M. Foucault: Un maoist mi-a spus: “Pe Sartre il inteleg foarte bine de ce e cu noi, de ce face politica si in ce sens o face; pe tine, la limita, te inteleg un pic, ai pus intotdeauna problema inchiderii. Dar pe Deleuze efectiv nu-l inteleg”. Aceasta chestiune m-a mirat enorm, pentru ca mie mi se parea cit se poate de clar. e6j4je
G. Deleuze: E poate pentru ca sintem pe cale de a trai in alt fel raporturile teorie-practica. Teoria era cind conceputa ca o aplicare a teoriei, ca o consecinta a acesteia, cind, dimpotriva, ca trebuind sa inspire teoria, ca fiind ea insasi creatoare pentru o forma viitoare de teorie. In orice caz, raporturile dintre ele erau concepute sub forma unui proces de totalizare, intr-un sens sau in celalalt. Poate ca, pentru noi, problema se pune altfel. Raporturile teorie-practica sint mult mai partiale si mai fragmentare. Pe de o parte, o teorie este intotdeauna locala, relativa la un mic domeniu, si poate sa isi aiba aplicarea intr-un alt domeniu, mai mult sau mai putin indepartat. Raportul de aplicare nu este niciodata unul de asemanare. Pe de alta parte, atunci cind teoria se infunda in propriul sau domeniu, ea intilneste obstacole, ziduri, socuri care fac necesara continuarea ei printr-un alt tip de discurs (si tocmai acest alt tip este cel care determina, eventual, trecerea la un domeniu diferit). Practica este un ansamblu de relee de la un punct teoretic la altul, iar teoria, un releu de la o practica la alta. Nici o teorie nu poate sa se dezvolte fara sa intilneasca un soi de zid, si este nevoie de practica pentru strapungerea zidului. De exemplu, dumneavoastra ati inceput prin a analiza teoretic un mediu de inchidere precum azilul psihiatric din secolul al XIX-lea in societatea capitalista. Dupa care nimeriti peste necesitatea ca tocmai niste oameni internati incep sa vorbeasca despre ei insisi, ca opereaza o legatura (sau, dimpotriva, dumneavoastra erati deja un releu in raport cu ei), si acesti oameni se afla in inchisori, sint in inchisori. Cind ati organizat Grupul de Informare asupra Inchisorilor, pe aceasta baza ati facut-o: sa instaurati conditiile in care prizonierii sa poata ei insisi sa vorbeasca. Ar fi total fals sa spunem, asa cum parea a spune maoistul respectiv, ca ati trecut la practica aplicindu-va teoriile. Nu era vorba nici de aplicare, nici de proiect de reforma, nici de ancheta in sens traditional. Ci de cu totul altceva: de un sistem de relee intr-un ansamblu, intr-o multime de piese si de bucati deopotriva teoretice si practice. Pentru noi, intelectualul teoretician a incetat a mai fi un subiect, o constiinta reprezentanta sau reprezentativa. Cei care actioneaza sau care lupta au incetat sa mai fie reprezentati, de un partid sau de un sindicat care si ele, la rindul lor, si-ar aroga dreptul de a fi constiinta acestora. Cine vorbeste si cine actioneaza? Intotdeauna o multiplicitate, chiar si in persoana care vorbeste sau actioneaza. Sintem cu totii niste grupuscule. Nu mai exista reprezentare, nu mai exista decit actiune, actiune a teoriei, actiune a practicii, in raporturi de releu sau de retea.
M. Foucault: Am impresia ca politizarea unui intelectual se facea, traditional, plecind de la doua lucruri: pozitia sa de intelectual in cadrul societatii burgheze, in sistemul productiei capitaliste, in ideologia pe care ea o produce si o impune (a fi exploatat, redus la mizerie, respins, “damnat”, acuzat de subversiune, de imoralitate etc.); propriul sau discurs in masura in care revela un anumit adevar, in care descoperea raporturi politice acolo unde nimeni nu le vedea. Aceste doua forme de politizare nu erau straine una de alta, dar nici nu coincideau obligatoriu. Exista tipul “damnatului” si tipul “socialistului”. Aceste doua politizari s-au confundat cu usurinta in anumite momente de reactie violenta din partea puterii, dupa 1848, dupa Comuna, dupa 1940: intelectualul era respins, era persecutat in chiar momentul cind “lucrurile” apareau in deplinul lor “adevar”, in momentul cind nu trebuia sa spui ca regele era gol. Intelectualul spunea adevarul celor care inca nu-l vedeau si in numele celor care nu puteau sa il spuna: constiinta si elocventa.
Insa ceea ce au descoperit intelectualii o data cu recentele miscari este ca masele nu au nevoie de ei pentru a sti; ele stiu perfect, clar, mult mai bine decit ei; si o si spun foarte bine. Dar exista un sistem de putere care bareaza, interzice, invalideaza acest discurs si aceasta cunoastere. Putere care nu se afla doar in instantele superioare ale cenzurii, ci coboara foarte adinc, foarte subtil in intreaga retea a societatii. Intelectualii insisi fac parte din acest sistem de putere, ideea ca ei sint agentii “constiintei” si ai discursului face si ea parte din acest sistem. Rolul intelectualului nu mai este acela de a se plasa “putin inainte si putin alaturi” pentru a rosti adevarul mut al tuturor; ci mai degraba acela de a lupta impotriva formelor de putere acolo unde el este in acelasi timp obiectul si instrumentul acesteia: in ordinea “cunoasterii”, a “adevarului”, a “constiintei”, a “discursului”.
Din aceasta pricina, teoria nu va exprima, nu va traduce, nu va aplica o practica, ea este o practica. Una, insa, locala si regionala, asa cum spuneti: netotalizatoare. Lupta impotriva puterii, lupta pentru a o face sa apara si a o stirbi tocmai acolo unde este mai invizibila si mai insidioasa. Lupta nu pentru o “constientizare” (de multa vreme constiinta ca stiinta a fost dobindita de catre mase si constiinta ca subiect e prinsa, ocupata de catre burghezie), ci pentru subminarea si preluarea puterii, alaturi, impreuna cu toti cei care lupta pentru ea, nu in retragere pentru a-i lumina. O “teorie” este sistemul regional al acestei lupte.
G. Deleuze: Asta este o teorie, este exact ca o cutie cu scule. Nimic de-a face cu semnificantul... Trebuie ca sa serveasca, trebuie sa functioneze. Si nu pentru ea insasi. Daca nu exista oameni care sa se foloseasca de ea, incepind cu teoreticianul insusi care inceteaza atunci sa mai fie teoretician, inseamna ca nu valoreaza nimic sau ca nu i-a venit inca momentul. Asupra unei teorii nu se revine, faci altele, exista altele de facut. Curios e ca tocmai un autor care trece drept un intelectual pur, Proust, a spus foarte clar acest lucru: tratati cartea mea ca pe o pereche de ochelari indreptata spre exterior, iar daca nu vi se potriveste, ei bine, atunci luati altele, gasiti voi insiva propriul aparat care este, obligatoriu, un aparat de lupta. Teoria nu se totalizeaza, se multiplica si multiplica ea insasi. Puterea, prin insasi natura ei, este cea care opereaza totalizari, si dumneavoastra spuneti cit se poate de exact: prin natura ei, teoria este impotriva puterii. Atunci cind o teorie se infunda intr-un punct sau altul, ea se izbeste de imposibilitatea de a avea vreo consecinta practica fara sa se produca o explozie, la nevoie intr-un cu totul alt punct. Iata de ce notiunea de reforma este atit de idioata si de ipocrita. Caci reforma fie este elaborata de niste oameni care se pretind reprezentativi si care si-au facut o meserie din a vorbi pentru altii, in numele altora, si atunci este vorba de o amenajare a puterii, de o distributie a puterii ce se dubleaza cu o represiune sporita. Fie este o reforma reclamata, ceruta de cei pe care ea ii priveste, si atunci ea inceteaza a fi o reforma, este o actiune revolutionara care, din adincul caracterului ei partial, e hotarita sa puna la indoiala totalitatea puterii si a ierarhiei acesteia. Lucrul acesta este evident in inchisori: cea mai marunta, cea mai modesta revendicare a detinutilor e suficienta pentru a dezumfla pseudo-reforma Pleven. Daca copiii ar reusi sa-si faca auzite protestele intr-o scoala primara, sau doar intrebarile, ar fi de-ajuns pentru a provoca o explozie in ansamblul sistemului de invatamint. In fapt, sistemul acesta in care traim nu poate sa suporte nimic: de unde radicala sa fragilitate in fiece punct, in acelasi timp cu forta sa de reprimare globala. Dupa parerea mea, ati fost primul care ne-ati invatat ceva fundamental, atit prin cartile dumneavoastra cit si intr-un domeniu practic: rusinea de a vorbi pentru altii. Vreau sa spun: ne bateam joc de reprezentare, spuneam ca s-a sfirsit cu ea, dar nimeni nu tragea consecinta acestei transformari “teoretice”, si anume ca teoria cerea ca oamenii afectati sa vorbeasca in sfirsit, practic, pentru ei insisi.
M. Foucault: Si atunci cind detinutii au inceput sa vorbeasca, aveau propria lor teorie cu privire la inchisoare, la penalitate, la justitie. Tocmai acest soi de discurs impotriva puterii, acest contra-discurs tinut de detinuti si de cei numiti delincventi este ceea ce conteaza, si nu o teorie despre delincventa. Problema aceasta a inchisorii este o problema locala si marginala, pentru ca nu exista mai mult de 100 000 de persoane care trec anual prin inchisori; in total, astazi, in Franta, exista poate 300 000 sau 400 000 de persoane care au trecut prin inchisoare. Numai ca problema aceasta marginala zguduie oamenii. Am fost surprins sa constat cite persoane care nu se afla in inchisoare puteau fi interesate de problema inchisorilor, citi oameni ce nu erau predestinati sa asculte acest discurs al detinutilor si felul, pina la urma, in care ei intelegeau acest discurs. Cum sa explici asta? Nu este, oare, pentru ca, in general, sistemul penal constituie forma prin care puterea ca putere se arata in chipul cel mai manifest? A baga pe cineva la inchisoare, a-l tine in inchisoare, a-l priva de hrana, de caldura, a-l impiedica sa iasa ori sa faca dragoste etc. este efectiv manifestarea cea mai deliranta a puterii ce se poate imagina. Stateam, recent, de vorba cu o femeie care a fost in inchisoare, si aceasta imi spunea: “Cind te gindesti ca eu, care am patruzeci de ani, am fost pedepsita intr-o zi, in inchisoare, sa nu primesc decit piine goala!” Ceea ce frapeaza in aceasta poveste este nu numai puerilitatea exercitiului puterii, ci si cinismul cu care puterea se exercita ca putere, in forma ei cea mai arhaica, cea mai puerila, cea mai infantila. A pedepsi pe cineva la piine si apa, ei bine, aflam de asta cind sintem copii. Inchisoarea este singurul loc unde puterea poate sa se manifeste in stare nuda, in dimensiunile ei cele mai excesive, si sa justifice ca putere morala. “Am tot dreptul sa pedepsesc, caci stiti ca este o ticalosie sa furi, sa ucizi...” Tocmai asta e fascinant in inchisori, faptul ca, de aceasta data, puterea nu se ascunde, nu se mascheaza, ca se arata ca tiranie impinsa pina la cele mai marunte detalii, ca este cu cinism ea insasi, fiind in acelasi timp pura, pe de-a-ntregul “justificata”, din moment ce poate sa se formuleze, integral, inauntrul unei morale care-i incadreaza exercitiul: tirania ei bruta apare atunci ca o dominatie senina a Binelui asupra Raului, a ordinii asupra dezordinii.
G. Deleuze: Dintr-o data, si inversul devine la fel de adevarat. Nu doar detinutii sint tratati ca niste copii, ci si copiii sint tratati ca niste detinuti. Copiii indura o infantilizare care nu le e proprie. Din acest punct de vedere, este adevarat ca scolile sint putin inchisori, in vreme ce uzinele sint mult inchisori. E de ajuns sa vezi intrarea de la Renault. Sau in alta parte: trei bonuri pentru a face pipi pe zi. Ati gasit un text al lui Jeremy Bentham, din secolul al XVIII-lea, care propune tocmai o reforma a inchisorilor: in numele acestei inalte reforme, el stabileste un sistem circular in care in acelasi timp inchisoarea renovata slujeste drept model si unde se trece pe nesimtite de la scoala la manufactura, de la manufactura la inchisoare, si invers. Aceasta este esenta reformismului, a reprezentarii reformate. Din contra, atunci cind oamenii incep sa vorbeasca si sa actioneze in propriul lor nume, ei nu opun o reprezentare, fie si rasturnata, unei alte reprezentari, nu opun o alta reprezentativitate falsei reprezentativitati a puterii. Imi amintesc, de pilda, ca spuneati ca nu exista o justitie populara impotriva justitiei, ca acest lucru se petrece la un alt nivel.
M. Foucault: Dupa parerea mea, sub ura poporului fata de justitie, tribunale, inchisori nu trebuie sa vedem numai ideea unei alte justitii mai bune si mai drepte, ci in primul rind si mai cu seama perceperea unui punct singular, in care puterea se exercita pe cheltuiala poporului. Lupta antijudiciara este o lupta impotriva puterii, si nu cred ca ea este o lupta contra nedreptatilor, contra injustitiilor justitiei si pentru o mai buna functionare a institutiei judiciare. Este, oricum, frapant ca ori de cite ori au avut loc razmerite, revolte si seditiuni, tinta a constituit-o aparatul judiciar, in acelasi timp si din aceleasi motive cu aparatul fiscal, armata si celelalte forme ale puterii. Ipoteza mea, dar nu este vorba decit de o ipoteza, e ca tribunalele populare, de pilda in momentul Revolutiei, au constituit o modalitate, pentru mica burghezie aliata cu masele, de a recupera, de a-si reinsusi miscarea de lupta impotriva justitiei. Si, pentru a o recupera, a propus acest sistem al tribunalului ce se refera la o justitie care ar putea fi dreapta, la un judecator care ar putea sa dea o sentinta dreapta. Insasi forma tribunalului apartine unei ideologii a justitiei care este aceea a burgheziei.
G. Deleuze: Daca ne uitam la situatia actuala, puterea are in mod obligatoriu o viziune totala sau globala. Vreau sa spun ca toate formele actuale de represiune, care sint multiple, se totalizeaza cu usurinta din punctul de vedere al puterii: represiunea rasista impotriva imigrantilor, represiunea din uzine, represiunea din invatamint, represiunea impotriva tinerilor in general. Unitatea tuturor acestor forme nu trebuie cautata numai intr-o reactie fata de Mai ’68, ci mult mai mult intr-o pregatire si intr-o organizare concertata a viitorului nostru apropiat. Capitalismul francez are mare nevoie de o “rezerva” de somaj si abandoneaza masca liberala si paterna a slujbei integrale. Din acest punct de vedere isi gasesc unitatea: limitarea imigrarii, o data ce s-a spus ca emigrantilor li se incredintau muncile cele mai dure si mai ingrate, represiunea din uzine, din moment ce se pune problema de a le reda francezilor “gustul” unei munci din ce in ce mai dure, lupta impotriva tinerilor si represiunea din invatamint, dat fiind ca represiunea politieneasca este cu atit mai vie cu cit avem mai putina nevoie de tineri pe piata fortei de munca. Nenumarate categorii profesionale vor fi invitate sa exercite functii politienesti din ce in ce mai precise: profesorii, psihiatrii, educatorii de toate felurile etc. Se intimpla ceva pe care dumneavoastra il anuntati de multa vreme si despre care am crezut ca nu se poate produce: intarirea tuturor structurilor de inchidere. Si atunci, fata de aceasta politica globala a puterii, se recurge la riposte locale, la contra-focuri, la moduri de aparare activa si uneori preventiva. Nu trebuie sa totalizam ceea ce nu se lasa totalizat decit pe partea puterii si care nu ar putea fi totalizat pe partea noastra decit restaurind forme reprezentative de centralism si de ierarhie. Ceea ce ne revine, in schimb, de facut este sa izbutim sa instauram legaturi laterale, un intreg sistem de retele, de baze populare. Si asta e greu. In tot cazul, pentru noi, realitatea nu trece citusi de putin prin politica in sensul traditional de competitie si de impartire a puterii, a instantelor asa-zis reprezentative din P.C. sau C.G.T. Realitatea este ceea ce se petrece efectiv, astazi, intr-o uzina, intr-o scoala, intr-o cazarma, intr-o inchisoare, intr-un comisariat de politie. Ceea ce face ca actiunea sa presupuna un tip de informatie de o cu totul alta natura decit informatia din ziare (tipul de informatie vehiculat de Agentia de presa Libération).
M. Foucault: Aceasta dificultate, greutatea noastra de a gasi formele adecvate de lupta nu vine, oare, din faptul ca noi nu stim inca ce este cu adevarat puterea? A trebuit, la urma urmelor, sa asteptam secolul al XIX-lea pentru a afla ce este exploatarea, dar continuam, poate, sa nu stim nici acum ce este puterea. Iar Marx si Freud nu sint, poate, de-ajuns pentru a ne ajuta sa cunoastem acest lucru atit de misterios, in acelasi timp vizibil si invizibil, prezent si ascuns, investit pretutindeni care este puterea. Teoria statului, analiza traditionala a aparatelor statului nu epuizeaza, desigur, cimpul de exercitare si de functionare al puterii. E marea necunoscuta de azi: cine exercita puterea? Si unde anume o exercita? Stim, actualmente, mai mult sau mai putin, cine exploateaza, unde se duce profitul, in mina cui ajunge si unde este reinvestit, in vreme ce puterea... Stim foarte bine ca nu guvernele sint cele care detin puterea. Insa notiunea de “clasa conducatoare” nu este nici foarte clara si nici foarte elaborata. “A domina”, “a conduce”, “a guverna”, “grup aflat la putere”, “aparat de stat” etc., iata un intreg joc de notiuni care se cer analizate. Ar trebui, la fel, sa stim pina unde se exercita puterea, prin ce relee si pina la ce instante deseori infime, de ierarhie, de control, de supraveghere, de interdictie, de constringere. Peste tot unde exista putere, puterea se exercita. Nimeni nu-i este, la drept vorbind, titularul; si, totusi, ea se exercita intotdeauna intr-o anumita directie, cu unii de-o parte si cu ceilalti de cealalta; nu se stie cine o are de fapt; se stie, insa, cine n-o are. Daca lectura cartilor dumnevoastra (incepind cu Nietzsche si terminind cu ceea ce presimt din Capitalism si schizofrenie) a fost atit de importanta pentru mine e pentru ca ele imi par a merge foarte departe in punerea acestei probleme: sub vechea tema a sensului, a semnificatului, a semnificantului etc., in sfirsit problema puterii, a inegalitatii puterilor, a luptelor dintre ele. Fiecare lupta se dezvolta in jurul unui focar particular de putere (unul dintre nenumaratele mici focare de putere care pot fi un mic sef, un paznic de bloc, un director de inchisoare, un judecator, un responsabil sindical, un redactor sef de ziar). Si daca a desemna aceste focare, a le denunta, a vorbi public despre ele este o lupta, aceasta nu e pentru ca nimeni n-ar fi fost constient, inca, de ele, ci pentru ca a lua cuvintul despre acest subiect, a forta reteaua informatiei institutionale, a numi, a spune cine ce a facut, a arata tinta cu degetul constituie o prima rasturnare a puterii, un prim pas pentru alte lupte impotriva puterii. Daca discursuri precum acelea ale detinutilor sau ale medicilor de inchisori sint niste lupte e pentru ca ei confisca, fie si doar pentru o clipa, puterea de a vorbi despre inchisoare, ocupata, actualmente, doar de administratie si de tovarasii sai reformatori. Discursul de lupta nu se opune inconstientului: se opune secretului. Pare mult mai putin. Dar daca este mult mai mult? Exista o serie intreaga de echivocuri cu privire la “ascuns”, la “refulat”, la “ne-spus”, care permit “psihanalizarea” la pret scazut a ceea ce trebuie sa constituie obiectul unei lupte. Secretul este poate mult mai greu de inlaturat decit inconstientul. Cele doua teme pe care nu incetam a le intilni pina mai ieri, “Scriitura e refulatul” si “Scriitura este de drept subversiva” imi par a traduce un anumit numar de operatiuni ce se cer denuntate cu asprime.
G. Deleuze: Referitor la problema aceasta pusa de dumnevoastra: vedem bine cine exploateaza, cine profita, cine guverneaza, insa puterea continua sa fie ceva cit se poate de difuz, as avansa urmatoarea ipoteza: chiar si marxismul, in primul rind el, a determinat problema in termeni de interes (puterea e detinuta de o clasa dominanta definita prin interesele sale). Imediat, ne izbim de intrebarea: cum se face ca oameni care nu au efectiv un interes in acest sens urmeaza, imbratiseaza strins puterea si solicita o parcela din ea? Poate pentru ca, in termeni de investitii, atit economice cit si inconstiente, interesul nu reprezinta ultimul cuvint, exista investitii de dorinta care explica faptul ca noi putem, la nevoie, sa dorim nu impotriva propriului interes, dat fiind ca interesul urmeaza indeaproape si se afla acolo unde-l aseaza dorinta, ci sa dorim intr-un mod mai profund si mai difuz decit propriul interes. Trebuie sa acceptam sa auzim strigatul Reich-ului: nu, masele nu au fost inselate, au dorit fascismul intr-un anumit moment! Exista investitii de dorinta care modeleaza puterea si o transmit, si care fac ca puterea sa se gaseasca atit la nivelul politistului cit si la acela al primului-ministru si sa nu existe absolut nici o diferenta de natura intre puterea exercitata de un marunt politai si puterea exercitata de un ministru. Natura investitiilor de dorinta asupra corpului social este cea care explica de ce anumite partide sau sindicate, care ar fi trebuit sa aiba investitii revolutionare in numele intereselor de clasa, pot avea investitii reformiste sau perfect reactionare la nivelul dorintei.
M. Foucault: Asa cum spuneti, raporturile intre dorinta, putere si interes sint mai complicate decit se crede de obicei, si nu neaparat cei care exercita puterea au obligatoriu interesul de a o exercita; cei care au interesul s-o exercite n-o exercita, si dorinta de putere joaca intre putere si interes un joc cu totul aparte, inca necunoscut. Se intimpla ca masele sa doreasca, in timpul fascismului, ca unii sa exercite puterea, unii care totusi nu se confunda cu ele, pentru ca puterea se va exercita asupra lor si pe cheltuiala lor, pina la moartea, sacrificiul, masacrarea lor, dar ele doresc totusi aceasta putere, doresc ca aceasta putere sa fie exercitata. Jocul acesta dintre dorinta, putere si interes este inca putin cunoscut. A fost nevoie de mult timp pentru a sti ce era exploatarea. Iar dorinta a fost si este inca o chestiune anevoioasa. Este posibil ca, acum, luptele care se poarta si, apoi, teoriile locale, regionale, discontinue care sint pe cale a se elabora in aceste lupte si care fac in mod absolut corp comun cu ele sa constituie inceputul unei descoperiri a modului in care se exercita puterea.
G. Deleuze: Revin, atunci, la problema: miscarea revolutionara actuala are multiple focare, si aceasta nu din slabiciune sau insuficienta, deoarece o anume totalizare apartine mai degraba puterii si reactiunii. De exemplu in Vietnam, exista o formidabila riposta locala. Dar cum trebuie concepute retelele, legaturile transversale intre aceste puncte active discontinue, de la o tara la alta si in interiorul aceleiasi tari?
M. Foucault: Discontinuitatea geografica despre care vorbiti inseamna, poate, urmatorul lucru: din moment ce lupta se poarta impotriva exploatarii, proletariatul este acela care nu doar poarta aceasta lupta, dar defineste si tintele, metodele, locurile si instrumentele de lupta; iar a te alia cu proletariatul inseamna a i te alatura in pozitiile si in ideologia sa, inseamna a-ti asuma motivele luptei sale. A te topi in el. Dar daca lupta se poarta impotriva puterii, atunci toti cei asupra carora se exercita puterea ca abuz, toti cei care o recunosc ca intolerabila pot sa angajeze lupta acolo unde se afla si pornind de la propria lor activitate (sau pasivitate). Angajind aceasta lupta care este a lor, careia ei ii cunosc perfect tinta si careia pot sa-i determine metoda, ei intra in procesul revolutionar. Ca aliati, fireste, ai proletariatului, deoarece, daca puterea se exercita asa cum se exercita, este tocmai pentru a mentine exploatarea capitalista. Ei slujesc in mod real cauza revolutiei proletare luptind exact acolo unde opresiunea se exercita asupra lor. Femeile, detinutii, soldatii, bolnavii din spitale, homosexualii au declansat in momentul de fata o lupta specifica impotriva formei particulare de putere, de constringere, de control ce se exercita asupra lor. Aceste lupte fac parte, actualmente, din miscarea revolutionara, cu conditia sa fie radicale, fara compromis si fara reformism, fara incercari de amenajare a aceleiasi puteri cu, cel mult, o schimbare a titularului. Iar aceste miscari sint legate de miscarea revolutionara a proletariatului insusi in masura in care acesta trebuie sa lupte cu toate controalele si cu toate constringerile ce reproduc, pretutindeni, aceeasi putere.
Ceea ce inseamna ca generalitatea luptei nu se face cu siguranta in forma totalizarii despre care vorbeati adineauri, acea totalizare teoretica, sub forma “adevarului”. Ceea ce face generalitatea luptei este insusi sistemul de putere, toate formele de exercitare si de aplicare a puterii.
G. Deleuze: Si ca nu se poate atinge un punct oarecare de aplicare fara sa te trezesti confruntat cu tot acest ansamblu difuz, pe care din acel moment ajungi obligatoriu sa vrei sa-l arunci in aer, pornind de la cea mai marunta revendicare cu putinta. Orice aparare si orice atac revolutionar partial intilneste, in felul acesta, lupta muncitoreasca.