d3u21um
Ce a de a doua traducere a lui Foucault publicata de editura Humanitas, dupa Istoria nebuniei in epoca clasica, istoria foucauldiana a penalitatii intitulata A supravehea si a pe¬depsi, este o aparitie extrem de binevenita in peisajul cultural romanesc, inca saturat de obsesia orwelliana a statului totalitar.
A supraveghea si a pedepsi recupereaza din spatiul deriziunii institutia carcerala, pen¬tru a regandi, pe baza istoriei sale, evolutia strategiilor puterii si ale cunoasterii. Puterea nu mai este aici o institutie represiva, ipostaziata intr o infrastructura imobila, ci este o putere dinamica, care se exprima intr un exercitiu strategic. Ea indeplineste, cu suplete si modestie rolul de a „fabrica“ indivizi, printr o parcelare si o modelare institutionala a identitatilor confuze. Retorica acestei puteri nu este una grandilocventa: ea nu isi exce¬deaza „obiectul“ si „instrumentul“ printr un ritual megaloman, ci ii aplica succesiv co¬rectii minore, supunandu l unei supravegheri obscure si unui sistem de sanctiuni bland si normalizator. Corpurile condamnatilor devin, din obiecte ale supliciului spectaculos si exemplar, instrumente docile care se supun unei discipline si unei regularizari a timpu¬lui , in scopul utilizarii lor integrale. Aceste reglementari temperate, care instituie orare si modalitati de initiere si reeducare in meserii ar fi responsabile, pentru Foucault, de producerea unei individualitati dotate cu patru caracteristici: o individualitate celulara (gratie repartizarii intre limite spatiale), organica (datorita codificarii activitatilor), gene¬tica (prin cumularea duratei si transformarea in profit a miscarii timpului care trece) si combinatorie (prin compunerea fortelor, tactici de combinare calculata a corpului indivi¬dual cu diferite elemente selectate strategic). Aceasta masinarie de dresaj a corpului ce contrasteaza cu visele sociale utopice (bazate pe contractul social si legea naturala) ar avea o origine militara si ar reprezenta, in secolul al XVIII lea, un proiect alternativ fata de modelele societale paseiste construite de filosofi. Modelul pe care il propune „visul“ militar este instaurarea unei ordini sociale bazate pe o „constrangere individuala si co¬lec¬tiva“ careia timpul, cu orarele sale stricte, i ar amplifica puterea de dominatie.

Trecerea de la retorica supliciului judiciar (pe care Foucault il traduce ca „ritual poli¬tic“ de legitimare emfatica a puterii regale) la un sistem punitiv atenuat, la „blandetea pedepselor“, adica de la afirmarea heraldica si ceremonioasa a puterii prin pedeapsa exemplara la o institutie de supraveghere si control care incepe sa sanctioneze cu o anu¬mita morbidete, se face cu pretul unei interiorizari a simbolurilor puterii de catre pro¬priile ei institutii si a unor reincarnari economice (ce sacrifica afirmatia stridenta pen¬tru o ubicuitate blanda). Este o „reedificare a lui homo œconomicus“ ce substituie aspri¬mea pedepselor scurte si fatale cu un sistem de sanctiuni care elibereaza capital si asi¬gura, in plus, penetrarea controlului puterii in zonele cele mai obscure ale delincventei. Modifica¬rea infrastructurii penitenciarelor, care nu e lipsita de un cinism pragmatic al „rentabilitatii“, atrage insa dupa sine exercitiul unei complicitati a mediului delincvent cu politia. Indigenta morala a delincventilor este exploatata de aparatul de control care re¬cruteaza informatori din randul fostilor detinuti. Avem aici de a face cu o legitimare sta¬tala a delincventei si cu o producere a ei, dublate de o glorificare literara (Misterele Parisului, Rocambole) si o reprezentare estetica a crimei.
Actiunea puterii nu ar fi deci strivitoare si unidirectionala, ci ar fi expresia unei tactici mobile, care nu exclude feedback ul si retelele de complicitate. Aceasta imagine frapeaza si deconstruieste monomania statului totalitar , a carui actiune ar fi fost integral acope¬rita de aparatul juridic si politienesc, pe fundalul unei obediente tragice a masselor. Obe¬dienta nu este aici numai impusa, ci si acceptata iar statul totalitar (al socialismului real) nu isi exprima toate exigentele carcerale in corpusul penal, ci opereaza cu o serie de invi¬sibilia a caror forta prohibitiva e intretinuta cu concursul unor retele difuze de propa¬ganda murmurata chiar de catre „victime“.
Dispozitivul carceral prin care puterea isi manifesta functiunile la care m am referit nu exclude un privilegiu cognitiv pe care Foucault insista sa il prezinte ca indisociabil de aparatul puterii. Puterea se prevaleaza de prerogativa supravegherii pentru a cunoaste in amanunt obiectele si instrumentele asupra carora se exercita si a si modela tacticile in functie de aceasta cunoastere. Astfel, intelegem aceasta schimbare de tactica a tehnicilor punitive, de la supliciul corporal la disciplina institutionalizata a sufletului ca pe o „reforma“ produsa in urma acestei cunoasteri. Aceasta Polizeiwissenschaft nu este insa elaborata si ipostaziata stiintific, ci este puternic amalgamata cu exercitarea tehnicilor penalitatii, „formata in subsolurile aparatului judiciar“, este un know how aproape kaf¬kian, crescut prin alianta subterana dintre delincventa si justitie. Dar cunoasterea care are aceasta sorginte sumbra este ceea ce va organiza ulterior terapia penalitatii, al carei discurs este cristalin si rational. „Rationalitatea“ tacticilor puterii este astfel sustinuta de jocul obscur si inavuabil al justitiei si criminalitatii, care interactioneaza pe straturi mul¬tiple si care produc impreuna, in figura delincventului, un obiect unitar al investigatiilor stiintifice.
Metoda istoriografica cu care opereaza Foucault apeleaza la o serie de principia pere¬grina in raport cu stiintele juridice, interesandu se de economia capitalista, de recons¬tructia unor detalii microsociale si de reactiile din literatura si arhitectura fata de regimul delincventei. Foucault este, dupa unii autori (de pilda, R. Rorty ), adeptul unei entzau¬berte Geistesgeschichte, care urmareste reconstructia unei problematici „speculative“ in orizontul ei „material“. Un asemenea tip de abordare geistesgeschichtlich urmareste sa dea un caracter plauzibil unei anumite imagini a filosofiei, mai curand decat sa opteze pen¬tru o solutie la o anumita problema a filosofiei (aratand in ce fel un mare filosof a anti¬cipat sau a esuat intr un mod interesant in anticiparea acestei solutii ). Geistesgeschichte nu este inca o istorie intelectuala, al carei aport in reconstructia istoriografica este inca si mai dens, dar este in orice caz o metoda anti universalista in care incep sa apara genuri si etnografii disciplinare ale trecutului (Clifford Geerz). In plus, metoda istoriografica a lui Foucault, care lasa loc pentru tactici mobile ale puterii si pentru metamorfoze si inter¬actiuni imprevizibile, se desparte implicit de o viziune hegeliana in care nu exista nimic arbitrar sau sustras conceptului magic si autarhic din care iradiaza toate lucrurile.
Se cuvine a semnala aici si calitatea prezentei traduceri, stiut fiind ca stilistica lui Foucault este plina de capcane si destul de incomoda pentru transpunerea in alte limbi. Traducerea romaneasca este, in plus, prefatata erudit de un connaisseur, in persoana d lui Sorin Antohi, a carui prezentare analitica faciliteaza in buna masura comertul cu maniera istoriografica a lui Foucault si cu conceptia sa despre putere.
Cartea se adreseaza in plus direct mediilor filosofiei politice romanesti, pentru care ar putea avea un rol mobilizator in a intreprinde o analiza lucida a exceselor reale ale pena¬litatii ex statului totalitar autohton.