l2x4xc
- cu referire la Nietzsche, Kant, Rousseau
Oamenii relationeaza intre ei in diverse moduri. In timp
ce unii produc fapte bune si infaptuiesc dreptatea, altii, neglijand
oamenii din jurul lor, savarsesc fapte ale caror consecinte constau in
ingradirea libertatilor celuilalt sau, in cele mai crude situatii,
in chiar distrugerea celuilalt. In aceasta situatie, multi dintre
filosofi, cautand sa gaseasca esenta care se ascunde in spatele
omului si a comportamentului acestuia, au reflectat asupra felului naturii umane
(buna sau rea) si in functie de viziunea fiecaruia, au incercat
sa descrie mecanismele care stau in spatele actiunilor umane.
Daca omul este bun de la natura si, in consecinta, isi regleaza
relatiile cu semenii identificandu-se pe sine insusi la fel ca ceilalti
(avand o natura identica) atunci comportamentul sau va fi unul deschis
catre celalalt, iar prosperitatea proprie nu va avea intaietate
in dauna prosperitatii comune, a tuturor. Aceasta idee o gandeste
si Jean-Jacques Rousseau atunci cand crede ca natura l-a creat pe om bun
si numai societatea i-a pervertit comportamentul intr-unul negativ. Ce
ii determina totusi pe oameni sa se comporte bine cu ceilalti o data ce
societatea i-a inrait? Rousseau crede ca omul este inzestrat cu
un principiu de dreptate si virtute, numit constiinta, care distinge intre
bine si rau si care venind din sentimentul natural al dreptatii ii determina
pe acestia sa actioneze conform „luminii ratiunii”. Cele doua principii
pe care Rousseau le pune la baza comportamentului uman sunt date de instinctul
de autoconservare, prin care fiecare isi doreste propria bunastare, si
de suferinta pe care omul o simte in fata durerii celuilalt, identificandu-se
cu acesta. La Immanuel Kant acest principiu al idenfificarii cu celalalt ia
forma imperativului categoric al ratiunii „actioneaza astfel incat
maxima vointei tale sa poata servi oricand in acelasi timp ca principiu
al unei legiferari universale”. Daca in filosofia lui Kant intrebarea
principala este „cum?”, atunci la intrebarea „cum pot
sa devin fericit” raspunsul unic consta in urmarea acestui imperativ
din care reiese faptul ca fiecare om trebuie tratat ca scop in sine si
nu ca pe un mijloc. Daca ma identific cu cel de langa mine si daca constientizez
faptul ca si eu ma pot afla oricand in acceasi postura ca si el,
atunci cel de asemeni mie va fi tratat de catre mine exact asa cum mi-as dori
eu sa fiu tratat in situatia data, deci nu ca mijloc pentru ceva, ci ca
scop in sine. Premisa pe care Kant o foloseste aici este ca daca toti
oamenii sunt dotati cu ratiune, atunci toti oamenii sunt egali.
Egalitatea dintre oameni este exact principiul pe care filosoful german, Friedrich
Nietzsche il va nega atunci cand va imparti comportamentul
uman in doua tipuri: cel bazat pe o morala de stapan si cel bazat
pe o morala de sclav. Considerand ca oamenii nu se nasc egali, Nietzsche
considera ca aplicarea egalitatii in relatiile dintre oameni este o nedreptate.
Cei puternici, cu morala de stapan si dotati cu „vointa de putere”
sunt cei care trebuie sa domine. Raportul eu-ceilalti bazat pe alteritate (spre
deosebire de Rousseau unde era importanta identificarea cu celalalt) este caracterizat
de dominanta, supraomul (propovauit de catre Nietzsche) il va domina pe
cel slab, iar in vointa de dominare a acestuia rezida insasi esenta
vietii. Nietzsche nu mai pune problema in termenii lui Rousseau care se
intreba daca oamenii sunt de la natura buni sau rai, ci afirma ca oamenii
sunt puternici si slabi si de aceea dreptatea consta, cum spuneam, in
dominanta asupra celui slab. „Viata insasi, spune Nietzsche, este
in esenta sustragere, ranire, biruinta asupra celui mai slab, oprimare,
duritate, impunere cu forta a formelor proprii, asimilare sau, cel putin si
in cel mai bland caz, exploatare.” Interpretata in diverse
feluri filosofia lui Nietzsche a determinat aparitia unor ideologii nocive precum
ce a fascismului.
Daca omul se naste bun sau rau si in conformitate cu acest factor isi
regleaza propriul comportament, atunci inseamna ca pornim de la ideea
ca omul se naste om. Ori in filosofie daca se cauta esenta naturii umane
si daca ne intrebam: ce este omul? (iar daca la aceasta intrebare
raspundem ca el este mai mult decat o fiinta bipeda care se naste), atunci
cu siguranta ca omul nu este om numai prin faptul ca se naste asa, ci devine
om prin procesul propriu al formarii de sine. Omul devine om doar in relatie
de comunicare cu semenii, intr-un mediu socio-cultural propice si favorabil
dezvoltarii personalitatii acestuia.
