j6p20pk

Dintre variatele curente ce strabat viata spirituala a omenirii, atentia noastra este retinuta de un curent ce se caracterizeaza prin aceea ca indeparteaza notiunea de scop din domeniile carora ea nu le apartine. Finalitatea este o anumita modalitate in desfasurarea fenomenelor. Despre finalitate putem vorbi, in adevaratul inteles al cuvintului, numai atunci cind lucrurile nu se petrec, ca in cazul raportului dintre cauza si efect, cind un fenomen anterior determina un fenomen de mai tirziu, ci invers, adica atunci cind un fenomen ulterior actioneaza determinant asupra unui fenomen anterior. Deocamdata acest lucru il intilnim numai in actiunile omenesti. Omul savirseste o actiune pe care si-o reprezinta dinainte si se lasa determinat in actiunea sa de aceasta reprezentare. Elementul ulterior - actiunea - actioneaza cu ajutorul reprezentarii asupra elementului anterior, asupra omului care actioneaza. Dar, pentru stabilirea raportului de finalitate, aceasta cale indirecta - prin reprezentare - este absolut necesara.
Intr-un proces care se compune din cauza si efect trebuie sa deosebim perceptia de notiune. Perceptia cauzei premerge perceptiei efectului; cauza si efectul ar ramine, in constienta noastra, pur si simplu una linga alta, daca nu le-am putea lega una de alta prin notiunile lor corespunzatoare. Perceptia efectului poate urma intotdeauna numai dupa aceea a cauzei. Daca vrem ca efectul sa aiba o influenta reala asupra cauzei, trebuie sa recurgem neaparat la factorul conceptual. Caci factorul perceptibil al efectului nici nu exista inaintea cauzei. Cel care afirma ca floarea ar fi scopul radacinii, deci ca floarea ar avea influenta asupra radacinii, o poate face numai despre acel factor al florii pe care il constata la aceasta cu ajutorul gindirii sale. Caci pe vremea cind se formau radacinile, factorul perceptibil al florii nu avea inca nici o existenta. Pentru a putea vorbi despre finalitate nu e suficient sa stabilim numai o regula, un raport conceptual intre un fenomen ulterior si unul anterior, ci notiunea (legea) efectului trebuie sa influenteze cauza in mod real, printr-un proces perceptibil. Dar o asemenea influenta, influenta perceptibila a unei notiuni asupra unui lucru oarecare, poate fi observata numai in actiunile omenesti. Asadar, notiunea finalitatii nu se poate aplica decit aici. Constienta naiva, care pune pret numai pe lucrurile perceptibile, cauta - asa cum am aratat adeseori - realitati perceptibile si acolo unde nu putem gasi decit realitati conceptuale. In fenomenele perceptibile ea cauta inlantuiri perceptibile si, daca nu le poate afla, le viseaza in acestea. Notiunea scopului, asa cum o intilnim in actiunea subiectiva a omului, este un element potrivit pentru astfel de inlantuiri visate. Omul naiv stie cum face el un lucru si, din aceasta, trage concluzia ca natura procedeaza la fel. In inlantuirile pur conceptuale din natura el nu vede numai forte invizibile, ci si scopuri reale imperceptibile. Omul isi face uneltele conform unui scop; pentru realistul naiv, Creatorul zideste organismele dupa aceeasi reteta. Numai in mod cu totul treptat aceasta falsa notiune a finalitatii dispare din stiinta. In filosofie ea produce o dezordine destul de grava inca si astazi. Oamenii se intreaba aici de finalitatea extrauniversala a universului, de determinarea (deci si de scopul) extrauman al omului etc.
Exceptind actiunea omeneasca, monismul respinge notiunea finalitatii in toate domeniile. El cauta legi naturale, dar nu finalitati naturale. Finalitatile naturale sint ipoteze arbitrare, intocmai ca fortele imperceptibile. Dar, din punct de vedere al monismului, tot ca ipoteze nejustificate trebuie socotite si scopurile pe care nu omul insusi si le propune in viata. O actiune capata un continut de finalitate abia prin om, caci finalitatea ia nastere prin realizarea unei idei. In sens realist, insa, ideea devine activa numai in om. De aceea viata omeneasca are telul si determinarea pe care i-o da omul. La intrebarea: "care este menirea omului in viata?", monismul nu poate raspunde decit: aceea pe care si-o pune in fata el insusi. Menirea mea in lume nu este dinainte determinata, ci este intotdeauna aceea pe care eu insumi mi-o aleg. Eu nu-mi parcurg viata pe un itinerar dinainte stabilit.
Ideile pot fi realizate ca finalitate numai de catre oameni. Prin urmare, este inadmisibil a vorbi despre incorporarea ideilor in istorie. Expresii ca aceasta: "istoria este evolutia omului spre libertate", sau realizarea ordinii morale a lumii etc., din punct de vedere monist nu au nici un temei.
Sustinatorii finalitatii isi inchipuie ca odata cu aceasta conceptie trebuie sa renunte numaidecit la orice ordine si armonie a lumii. Putem auzi, de pilda, pe Robert Hamerling (Atomistica vointei, vol. II, pag.201): "Atit timp cit exista porniri in natura, este o nebunie a tagadui finalitatile din ea".
"Asa dupa cum conformatia unui organ al corpului omenesc nu este determinata de vreo idee ce pluteste in aer, ci de raportul sau fata de tot, fata de corpul caruia acest organ ii apartine, tot asa conformatia tuturor fiintelor din natura - plante, animale sau oameni - nu este determinata si conditionata de o idee ce pluteste in aer, ci de principiul plasmuitor de forma al unui tot mai mare, de un principiu care se manifesta si modeleaza ca finalitate in intreaga natura". Iar la pagina 191 din acelasi volum: "Teoria finalitatii afirma numai ca in ciuda tuturor incomoditatilor si nenumaratelor chinuri ale acestei vieti creaturale, in creatiunile si in evolutiile naturii este prezenta, in mod evident, o finalitate superioara si un plan superior - un plan si o finalitate, insa care se realizeaza numai in cadrul legilor naturii si nu intr-o lume de basm, in care vietii nu i-ar sta in fata moartea, devenirea n-ar avea in fata sa pieirea cu toate treptele intermediare - mai mult sau mai putin placute - dar care, in nici un caz, nu pot fi evitate. Gasesc destul de caraghios faptul ca potrivnicii finalismului opun unei lumi de minuni ale finalitatii, asa cum le intilnim in toate domeniile naturii, niste gramezi de gunoaie, cu greu adunate, de nonfinalitati, presupuse sau reale, totale sau partiale".
Ce se numeste aici finalitate? O concordanta de perceptii spre un tot. Dar, fiindca la baza tuturor perceptiilor stau legi (idei) pe care le aflam cu ajutorul gindirii, concordanta de finalitate a partilor constitutive dintr-un tot perceptibil nu este decit o concordanta ideala a partilor constitutive ale unui tot ideal ce sta la temelia acestui tot perceptibil. Cei care spun ca animalul sau omul nu este determinat de o idee ce pluteste in aer, recurg la o expresie nepotrivita, si este suficient a rectifica aceasta expresie, pentru ca ea sa-si piarda, de la sine, caracterul ei absurd. Desigur, animalul nu este determinat de o idee ce pluteste in aer, ci de o idee ce este innascuta si care constituie adevarata sa fiinta. Tocmai fiindca ideea nu se gaseste in afara lucrului, ci inauntrul acestuia si actioneaza ca fiind fiinta acestuia, nu se poate vorbi de finalitate. Tocmai cel care neaga ca fiintele naturii sint determinate din afara (indiferent ca ideea pluteste in aer sau ca exista in afara creaturii, in spiritul unui Creator universal), trebuie sa admita ca aceste fiinte nu sint determinate din exterior, ca finalitate si dupa un anumit plan, ci sint determinate din interior, in mod cauzal si dupa anumite legi. Eu construiesc in sens de finalitate o masina numai atunci cind stabilesc intre piesele sale o legatura, pe care ele nu o au de la natura. Finalitatea acestei constructii consta din faptul ca am pus la temelia masinii, ca idee, felul ei de a functiona. Prin aceasta masina a devenit un obiect de perceptie cu ideea corespunzatoare. Asemenea fiinte sint si fiintele naturii. Cel care crede ca un lucru cuprinde in sine o finalitate numai fiindca este construit dupa anumite legi, poate folosi aceasta denumire tot atit de bine si pentru fiintele naturii. Numai ca aceasta finalitate nu trebuie confundata cu aceea a actiunii subiective a omului. Pentru a putea vorbi de finalitate este absolut necesar ca factorul cauzal ce actioneaza sa fie o notiune si anume aceea a efectului. Dar nicaieri nu putem descoperi in natura notiuni care sa aiba functia de cauza; notiunea ni se infatiseaza intotdeauna numai ca o corelatie ideala de la cauza la efect. Cauzele exista in natura numai sub forma de perceptii.
Dualismul poate vorbi despre finalitatile universale si despre finalitatile naturii. Acolo unde perceptia noastra identifica o legatura normativa de la cauza la efect, dualismul poate presupune ca noi vedem numai oglindirea unei legaturi, in care fiinta absoluta a lumii si-a realizat finalitatile sale. Pentru monism, odata cu absoluta fiinta universala, inaccesibila experientei si care poate fi conceputa numai ipotetic, cade si temeiul acceptarii finalitatilor universale si naturale.

Adaos la noua editie (1918). Reflectind impartial asupra celor de mai sus, nu vom mai putea ajunge la concluzia ca, neadmitind finalitatea in actiunile extraumane, autorul acestei expuneri ar adopta punctul de vedere al ginditorilor care abandoneaza aceasta idee doar pentru a-si crea posibilitatea de a concepe tot ceea ce se gaseste in afara actiunii omenesti - si apoi chiar si pe aceasta - numai ca fenomen natural. De aceasta primejdie ne ocroteste si imprejurarea ca in aceasta carte procesul de gindire este prezentat ca un proces spiritual pur. Daca ideea finalitatii este respinsa aici si in ceea ce priveste lumea spirituala ce se afla in afara actiunii omenesti, aceasta se datoreaza faptului ca in aceasta lume spirituala ni se reveleaza un principiu superior finalitatii ce se realizeaza in omenire. Si daca despre determinarea de finalitate a genului uman, conceputa dupa modelul unei finalitati omenesti, s-a vorbit ca despre o idee gresita, am vrut sa spunem ca omul particular isi pune in fata finalitati si ca din aceste finalitati se compune rezultatul activitatii totale a omenirii. Fata de componentele sale - finalitatile omenesti - acest rezultat este atunci o realitate superioara.