m7x15xs
in mijlocul cercului pe care incercam sa-l descriem cu notiunea „joc" se afla figura sofistului grec. Sofistul este continuatorul, usor dereglat, al acelui personaj central al vietii culturale arhaice pe care l-am vazut rind pe rind ca profet, saman, vizionar, taumaturg, poet, si pe care am prefera sa-l numim in continuare vates. Dorinta de a da un spectacol si cea de a dobori un concurent intr-o lupta publica, cele doua forte motrice ale jocului social, se afla, in functia sofistului, in mod vizibil, la suprafata. Sa nu uitam ca denumirea de sofist, la Eschil, este data inca eroilor intelepti, ca Prometeu si Palamede. Ambii insira toate artele pe care le-au nascocit ca sa le fie de folos oamenilor. Tocmai prin aceasta fanfaronada privitoare la mestesugurile lor, ei se aseamana cu sofistul de mai tir-ziu, ca Hippias, multistiutor, mnemotehnician, scamator, care se lauda ca este un erou al autarhiei economice, caci tot ceea ce are asupra lui a fost facut de mina sa, ca se pricepe la orice, ca se ofera sa vorbeasca despre toate su¬biectele posibile, caci le-a pregatit ca sa le poata recita, ca e gata sa raspunda la toate intrebarile ce i s-ar pune si ca n-a gasit inca niciodata pe nimeni sa-l intreaca1. Acesta e inca pe de-a-ntregul stilul lui Yajnavalkya, preo¬tul dezlegator de ghicitori din Brahmana.
Epideixis, prezentare, expunere, spectacol, asa se nu¬meste aparitia in public a sofistului. Dupa cum am ara¬tat, el are un repertoriu pentru reprezentatiile sale. Ia
1 Hippias Minor, 368/369. onorariu pentru ele si are chiar numere cu preturi fixe ca, de pilda, cuvintarea de cincizeci de drahme a lui Pro-dicos. Gorgias realiza onorarii atit de mari, incit a putut sa inchine zeului din Delfi o statuie de aur masiv care il infatisa pe el insusi. Sofistul itinerant, ca Protagoras inregistreaza succese fabuloase. Sosirea in oras a unui sofist cunoscut este un eveniment. Sofistii sint priviti cu gura cascata, ca niste facatori de minuni, si sint comparati cu atletii, pe scurt: activitatea sofistilor se desfasoara pe de-a-ntregul in sfera sportului. Spectatorii aclama si rid cind vad o lovitura reusita. Este joc pur, adversarii se prind unul pe altul intr-o plasa a limbajului2, se fac re¬ciproc knock-out3, se lauda ca nu pun decit intrebari incu¬ietoare, la care raspunsul este intotdeauna gresit.

Cind Protagoras numeste sofistica „o arta veche", Texvnv roxXavccv (technen palaian)*, el nimereste cu aceasta denumire in miezul problemei. Este vechiul joc al mintii, care in cultura arhaica, chiar si in cele mai vechi perioade, luneca in fiece clipa dinspre sacru inspre divertismentul pur, apoi atinge din nou intelepciunea suprema pentru ca dupa aceea sa devina iarasi competitie ludica. Werner Jaeger a spus ca die neuere Mode, Pythagoras als eine Art von Medizinmann hinzustellen5 nu merita sa fie combatuta6. El uita ca vraciul, in raport atit cu filozofii, cit si cu sofistii, este si ramine totusi, in fapt, din punct de vedere in esenta istoric, fratele lor mai mare. Si ca toti acestia mai pastreaza inca trasaturi ale vechii lor inrudiri.
Sofistii insisi si-au dat perfect de bine seama de ca¬racterul ludic al activitatii lor. Gorgias a numit el insusi lucrarea sa Elogiul Elenei un joc (euov Se nmYviov — emon de paignion), iar scrierea sa Despre natura a fost declarata ea un joc retoric7. Cine nu admite acest punct de ve¬dere8 sa nu uite ca in tot domeniul retoricii sofistice hotarul dintre joc si seriozitate nu poate fi trasat cu pre¬cizie si ca, in fapt, calificarea de „joc" corespunde foarte kine naturii originare a lucrurilor. Cine numeste imaginea data de Platon cu privire la sofisti caricatura si parodie9 uita ca toate trasaturile ludice si impure ale personajului cultural reprezentat de sofist sint legate in mod insepa¬rabil de natura sa arhaica. Sofistul face parte, de la natura, mai mult sau mai putin, din lumea vagabonzilor. Caci este, in oarecare masura, vintura-lume si parazit par droit de naissance10.
in acelasi timp insa, sofistii sint cei ce au creat mediul in care au prins forma ideile elenice privitoare la edu¬catie si la civilizatie. Caci intelepciunea si stiinta gre¬ceasca nu s-au dezvoltat in scoala (in sensul nostru). Ele nu au fost dobindite ca un produs secundar al orientarii spre profesiuni folositoare sau aducatoare de cistig. Ele au fost pentru elen rodul timpului sau liber, oxoXfj (schole), iar, pentru omul liber, orice timp pe care nu i-l solicita functia publica sau razboiul ori serviciul de onoare era timp liber11. Cuvintul „scoala" are o preisto¬rie ciudata. Si tocmai in acest mediu, al timpului liber al omului liber, a fost la locul lui, din vremuri stravechi, sofistul, cel dintii reprezentant al unei vieti de cugetare si de cercetare.
Daca privim produsul tipic al sofismului, adica sofis¬mul, dinspre latura tehnica, deci ca forma de manifestare, arunci acesta tradeaza numaidecit toate legaturile cu jocul primitiv, pe care le-am intilnit la predecesorul lui, arhaicul vates. Sofismul se invecineaza indeaproape cu ghicitoarea. Este un mestesug de lupta. Cuvintul proble¬ma cuprinde doua semnificatii originare concrete: ceva pe care cineva il are in fata sau il pune in fata altcuiva pentru a se apara — de pilda, un scut — si ceva pe care cineva il arunca altcuiva, ca sa-l prinda, sa-l preia. In sens figurat, aceste doua semnificatii, pentru arta sofistului se confunda intru totul12, intrebarile si argumentarile lui sint tot atitea problemata, in sensul cel mai propriu. Jocurile de inteligenta, surprinderea cuiva cu ajutorul unor intre¬bari incuietoare ocupau un loc important in conversatia greceasca. Diferitele tipuri de intrebari incuietoare erau sistematizate sub tot felul de denumiri tehnice, ca sorites apophaskon, outis, pseudomenos, antistrephon etc. Un invata¬cel al lui Aristotel, pe nume Clearh, a scris o teorie a ghi¬citorii, si anume a genului numit grifos, o problema glumeata, data ca rasplata sau ca pedeapsa. — Ce este la fel pretutindeni si nicaieri? — Raspuns: timpul. — Ceea ce sint, nu vezi. Sint un om. Deci tu nu esti om. La care Diogene se zice ca ar fi raspuns: daca vrei sa fie adevarat, atunci incepe cu mine13. Crisip a scris un intreg tratat despre anumite sofisme. Toate aceste FangschliisseH se bazeaza pe conditia ca domeniul valabilitatii logice sa fie limitat in mod tacit la un spatiu de joc, inlauntrul caruia adversarul sa ramina tot timpul, fara sa arunce macar un „da, insa...", asa cum a facut Diogene, caci atunci s-ar strica jocul. Din punct de vedere stilistic, problemele propuse pot fi dezvoltate pina la forme artistice, cu ritm, repetitie, paralelism etc.
intre aceste Spielereien, importantele discursuri artis¬tice ale sofistului si disputa filozofica socratica, tranzitiile sint treptate. Sofismul se afla foarte aproape de ghici¬toarea obisnuita, conceputa cu scop recreativ, dar, datorita acestui fapt, tot asa, foarte aproape si de ghicitoarea cos¬mogonica sacra. Euthydemos se joaca o data cu un sofism gramatic si logic copilaresc15, iar alta data intrebarea Iu se afla la marginea ghicitorii cosmice si de cunostinte. Cele mai profunde sentinte ale filozofiei grecesti timpurii __ ca/ de pilda, concluzia eleatilor: nu exista pluralitate, nici miscare, nici cuvinte — s-au nascut in forma jocu¬lui de intrebari si raspunsuri. O concluzie atit de abstrac¬ta ca imposibilitatea oricarei judecati generalizate devine constienta in forma exterioara a intrebarii in lant numita sorites. Cind desertam o banita de griu, zgomotul il face primul bob? — Nu. — Atunci al doilea? etc.
Grecii insisi si-au dat seama tot timpul in ce mare ma¬sura se miscau, cu toate aceste lucruri, in sfera jocului. in Euthydemos, Socrate respinge intrebarile sofistice incu¬ietoare ca fiind joaca invataceilor. Din aceste lucruri, spune el, nu invatam nimic cu privire la esenta lucrurilor insesi, ci doar cum sa ne batem joc de oameni cu ajutorul unor subtilitati verbale; e totuna cu a pune cuiva o pie¬dica sau a-i trage scaunul pe care vrea sa se aseze. — Cind sustii ca pe tinarul acesta vrei sa-l duci cu presul — se spune mai departe — te joci sau esti serios?17 in Sofistul lui Platon, Theaitetos trebuie sa-i admita strainului din Eleea ca sofistul face parte din categoria saltimbancilor — textual: din a celor care se ocupa de jocuri, twv "rijq 7tai5iac, liexeCTOvrcov (ton tes paidias metechonton)w. Parmenide, strins cu usa sa se pronunte cu privire la existenta, nu¬meste aceasta sarcina „a juca un joc greu" — 7tpayuat£uo5ri TOu8uxv raxiijeiv (pragmateiode paidian paizein)19 — si trece apoi la cele mai profunde probleme fundamentale ale existentei. Dar toate acestea se petrec intr-adevar in forma unui joc de intrebari si raspunsuri. Unicul nu poate avea parti, este nelimitat, deci amorf, nu este nicaieri, este imobil, atemporal, incognoscibil. Pe urma, argumentatia este inversata, apoi inca o data, si inca o data20. Argu¬mentul merge ca o suveica incolo si inapoi, iar intelepciunea prinde forma in miscarea unui joc nobil. I\ju numai sofistii il joaca, ci si Socrate si insusi Platon21.
Potrivit lui Aristotel, Zenon din Eleea ar fi scris cel din-tii dialoguri in aceasta forma interogativa, proprie filozo¬filor din Megara si sofistilor. Era o tehnica menita sa-l prinda in capcana pe adversar. Platon l-ar fi urmat apoi, pentru dialogurile sale, indeosebi pe scriitorul comic Sofron, iar Aristotel numeste chiar dialogul o forma a mimus-ului22, a farsei, care este ea insasi, la rindul ei, o forma a comediei. De incorporarea in genul saltimban¬cilor, jonglerilor, scamatorilor, de care se bucurau sofistii, nu au fost crutati nici chiar Socrate si Platon23. Daca toate acestea nu sint de ajuns pentru a trada elementul ludic al filozofiei, il putem gasi chiar in dialogurile lui Platon. Dialogul este o forma artistica. Este o fictiune. Oricit de inalt ar fi fost nivelul conversatiei reale la greci, ea nu putea sa corespunda niciodata pe de-a-ntregul formei literare a dialogului. Dialogul ramine la Platon o forma artistica usoara, ludica. Sa luam constructia nu¬velistica a lui Parmenide, inceputul lui Cratylos, tonul facil si vesel al amindurora si al atitor alte dialoguri, intr-adevar, o anumita asemanare cu mimus-ul, cu cuvin-tarea glumeata, nu se poate tagadui, in Sofistul, diferitele principii fundamentale ale filozofilor mai vechi sint atinse intr-o forma glumeata24, in Protagoras mitul lui Epimeteu si al lui Prometeu este povestit pe un ton in intregime umoristic25. Exista cu privire la infatisarea si numele acestor zei — zice Socrate in Cratylos — o explicatie serioasa si una caraghioasa, pentru ca „si zeilor le place hazul" (9iA.o7taio|ioveq yap Kai oi Geoi —filopaismones gar kai hoi theof). Undeva, in acelasi dialog, Platon il pune sa spuna: „Daca, in fapt, as fi dat ascultare cursului de cin¬cizeci de drahme al lui Prodicos a...i, nimic nu s-ar
impotrivi ca tu sa afli pe loc adevarul despre dreapta potrivire a numelor; numai ca eu nu am audiat decit pe cel de o drahma."26 Din nou pe acelasi ton, in jocul cu etimologiile, care era, fara indoiala, absurd si satiric in mod intentionat: „Dar ia seama la mijlocul pe care-l pun in joc cind e vorba de tot felul de astfel de lucruri care ma pun in incurcatura."27 in sfirsit, chiar: „De multa vreme, ma minunez eu insumi de intelepciunea mea si nu-mi vine sa cred."28 Ce sa mai spunem cind Protagoras incheie cu o rasturnare a punctelor de vedere, sau cind se poate pune in discutie daca discursul funebru din Menexenos urmareste sa fie serios sau nu.
Interlocutorii lui Platon isi expun ei insisi preocu¬parea lor filozofica drept o incantatoare pierdere de vreme. In opozitie cu dorinta tineretului de a disputa, vedem dorinta celor virstnici de a fi onorati29. „Ca acesta e ade¬varul vei afla-o daca, lasind deoparte filozofia, te-ai apu¬ca de lucruri mai importante. Filozofia este, Socrate, un lucru placut daca te tii de ea cu masura in timpul tineretii, insa daca starui dincolo de cit trebuie ajunge o nenoro¬cire pentru oameni", zice Callides in Gorgias30.
De aceea, ca pe un joc al tineretii au vazut-o chiar si cei care au pus, pentru lumea de mai tirziu, temeliile indestructibile ale intelepciunii si filozofiei. Spre a evi¬dentia o data pentru totdeauna eroarea de baza a sofis¬tilor, carenta lor logica si etica, Platon nu a dispretuit ipostaza usoara a dialogului liber. Caci, si pentru el, filo¬zofia, cu toata profunzimea ei, a ramas un joc nobil. Si daca nu numai Platon, dar si Aristotel au socotit ca sofis¬mele si jocurile de cuvinte ale sofistilor merita sa fie combatute cu atita seriozitate, explicatia este ca nici pro pria lor gindire filozofica nu se desprinsese inca din sfe¬ra jocului. Dar s-a desprins ea oare vreodata?
Succesiunea stadiilor filozofiei poate fi vazuta, in linii mari, astfel, in vremea straveche, filozofia porneste de la un joc enigmistic sacru si de la o disputa sacra, care totusi indeplinesc in acelasi timp si functia de divertisment festiv. Pe latura sacra, izvorasc de aici profunda teozofie si filozofie a Upanisadelor si a ginditorilor presocratici, iar pe latura ludica activitatea sofistilor. Cele doua sfere nu sint complet distincte. Platon duce filozofia, ca pe cea mai nobila nazuinta spre adevar, pina la culmi pe care numai el le putea atinge, dar tot in aceeasi forma usoara, care era elementul ei. in acelasi timp insa, ea se continua si in forma ei inferioara, ca sofism, joc de inteligenta, sofistica si retorica. Dar in lumea elenica factorul agonal era atit de puternic, incit retorica si-a putut face loc in dauna filozofiei mai pure si a pus-o pe aceasta in umbra, in calitate de cultura a grupurilor mai largi, ba chiar a amenintat s-o inabuse. Gorgias, care a intors intelepciu¬nii aprofundate spatele, pentru a exalta forta cuvintului sclipitor si a abuza de ea, a ramas tipul acestei degene¬rari a civilizatiei, intrecerea impinsa la culme dupa sco-lasticizarea activitatii filozofice a mers mina in mina cu aceasta din urma. Nu a fost singura data cind o epoca aflata in cautarea sensului lucrurilor a fost urmata de una care s-a multumit cu cuvintul si cu formula.
Continutul ludic al acestor fenomene nu poate fi cir¬cumscris cu linii precise. Hotarul dintre copilareasca Spielerei si falsa ratiune, care uneori trece pe linga cel mai profund adevar abia atingindu-l, cu greu poate fi trasat cu precizie. Faimosul tratat al lui Gorgias, Despre inexis¬tenta, care neaga complet orice cunostinta serioasa in favoarea unui nihilism radical, poate fi numit la fel de bine „joc", ca si declamatia despre Elena, careia el insusi i-a dat acest nume. Absenta unor limite clar constiente intre joc si intelepciune reiese si din faptul ca sofismele absurde, cladite pe o capcana gramaticala, stoicii le tratau dintr-o singura suflare, cu rationamentele serioase ale scolii din Megara31.
Disputa si declamatia erau la mare cinste. Aceasta din urma era si ea totdeauna un obiect de intrecere publica. Vorbirea era spectacol, parada, etalare verbala. Lupta cu ajutorul cuvintului era pentru elen forma literara nime¬rita pentru a reda si a judeca o chestiune critica. Astfel, Tucidide pune pe tapet problema „razboi sau pace" in cuvintarile cu privire la Archidamos si la Steneladas, pre¬cum si alte probleme in cele cu privire la Nikias si la Alcibiade, la Cleon si la Diodotos. Astfel, trateaza con¬flictul intre putere si drept in disputa, formulata intru totul ca joc sofistic de intrebari si raspunsuri, despre violarea neutralitatii insulei Melos. Aristofan parodiaza in Norii placerea resimtita in urma disputelor de parada, in duelul retoric dintre logos-ul drept si cel nedrept.
Semnificatia antilogiei, sau ratiunii duble, agreata de sofisti, nu rezida, de altfel, numai in valoarea ludica a acestei forme. Ea urmareste sa exprime in mod pregnant eterna ambiguitate a judecatii umane: cutare lucru se poa¬te spune asa, dar si altminteri. Ceea ce arta de a obtine prin cuvinte pastreaza in forma pura la un anumit nivel este caracterul ludic al cuvintarii. Cuvintul sofistului devine fals abia atunci cind, cu arta lui verbala si notio-nala, urmareste un scop serios imoral, ca de pilda Callicles, care isi recita cunoscuta Herrenmoral32. intr-un anumit sens, insasi intentia agonala in sine este falsa, in masura in care isi da friu liber in dauna simtului ade¬varului. Pentru tot ceea ce se numeste sofist sau retor, linia de conduita si telul nu sint nazuinta spre adevar, ci dorinta personala individuala de a avea dreptate. Atitu¬dinea arhaica a competitiei este cea care ii insufleteste. Daca intr-adevar, asa cum sustin unii33, Nietzsche trebuie considerat ca reia punctul de vedere agnostic al filozo¬fiei, el a dus prin aceasta filozofia inapoi in stravechea ei sfera a obirsiei in cultura primitiva.
Nu vrem sa abordam aici problema profunda in ce ma¬sura mijloacele ratiunii noastre poarta in fond caracterul unor reguli de joc, adica in ce masura sint valabile numai inlauntrul unui anumit cadru spiritual, in care le accep¬tam ca obligatorii, in logica in general, si in silogism in particular, nu este oare totdeauna in joc o conventie taci¬ta, ca trebuie sa tinem seama de valabilitatea termenilor si a notiunilor ca de piesele si cimpurile de pe o tabla de sah? Acest lucru lamureasca-l altii. Aici, vrem numai sa mai trecem in revista, in mod fugar, calitatile ludice de fapt din activitatea de sustinere a disputelor si din cea a declamatiei in perioadele mai tirzii decit epoca civiliza¬tiei grecesti. Prea multe amanunte nu se cer, avind in vedere ca fenomenul se produce mereu in forme pro¬nuntat identice, precum si datorita faptului ca in evolutia sa in civilizatia occidentala ramine dependent in cea mai mare masura posibila de exemplul grecesc.
Quintilian a transcris doctrina retoricii si a declamatiei cu litere latine, in epoca romana imperiala, sustinerea de dispute si parada verbala nu-si aveau locul numai in scoala. Retorul Dio Chrysostomos ne povesteste despre filozofii de strada, care, ca un fel de sofisti declasati, su¬ceau capul sclavilor si marinarilor, cu un talmes-balmes de baliverne, vorbe de claca si vulgaritati iscusite. Evi¬dent, strecurau si propaganda subversiva, ca dovada de¬cretul prin care Vespasian i-a izgonit din Roma pe toti filozofii. Mintile serioase erau nevoite sa avertizeze fara incetare impotriva supraevaluarii tendintei sofismului, ale carui exemple vii continuau sa aiba curs. Augustin vor¬beste despre acea daunatoare combativitate si despre acea dorinta copilaroasa de a-ti prinde in capcana adver¬sarul34. Butade de categoria „ai coarne, caci doar n-ai pier¬dut coarne, deci le mai ai"35 sint la mare pret in intreaga literatura scolastica. Evident, nu era usor de sesizat in mod clar greseala logica datorita careia deveneau sim¬ple glume.
Trecerea vizigotilor de la arianism la credinta catolica a avut drept preludiu un turnir teologic formal intre inaltele fete bisericesti ale celor doua parti in conflict, la Toledo, in anul 589. Un exemplu foarte izbitor al carac¬terului sportiv al filozofiei in Evul Mediu timpuriu ni-l ofera povestirea privitoare la Gerbert, viitorul papa Silvestru al II-lea, si adversarul sau Ortrik din Mag-deburg, la curtea imparatului Otto al II-lea, la Ravenna, in anul 98036. Prelatul scolastician Ortrik, pizmuind faima lui Gerbert, a trimis pe cineva la Reims, ca sa iscodeasca in ascuns felul acestuia de a preda, cu scopul de a-l prin¬de cu vreo parere gresita. Spionul il intelege gresit pe Gerbert si raporteaza la curte ceea ce crede el ca a auzit, in anul urmator, imparatul reuseste sa-i aduca pe ambii invatati la Ravenna si ii pune sa discute in contradicto¬riu in prezenta unui auditoriu ales, pina se lasa seara si ascultatorii obosesc. Punctul principal este urmatorul: Or¬trik ii reproseaza adversarului sau ca a numit matema¬tica o subdiviziune a fizicii37, in realitate, Gerbert spusese ca matematica este egala si paralela cu fizica.
Ar merita osteneala sa se cerceteze daca in asa-numi-ta Renastere carolingiana activitatea plina de morga al¬catuita din eruditie, poezie si evlavie, in cadrul careia participantii se impopotonau cu nume clasice si biblice (Alcuin se numeste Horatiu, Angilbert se numeste Homer, Carol insusi se numeste David), calitatea ludica nu este de fapt esentialul. Cultura curteneasca este prin ea insasi deosebit de susceptibila pentru forma ludica. Cercul este de la sine mic si inchis. Chiar si respectul fata de maiestate impune pastrarea a tot felul de reguli si de fictiuni, in Academia Palatina a lui Carol, care are in fata ochilor, ca ideal indiscutabil, o Athenae novae, starea de spirit, in ciuda intentiilor cucernice, era cea a unui diver¬tisment nobil. Se practica intrecerea in realizari poetice si in ironie reciproca. Nazuinta spre eleganta clasica nu exclude aici o trasatura primitiva. „Ce este scrierea?" in¬treaba tinarul Pepin, fiul lui Carol, iar Alcuin raspunde: „Pastratoarea stiintei. — Ce este cuvintul? — Tradarea gindului. — Cine a procreat cuvintul? — Limba din gura. — Ce este limba? — Un bici al aerului. — Ce este aerul? — Pastratorul vietii. — Ce este viata? — Bucuria celor fericiti, durerea celor nefericiti, asteptarea mortii. — Ce este omul? — Robul mortii, oaspetele unui loc, un calator care trece."
Sunetele acestea nu ne sint necunoscute. Caci iata din nou jocul de intrebari si raspunsuri, intrecerea enig¬mistica, raspunsul intr-o kenning, pe scurt toate acele trasaturi ale jocului intelepciunii, pe care le-am semnalat mai sus la indienii vedici, la arabi, la scandinavi.
Cind, spre sfirsitul secolului al Xl-lea, marea nazuinta catre cunoastere cu privire la existenta si la tot ceea ce exista — nazuinta care in scurt timp va produce ca uni¬tate de masura Universitatea si ca rod Scolastica — se intinde in cele mai variate zone, transformindu-se in miscare spirituala vie, fenomenul are loc cu acea violenta aproape febrila care este de obicei caracteristica marilor innoiri culturale. Momentul agonistic vine atunci cu o inevitabila intensitate in prim-plan. Doborirea adver¬sarului cu ajutorul vorbirii devine un sport care in multe privinte ajunge sa se afle pe aceeasi linie cu minuirea armelor. Aparitia celei mai vechi forme, cea singeroasa, a turnirului, fie intre grupuri care reprezinta diferite ti¬nuturi, fie intre luptatori individuali, care vagabondeaza pentru a gasi adversari, coincide in mod ciudat, din punct de vedere cronologic, cu racila de care se plinge Petrus Damiani: disputatorii itineranti care cauta (ca pe vremuri sofistii greci) sa straluceasca si sa triumfe cu arta lor. in scolile din secolul al XH-lea, era la mare cinste cea mai violenta intrecere, cu injuraturi si calomnii. Scriitorii bisericesti ne schiteaza o imagine fugara a activitatii scolare, in care jocul bazat pe sicana si pe subtilitati e evi¬dent. Fiecare cauta sa-l insele pe celalalt prin mii de tru¬curi si viclenii, fiecare ii intinde celuilalt capcane facute din cuvinte si din calambururi. Fiecare ii imita pe marii maestri si se lauda ca i-a vazut si i-a urmat38. Si toti cisti-ga bani multi, iarasi ca pe vremuri sofistii greci. Roscelinus ne zugraveste, in pamfletul sau inversunat, un Abaelard care numara seara banii castigati peste zi cu invataturile sale mincinoase, spre a fi cheltuiti in tot felul de excese. Abaelard marturiseste el insusi ca s-a apucat de studii ca sa cistige bani si ca, intr-adevar, cistiga multi, in cursul unei intreceri, provocat de camarazii sai, se apuca sa explice Sfinta Scriptura, dupa ce pina atunci nu se ocupase decit de fizica, adica de filozofie39. Anterior, preferase armele dialecticii celor ale razboiului si vaga¬bondase prin toate tinuturile in care inflorea arta retoricii, pina ce „si-a stabilit tabara pe colina Sfinta Genoveva", pentru a-i „asedia" pe concurentii care tineau ocupat scaunul Parisului». Toate aceste trasaturi ale amestecu¬lui de retorica, razboi si joc se regasesc in competitiile sco¬lastice ale teologilor musulmani41.
In intreaga evolutie a Scolasticii si a Universitatii, ele¬mentul agonal este cum nu se poate mai evident. Voga indelungata a problemei asa-numitelor universalia ca tema centrala a discutiei filozofice, care a dus la scindarea in realisti si nominalisti, corespunde fara indoiala cu nevoia primara de a forma partide cu privire la un punct disputat, nevoie legata inseparabil de orice dezvoltare cul¬turala, intreaga activitate a Universitatii medievale a im bracat forme ludice. Sustinerea de nesfirsite dispute care constituiau relatiile orale de tip erudit, ceremonialul care inflorea in mod atit de luxuriant la Universitate, gruparea in nationes, scindarea in orientari de tot felul, toate aces¬te fenomene se afla mai mult sau mai putin in sfera competitiei si a regulilor de joc. Erasm a mai simtit inca foarte limpede corelatia aceasta, cind, intr-o scrisoare adresata indaratnicului sau adversar Noel Bedier, se plinge de ingustimea de spirit cu care se trateaza in scoli ceea ce au transmis predecesorii, si de faptul ca in cazul confruntarii parerilor se iau ca baza numai principiile admise in scoala. „Dupa parerea mea, nu este absolut de¬loc necesar sa se procedeze in scoala ca la jocul de-a sol¬datii, sau ca la jocul de carti sau ca la jocul cu zaruri. Caci acolo e asa: daca jucatorii nu sint de acord cu privire la reguli, nu mai e joc. Dar in cazul argumentatiei erudite nu se admite sa se introduca nimic necunoscut sau indraznet, daca cineva se incumeta sa puna pe tapet ceva nou..."42
Stiinta, inclusiv filozofia, este de felul ei polemica, iar polemicul nu poate fi separat de agonal, in epocile in care apar lucruri noi de mare anvergura, factorul agonal apare de obicei intempestiv in prim-plan. Asa s-a intimplat, de pilda, atunci cind, in secolul al XVII-lea, stiintele naturii, in stralucitoarea lor inflorire, cuceresc terenul, atacind autoritatea atit a Antichitatii, cit si a religiei. Si iarasi se grupeaza toata lumea in tabere sau partide. Esti carte-sian sau esti impotriva sistemului, tii cu Ies Anciens*3 sau cu Ies Modernes**, esti — chiar cu mult in afara cercurilor erudite — pentru sau impotriva lui Newton, pentru sau impotriva teoriei turtirii pamintului, a vaccinului etc. Secolul al XVIII-lea, cu schimburile sale spirituale vii, care, datorita limitarii mijloacelor, mai sint inca ferite de supraabundenta haotica, trebuia sa devina epoca prin excelenta a disputelor literare. Ele au format, impreuna cu muzica, peruca, rationalismul frivol, cu gratia roco-co-ului si cu farmecul saloanelor, un element compo¬nent al acelui caracter ludic general, extrem de graitor, pe care socot ca nimeni nu-l va tagadui secolului al XVIII-lea si pentru care uneori il invidiem.