aTraditia filosofica in care ar fi sa se inscrie cu adevarat Foucault
este aceea critica a lui Kant, si am puteai* sa numim intreprinderea sa
Istoria critica a gindirii. Prin aceasta nu trebuie sa intelegem
insa o istorie a ideilor care ar fi, in acelasi timp, si o analiza
a erorilor pe care am avea putinta, ulterior, sa le masuram; si nici o descifrare
a necunoasterilor de care acestea sint legate si de care ar putea sa depinda
ceea ce gindim azi. Daca prin gindire intelegem actul care
instaureaza, in diversele lor relatii posibile, un subiect si un obiect,
istoria critica a gindirii va fi o analiza a conditiilor in care
s-au format sau modificat anumite relatii dintre subiect si obiect, in
masura in care acestea sint constitutive pentru o cunoastere posibila.
Nu este vorba de a defini conditiile formale ale unui raport cu obiectul: dupa
cum nu e vorba nici de evidentierea conditiilor empirice care au putut, la un
moment dat, sa-i permita subiectului in general sa ia act de un obiect
deja dat in cadrul realului. Problema este de a determina ce anume trebuie
sa fie subiectul, carei conditionari ii este supus, ce statut trebuie
sa detina, ce pozitie trebuie sa ocupe in cadrul realului sau al imaginarului
pentru a deveni subiect legitim al unui tip sau altul de cunoastere; este vorba,
pe scurt, de a-i determina modul propriu de “subiectivare”; caci
acesta nu este, evident, acelasi daca cunoasterea avuta in vedere are
forma exegezei unui text sacru, a unei observatii de istorie naturala sau a
analizei comportamentului unui bolnav psihic. Problema este, insa, totodata,
si de a determina in ce conditii ceva poate sa devina obiect pentru o
cunoastere posibila, cum a putut el sa fie problematizat ca obiect destinat
cunoasterii, carei proceduri de decupare a putut sa-i fie supus, ce parte din
el e considerata pertinenta. Este nevoie, asadar, sa-i determinam modul propriu
de obiectivare, care nici el nu este acelasi, in functie de tipul de cunoastere
avut in vedere. k2e15ei
Aceasta obiectivare si aceasta subiectivare nu sint independente una fata
de alta; tocmai din dezvoltarea lor mutuala si din legatura lor reciproca se
nasc ceea ce am putea numi “jocurile de adevar”: adica nu descoperirea
unor lucruri adevarate, ci a regulilor conform carora, cu privire la anumite
lucruri, ceea ce un subiect poate sa afirme tine de chestiunea adevarat/fals.
Intr-un cuvint, istoria critica a gindirii nu este o istorie
a achizitiilor si nici una a ocultarilor adevarului; este istoria aparitiei
diferitelor jocuri de adevar: istoria “veridictiunilor”, intelese
ca formele prin care, pe un domeniu de lucruri, vin sa se articuleze discursuri
susceptibile a fi considerate adevarate sau false: care au fost conditiile acestei
aparitii, pretul care, intr-o oarecare masura, a trebuit platit pentru
ea, efectele ei asupra realului si modul in care, legind un anumit
tip de obiect de anumite modalitati ale subiectului, ea a constituit, pentru
o perioada, o arie si niste indivizi dati, aprioricul istoric al unei experiente
posibile.
Insa aceasta intrebare -; sau aceasta serie de intrebari
-;, care sint acelea ale unei “arheologii a cunoasterii”,
Michel Foucault n-a pus-o si nu a vrut sa o puna in legatura cu indiferent
care joc de adevar. Ci doar referitor la acelea in care subiectul insusi
e postulat ca obiect de cunoastere posibila: care sint procesele de subiectivare
si de obiectivare care fac ca subiectul sa poate deveni, in calitate de
subiect, obiect de cunoastere. Nu este, fireste, vorba de a sti cum s-a constituit,
de-a lungul istoriei, o “cunoastere psihologica”, ci de a determina
felul in care s-au constituit jocuri de adevar diverse prin intermediul
carora subiectul a ajuns obiect de cunoastere. Aceasta analiza, Michel Foucault
a incercat s-o intreprinda, mai intii, in doua
feluri. In legatura cu aparitia si cu inserarea, in domenii si sub
forma unei cunoasteri cu statut stiintific, a problemei subiectului care vorbeste,
munceste si vietuieste; era vorba, in acel moment, despre formarea unora
dintre “stiintele umane”, studiate prin raportare la practica stiintelor
empirice si la discursul lor din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea (Cuvintele
si lucrurile). Michel Foucault a mai incercat, de asemenea, sa analizeze
si constituirea subiectului asa cum poate acesta sa apara de cealalta parte
a unei linii de separatie normative si sa devina obiect de cunoastere -;
cu titlu de nebun, de bolnav sau de delincvent: si aceasta prin intermediul
unor practici precum cele ale psihiatriei, medicinii clinice si penalitatii
(Istoria nebuniei, Nasterea clinicii, A supraveghea si a pedepsi).
In vremea din urma, si in interiorul aceluiasi proiect general,
Michel Foucault s-a ocupat cu studierea constituirii subiectului ca obiect pentru
el insusi: formarea procedurilor prin care subiectul ajunge sa se observe
pe sine, sa se analizeze, sa se descifreze, sa se recunoasca in calitate
de domeniu al unei cunoasteri posibile. Este vorba, pe scurt, de o istorie a
“subiectivitatii”, daca prin acest cuvint intelegem
felul in care subiectul face experienta de sine in interiorul unui
joc de adevar prin care se raporteaza la el insusi. Lui Michel Foucault,
problema sexului si a sexualitatii i s-a parut a constitui nu singurul exemplu
posibil, desigur, insa, oricum, un caz privilegiat: caci, intr-adevar,
tocmai in legatura cu aceasta problema, de-a lungul crestinismului si
poate chiar dincolo de acesta, indivizii au fost chemati sa se recunoasca, toti,
ca subiecti ai placerii, ai dorintei, ai concupiscentei, ai tentatiei, fiind
solicitati ca, prin mijloace diverse (examen de sine, exercitii spirituale,
marturisire, confesiune), sa desfasoare, referitor la ei insisi si la
ceea ce constituie partea cea mai secreta, cea mai individuala a subiectivitatii
lor, jocul adevaratului si al falsului.
Pe scurt, in aceasta istorie a sexualitatii este vorba de constituirea
unui al treilea volet: el vine sa se adauge analizelor asupra raporturilor dintre
subiect si adevar sau, mai exact, studierii modurilor prin care subiectul a
putut fi inserat ca obiect in interiorul jocurilor de adevar.
Alegerea ca fir conducator, pentru toate aceste analize, a problemei raporturilor
dintre subiect si adevar implica anumite optiuni de metoda. Si, in primul
rind, un scepticism sistematic fata de toate universaliile antropologice,
ceea ce nu inseamna o respingere din capul locului a lor, in bloc
si in acelasi timp pentru toate, ci neadmiterea decit a acelora
care se dovedesc riguros indispensabile; tot ceea ce, in cadrul cunoasterii
de care dispunem, ne este propus ca avind validitate universala referitor
la natura umana sau la categoriile ce se pot aplica subiectului se cuvine verificat
si analizat: a refuza universalul “nebuniei”, al “delincventei”
ori al “sexualitatii” nu vrea sa insemne ca lucrurile la care
se refera aceste notiuni nu exista sau ca ele nu reprezinta decit niste
himere plasmuite pentru nevoile unei cauze dubioase; dar inseamna, totusi,
mai mult decit simpla constatare a faptului ca continutul lor variaza
in functie de timp si imprejurari; inseamna a-ti pune intrebari
cu privire la conditiile ce ne permit, in conformitate cu regulile enuntarii
adevarate sau false, sa recunoastem un subiect ca bolnav mintal sau ca un subiect
sa-si recunoasca partea esentiala in modalitatea dorintei sale sexuale.
Prima regula de metoda pentru acest gen de cercetare este, asadar, urmatoarea:
a ocoli atit cit este posibil, pentru a le interoga din punctul
de vedere al constituirii lor istorice, universaliile antropologice (si, fireste,
pe cele ale unui umanism care ar sublinia drepturile, privilegiile si natura
unei fiinte umane ca adevar imediat si atemporal al subiectului). Mai trebuie,
apoi, rasturnat si demersul filosofic de urcare spre subiectul constituant,
caruia i se cere sa dea seama de tot ce poate sa insemne obiect de cunoastere
in general; se cuvine, dimpotriva, sa coborim spre studiul practicilor
concrete prin intermediul carora subiectul este constituit in imanenta
unui domeniu de cunoastere. Si aici, insa, se cuvine sa fim cu bagare
de seama: a refuza recursul filosofic la un subiect constituant nu inseamna
a proceda ca si cum subiectul n-ar exista si a face abstractie de el in
beneficiul unei obiectivitati pure; acest refuz urmareste evidentierea proceselor
caracteristice unei experiente prin care subiectul si obiectul “se formeaza
si se transforma” prin raportare unul la celalalt si in functie
unul de celalalt. Discursul bolii mentale, al delincventei ori al sexualitatii
nu spune ce este subiectul decit in interiorul unui anumit joc foarte
particular de adevar; insa aceste jocuri nu-i sint impuse subiectului
din afara, conform unei cauzalitati necesare ori unor determinari structurale;
ele deschid un cimp de experienta in care subiectul si obiectul
nu sint, ambele, constituite decit in anumite conditii simultane,
dar in care ele nu inceteaza sa se transforme unul prin raportare
la celalalt, si deci sa modifice insusi cimpul de experienta ca
atare.
De unde un al treilea principiu de metoda: a te adresa, ca domeniu de analiza,
“practicilor”, a aborda cercetarea prin intermediul a ce “se
face”. Ce anume se facea, asadar, cu nebunii, cu delincventii sau cu bolnavii?
Putem, desigur, sa incercam a deduce din reprezentarea cu privire la ei
sau din cunostintele pe care ni se parea ca le detinem despre ei institutiile
in care erau plasati si tratamentele la care erau supusi; mai putem, de
asemenea, sa cautam care era forma “adevaratelor” boli mentale si
modalitatile delincventei reale intr-o epoca data pentru a explica ce
anume se gindea, atunci, despre ele. Michel Foucault abordeaza lucrurile
intr-un cu totul alt fel: el studiaza mai intii ansamblul
modurilor de a face mai mult sau mai putin reglate, mai mult sau mai putin calculate,
mai mult sau mai putin finalizate prin intermediul carora se contura in
acelasi timp ceea ce era constituit ca real pentru cei care incercau sa-l
gindeasca si sa-l administreze, si modul in care respectivii se
constituiau ca subiecti capabili sa cunoasca, sa analizeze si, eventual, sa
modifice realul. Doar “practicile” intelese ca mod deopotriva
de a actiona si de a gindi ofera cheia de inteligibilitate pentru constituirea
corelativa a subiectului si obiectului.
Dar din moment ce, prin intermediul acestor practici, este vorba de a studia
diferitele moduri de obiectivare a subiectului, este usor de inteles importanta
acordata analizei relatiilor de putere. Mai trebuie, sa definim insa cu
atentie ce poate si ce isi propune sa fie o astfel de analiza. Nu este,
evident, vorba de a interoga “puterea” in legatura cu originea,
principiile si limitele ei legitime, ci de a studia procedeele si tehnicile
care sint utilizate in anumite contexte institutionale pentru a
se actiona asupra comportamentului indivizilor luati individual sau in
grup; pentru a le modela, dirija si modifica conduita, pentru a impune scopuri
inactivitatii lor sau a o inscrie in strategii de ansamblu, multiple
deci, din punctul de vedere al formei si al locului de exercitare; diverse,
totodata, si din punctul de vedere al procedurilor si tehnicilor pe care le
aplica: aceste relatii de putere caracterizeaza modul prin care oamenii se “guverneaza”
unii pe altii; iar analiza lor demonstreaza felul in care, prin intermediul
anumitor forme de “guvernare” (a alienatilor, bolnavilor, delincventilor
etc.), este obiectivat subiectul nebun, bolnav, delincvent. Aceasta analiza
nu vrea, prin urmare, sa spuna ca abuzul unei puteri sau al alteia a creat nebuni,
bolnavi sau criminali acolo unde nu exista nimic, ci ca formele diverse si particulare
de “guvernare” a indivizilor s-au dovedit determinante pentru diferitele
moduri de obiectivare a subiectului.
Se observa, asadar, felul in care tema unei “istorii a sexualitatii”
poate fi inscrisa in interiorul proiectului general al lui Michel
Foucault: este vorba de a analiza “sexualitatea” ca modalitate de
experienta singulara din punct de vedere istoric, in care subiectul este
obiectivat pentru el insusi si pentru ceilalti, prin intermediul unor
proceduri precise de “guvernare”.