Wittgenstein a conceput filosofia sa ca expresie a nevoii de orientare pe care o resimte omul instruit de indata ce se incumeta sa gandeasca in mod independent. Lucrarea „Lectii si convorbiri despre estetica, psihologie si credinta religioasa” este doar o selectie din notitele luate de studenti la lectiile lui Wittgenstein. t3s23sn
Pentru el subiectul, estetica, este foarte intins si inteles gresit deoarece limbajul ne joaca mereu feste, mai ales atunci cand ajungem intr-un domeniu nou. Cuvantul se invata ca substitut pentru o expresie faciala sau pentru un gest. Wittgenstein ii acuza pe filosofii din generatia actuala, inclusiv Moore, deoarece acestia cand privesc limbajul, ei considera forma cuvintelor nu modul in care este ea folosita.
Daca am ajunge in mijlocul unui trib strain, a carui limba nu o cunostem deloc si am vrea sa stim ce cuvinte corespund cuvintelor noastre „bun”, „frumos”, etc., ce anume am cauta”? Probabil ca am cauta zambete, gesturi, hrana, jucarii. Cat de departe ne duc toate acestea de estetica obisnuita! Nu pornim de la anumite cuvinte, ci de la anumite situatii sau utilitati.
Ce spune un cunoscator in ale imbracamintii de calitate atunci cand probeaza un costum la croitor? „Asta este lungimea potrivita.”, „E prea scurt.”, „E prea stramt”. Cuvintele de aprobare nu joaca aici nici un rol, desi omul va arata multumit cand haina i se potriveste. Cum arat ca un costum imi place? In principal prin acela ca il port des, ca imi place sa fiu vazut, etc.
A descrie in ce consta capacitatea de o aprecia nu este doar greu, ci de-a dreptul imposibil. Pentru a descrie in ce consta ea ar trebui sa descriem intreaga ambianta.
Cuvintele pe care le numim expresii ale judecatii estetice joaca un rol complicat dar bine determinat, in ceea ce numim cultura unei epoci. A descrie folosirea lor sau a descrie ce se intelege printr-un gust cultivat inseamna a descrie o cultura. In epoci diferite se joaca jocuri cu totul diferite. Ceea ce tine de un joc de limbaj este o intreaga cultura.
Pentru a ne clarifica asupra expresiilor esteticii trebuie sa descrii forme de viata.
Pentru Wittgenstein lucrurile stau in felul urmator: exista un domeniu de expresii ale placerii, cand gustam o mancare buna, sau simtim un miros placut, etc., apoi este domeniul artei care e cu totul diferit, chiar daca avem aceeasi expresie pe fata cand ascultam o piesa muzicala ca si atunci cand gustam o mancare buna. Lucrul cel mai important, in legatura cu estetica, este ceea ce s-ar putea numi reactie de ordin estetic, de exemplu nemultumire, desgust, indispozitie.
Problemele estetice nu au nimic de-a face cu experimentele psihologice, caci la ele se raspunde in cu totul alt fel. Oamenii continua sa creada ca psihologia va ajunge intr-o zi sa explice toate judecatile noastre estetice -; psihologia experimentala. Pentru Wittgenstein ceea ce face Freud i se pare cu totul gresit. El ofera ceea ce se numeste o interpretare a viselor. Freud evidenteaza anumite relatii intre imaginile din vis si anumite obiecte de natura sexuala. Freud are temeiuri foarte ingenioase pentru a spune ceea ce spune, multa imaginatie dar si uriase prejudecati ce sunt in masura sa induca in eroare pe oameni. Daca psihanaliza ne conduce sa spunem ca intradevar am gandi cutare si cutare lucru, nu este vorba de descoperire ci de convingere, pentru Wittgenstein. Gandirea nu este ceva ce insoteste cuvintele, asa cum sunt ele rostite sau auzite. Behavioarismul nu neaga existenta trairilor si spun ca descrierea pe care o dam comportamentului este descriererea pe care o dam trairilor. Wittgenstein il critica pe Freud dar evidentia si cateva lucruri demne de atentie care exista in ceea ce spune Freud, bunaoara despre ideea de „simbolism al visului” sau in sugestia ca, atunci cand visezi, intr-un anumit sens, „spun ceva”. El incerca sa desparta ceea ce este valoros la Freud de acel „mod de a gandi” pe care voia sa il combata. Placand de la conceptia lui Freud, ca anxietatea este totdeauna o repetare de un fel sau altul a anxietatii pe care am resimtit-o la nastere, ne spune ca Freud nu stabileste acest lucru prin raportare la probe -; deoarece nu o poate face.
Porind de la zicala unui general austriac care a spus cuiva: „Am sa ma gandesc la tine dupa moartea mea, daca acest lucru va fi posibil”, Wittgenstei da explicatile legate de credint religioasa. Un grup de oameni ar gasi aceasta afirmatie groteasca si un alt grup nu ar gasi-o astfel. Presupunem ca cineva ar crede in judecata de apoi, iar altcineva nu crede, inseamna oare aceasta ca acel cineva crede opusul, si anume pur si simplu ca asa ceva nu se va intampla?
Este vorba de o situatie in care suntem pe alte planuri cu totul diferite. O credinta nu seamana cu o stare momentana a mintii.
Un om va face totul pentru nu a fi tarat in foc. Nu e vorba de inductie. E doar spaima. Aeasta este parte din substanta credintei si motivul pentru care in constroversele religioase nu intalnim acea forma de controversa in care unul este sigur de acest lucru, iar celalalt zice: „Ei bine, e posibil”.
Crestinismul nu se fundamenteaza pe o baza istorica in sensul ca credinta comuna cu privire la fapte istorice i-ar putea servi drept fundament. Aceasta credinta in fapte istorice difera de credinta in fapte istorice obisnuite, ele nu sunt tratate ca propozitii istorice, empirice.
Oamenii credinciosi nu pun in aplicare indoiala pe care ar aplica-o in mod obisnuit oricarei propozitii istorice. Cuvantul „Dumnezeu” face parte din cuvintele invatate cel mai devreme. Cuvantul este folosit ca un cuvant ce reprezinta o persoana. Dumnezeu vede, rasplateste, etc. Oamenii sunt religiosi in masura in care se cred nu atat imperfecti, cat bolnavi. Orice om cat de cat cinstit, dupa parerea lui Wittgenstein, crede despre sine ca este intr-un grad mai inalt imperfect, dar cel religios se crede nenorocit. In viziunea lui, religia cretina e doar pentru acela care are nevoie de un ajutor nemarginit, adica numai pentru acela care simte o mizerie nesfarsita. Lui i se pare ca o credinta religioasa nu poate fi decat ceva de felul unei angajari pasionate fata de un sistem de referinta. Desi este credinta, ea este defapt un mod de a trai sau de a judeca viata.
Credinta religioasa si superstitia sunt cu totul diferite. Una izvoraste din frica si este un soi de falsa stiinta. Cealalta este incredere. Ganditorul religios cinstit e aidoma dansatorului pe sarma.
Viata te poate educa sa crezi in Dumnezeu la fel ca si experientele; dar nu viziuni sau alte experiente ale simturilor care ne arata „existenta acestei fiinte”, ci, de exemplu suferintele de diferite feluri. Pe Dumnezeu nu in vedem in felul in care o impresie senzoriala ne arata un obiect, nici nu ne lasa sa il banuim. Doar experientele, gandurile -; viata ne pot impune aceasta notiune.