déraison); nebunia este limbajul exclus -;, cel care, impotriva codului limbii, rosteste cuvinte fara semnificatie (“smintitii”, “imbecilii”, “dementii”), sau cel care rosteste cuvinte sacralizate (“violentii”, “furiosii”), sau, in sfirsit, cel care pune in circulatie semnificatii interzise (“libertinii”, “incapatinatii”). Pentru aceasta reprimare a nebuniei ca vorbire interzisa, reforma lui Pinel reprezinta mult mai mult o culme vizibila decit o modificare.
O astfel de modificare nu s-a produs cu adevarat decit odata cu Freud, atunci cind experienta nebuniei s-a deplasat spre cea din urma forma de interdictie de limbaj despre care vorbeam adineauri. Ea a incetat, atunci, sa mai fie greseala de limbaj, blasfemie proferata sau semnificatie intolerabila (din acest punct de vedere, psihanaliza fiind efectiv marea ridicare a interdictiilor definita de Freud insusi); ea a aparut ca o rostire ce se invaluie pe ea insasi, spunind dedesubtul a ceea ce spune altceva, pentru care ea constituie in acelasi timp singurul cod posibil: limbaj esoteric, daca vrem, dat fiind ca isi detine propria limba in interiorul unei rostiri care nu spune, pina la urma, nimic altceva decit tocmai aceasta implicare.
Trebuie, prin urmare, sa luam opera lui Freud drept ceea ce e; ea nu descopera ca nebunia e prinsa intr-o retea de semnificatii comune cu limbajul de zi cu zi, ingaduind, astfel, sa se vorbeasca despre ea in platitudinea cotidiana a vocabularului psihologic. Ea decaleaza experienta europeana a nebuniei pentru a o situa in acea regiune periculoasa, intotdeauna transgresiva (deci in continuare interzisa, dar intr-un mod special), a limbajelor ce se implica pe ele insele, care enunta, adica, in enuntul lor limba in care se enunta. Freud nu a descoperit identitatea pierduta a unui sens; a circumscris figura eruptiva a unui semnificant care nu este absolut deloc asemeni celorlalti. Ceea ce ar fi trebuit sa fie de ajuns pentru a-i apara opera de toate interpretarile psihologizante cu care jumatatea noastra de secol a acoperit-o, in numele (derizoriu) al “stiintelor umaniste” si al unitatii lor asexuate.
Si, prin chiar acest fapt, nebunia a aparut nu ca viclenia unei semnificatii ascunse, ci ca o prodigioasa rezerva de sens. Trebuie doar sa intelegem asa cum se cuvine cuvintul “rezerva”: mai mult decit de o provizie, este vorba de o figura care retine si suspenda sensul, amenajeaza un gol in care nu se propune decit posibilitatea, inca nerealizata, ca un sens sa-si faca aici aparitia, un sens sau altul, sau un al treilea, si tot asa, poate, la infinit. Nebunia deschide o rezerva lacunara care desemneaza si face vizibil golul in care limba si vorbirea se presupun reciproc, se formeaza pornind una de la alta si nu enunta nimic altceva decit acest raport al lor inca mut. De la Freud incoace, nebunia occidentala a devenit un non-limbaj, si aceasta pentru ca a devenit un limbaj dublu (limba ce nu exista decit in aceasta vorbire, vorbire care nu spune decit propria sa limba) -;, adica o matrice a limbajului care, in inteles strict, nu spune nimic. Pliu al vorbitului care este o absenta a operei.
Va trebui, intr-o buna zi, sa-i multumim asa cum se cuvine lui Freud pentru faptul ca nu a facut sa vorbeasca o nebunie care, de secole, chiar constituia un limbaj (limbaj exclus, inanitate guraliva, vorbire curgind la nesfirsit in afara tacerii calculate a ratiunii); dimpotriva, el redus la tacere Logosul dement; l-a stors; i-a readus cuvintele la sursa -; pina in acea zona alba a autoimplicarii in care nu se spune nimic.

*

Ceea ce se petrece actualmente se afla inca intr-o lumina incerta pentru noi; putem vedea, cu toate acestea, cum se deseneaza, in limbajul nostru, o miscare ciudata. Literatura (si asta, desigur, de la Mallarmé incoace) este pe cale sa devina si ea, putin cite putin, un limbaj a carui vorbire enunta, in acelasi timp cu ceea ce spune si in aceeasi miscare, limba care s-o faca descifrabila ca vorbire. Inainte de Mallarmé, a scrie consta in a-ti stabili vorbirea inauntrul unei limbi date, astfel incit opera de limbaj era de aceeasi natura cu oricare alt limbaj, cu exceptia semnelor (maiestuoase, nu incape indoiala) Retoricii, Subiectului sau Imaginilor. La sfirsitul secolului al XIX-lea (in epoca descoperirii psihanalizei, sau aproape), ea a devenit o vorbire care inscria in ea insasi propriul sau principiu de descifrare; sau, in tot cazul, ea presupunea, sub fiecare dintre frazele si cuvintele sale, puterea de a modifica in chip suveran valorile si semnificatiile limbii careia, cu toate acestea (si de fapt), ea apartinea; ea suspenda domnia limbii printr-un gest actual de scriere.
De aici, necesitatea acestor limbaje secunde (ceea ce numim, pe scurt, critica): acestea nu mai functioneaza acum ca niste adaosuri exterioare literaturii (judecati, medieri, relatii care erau considerate util a fi stabilite intre o opera trimisa la enigma psihologica a facerii sale si actul consumator al lecturii); ele participa, de acum inainte, in miezul literaturii, la golul pe care aceasta il instaureaza in propriul ei limbaj; constituie miscarea necesara, dar necesarmente neimplinita prin care vorbirea este readusa la limba sa si prin care limba este intemeiata pe vorbire.

De aici, totodata, si strania vecinatate dintre nebunie si literatura, vecinatate careia nu trebuie sa-i atribuim sensul unei inrudiri psihologice scoase, in sfirsit, la lumina zilei. Descoperita ca un limbaj tacind in suprapunerea cu el insusi, nebunia nu manifesta si nici nu povesteste nasterea unei opere (sau a ceva care, cu geniu si sansa, ar fi putut sa devina o opera); ea desemneaza forma vida de unde vine aceasta opera, adica locul de unde aceasta nu inceteaza sa fie absenta, unde n-o vom gasi niciodata pentru ca nu s-a aflat acolo vreodata. Aici, in aceasta regiune pala, in acest ascunzis esential, se dezvaluie incompatibilitatea gemelara dintre opera si nebunie; este punctul orb al posibilitatii fiecareia dintre ele si al excluziunii lor reciproce.
Insa de la Raymond Roussel si de la Artaud incoace, acesta este si locul de unde limbajul se apropie de literatura. Dar nu se apropie de ea ca de ceva pe care ar avea misiunea sa-l enunte. A venit timpul sa ne dam seama ca limbajul literaturii nu se defineste prin ceea ce spune si nici prin structurile care-l fac sa fie semnificant, ci ca el are o fiinta si ca asupra acestei fiinte se cuvine sa-l interogam. Care este, actualmente, aceasta fiinta? Ceva care are, fara indoiala, de-a face cu auto-implicarea, cu dublul si cu golul care se sapa in el. Din acest punct de vedere, fiinta literaturii, asa cum se produce ea incepind cu Mallarmé si cum vine pina la noi, se apropie de regiunea in care are loc, de la Freud incoace, experienta nebuniei.
In ochii nu stiu carei culturi viitoare -; si care este deja, poate, foarte apropiata -;, noi vom fi cei care ne-am apropiat cel mai mult de aceste doua propozitii niciodata cu adevarat rostite, de aceste doua propozitii la fel de contradictorii si de imposibile ca si celebrul “eu mint”, si care desemneaza, amindoua, aceeasi autoreferinta vida: “scriu” si “delirez”. Vom figura, astfel, alaturi de alte mii de culturi care l-au apropiat pe “sint nebun” de un “sint un animal”, sau de “sint zeu”, “sint un semn”, “sint un adevar”, asa cum a fost cazul pentru intregul secol al XIX-lea, pina la Freud. Si daca aceasta cultura va avea gustul istoriei, ea isi va aminti intr-adevar ca Nietzsche, ajuns nebun, a proclamat (era in 1887) ca el era adevarul (de ce sint eu atit de intelept, de ce stiu atit de multe lucruri, de ce scriu carti atit de bune, de ce sint o fatalitate); si ca, mai putin de cincizeci de mai tirziu, Roussel, in ajunul sinuciderii, a scris, in Cum am scris unele dintre cartile mele*, relatarea, sistematic ingemanata, a nebuniei sale si a procedeelor sale de scriere. Si nu va exista, fara doar si poate, nici cea mai mica indoiala asupra faptului ca am putut sa recunoastem o atit de stranie inrudire intre ceea ce, vreme indelungata, a fost temut ca un tipat si ceea ce, vreme indelungata, a fost auzit ca un cint.

*

Dar poate ca tocmai aceasta mutatie nu va parea ca merita vreo mirare. Noi, astazi, sintem cei care ne miram vazind cum comunica doua limbaje (al nebuniei si al literaturii) a caror incompatibilitate a fost edificata de propria noastra istorie. Din secolul al XVII-lea, nebunia si maladia mentala au ocupat acelasi spatiu in cimpul limbajelor excluse (in mare, acela al smintelii). Intrind intr-un alt domeniu al limbajului exclus (in acela conturat, sacralizat, temut, ridicat pe verticala deasupra lui insusi, raportindu-se la sine intr-un Pliu inutil si transgresiv pe care-l numim literatura), nebunia rupe relatia sa de rudenie, veche sau recenta in functie de scara pe care o alegem, cu maladia mentala.
Aceasta, nu mai incape indoiala, va intra intr-un spatiu tehnic din ce in ce mai bine controlat: in spitale, farmacologia a transformat deja saloanele pentru agitati in mari acvarii caldute. Insa mai presus de aceste transformari si din motive care le par straine (cel putin pentru privirea noastra actuala), un deznodamint este pe cale sa se produca: nebunia si maladia mentala isi rup apartenenta la aceeasi unitate antropologica. Aceasta unitate dispare ea insasi, odata cu omul ca postulat pasager. Nebunia, halou liric al maladiei, nu inceteaza a se stinge. Si departe de patologic, pe latura limbajului, acolo unde acesta se repliaza asupra lui insusi fara a spune inca nimic, o experienta in care este vorba despre gindirea noastra este pe cale sa-si faca aparitia; iminenta ei, deja vizibila dar absolut vida, nu poate fi inca numita.