Problema topos-ului discursului teoretic in actuala (in-)staza epistemica, zisa post-moderna, re-prezinta (in fapt) o… falsa problema. A-perceptia (vizam aici o ocultare a re-ului, marca repetitiei, constitutiv oricarei simple perceptii), subiectului pro-pus aici ar trebui sa (ne) faca vizibila absenta asi, intr-adevar, e vorba aici de a face vizibila o (asa-zisa) absenta, intrucat, ne grabim sa precizam, e vorba de o “prezenta” a unei Absente -; “materia fizica” (vizibila) este intotdeauna invaluita de o “forma meta-fizica” (in-vizibila), imanenta reprezentand intotdeauna o epifanie a unei transcendentei discursului teoretic dintre “jucariile” acestor vremuri “de pe urma” -; anticipand, problema topos-ului revine la una a u-topos-ului (utopia discursului teoretic). Post-modernitatea isi taraste zilele asimiland ne-diferentiat (o epoca a maximei in-diferente, deci) orice re(petitie) pe care il (o) revendica orice simpla perceptie (imanenta, deci) -; ocultarea re-ului tine insa acum exclusiv de… actul perceptiv ain-diferenta (ocultarea) oricarei re-iterari duce, insa, tocmai la experimentarea maximei diferente dintre imanenta si transcendenta). O asemenea (luare de) atitudine transpare din statutul (decazut al) lucrurilor, care si-au pierdut deja con-sistenta (sa ne gandim doar la faptul ca acest “con” presupune o alatur(i)-are, ceea ce in-diferenta acestor vremuri nu comporta ) (de-)venind ca simple imagini (epifanii). Daca intr-adevar imaginile (lucrurilor) (ne) vin ca si epifanii , nu inseamna insa ca ele se substituie lucrurilor amaxima indiferenta implica, deci, si o maxima con-fuzi(un)ei , doar ca, in (in-)actuala paradigma epistemica, imaginea a “devorat” tot ceea ce o precede din punct de vedere (pana si) logic, si si-a a-loc-at (e vorba insa, mai degraba ,de o dis-loc-are) un statut pe care odinioara areminiscente (ragaieli?) ale “stomacului” postmoderni il aveau Ideile (nu vizam aici nicidecum statutul platonician al acestora) . Ideile sunt privite azi drept un simplu “subterfugiu” (concretizat sub forma discursului teoretic) al filosofului prin care imaginile (perceptive) sunt dedublate (in mod inutil - criteriile de eficacitate sunt la mare pret azi) prin ceva … (de aceasta data) a-perceptiv (inteles aici ca si analogon al transcendentului). Se pare ca e greu de inteles ca nu e vorba aici de o dedublare, intrucat nu exista nici o distanta intre Idee (in calitatea ei de schema formala) si imagine, caci imaginea reprezinta intotdeauna efectul “umplerii” schemei formale (Idei). Staza schematica (pre-figuratoare) se actualizeaza intotdeauna ca meta-staza (con-)figurata aposmodernitatea a ocultat insa con-ul (presu-)pus de orice (invocare de) imaginei. Azi exista doar imagini, astfel ca angajarea oricarei Idei, zic “galagiosii” acestor vremuri, reprezinta doar o eschivare de la a privi “frontal” (spun ei) lucrurile areduse (doar) la imaginii. Problema de semnalat aici e faptul ca reprezentantii acestor (“de pe urma”) vremuri isi indreapta discursul impotriva a ceva cu totul … in-existent (pentru ca nu putem spune ca imaginea pe care si-o fac ei despre predecesorii lor ar avea existenta) Pentru ca nu se constata existenta (doar a) imaginilor, nu spune nimeni ca Ideile exista, ci doar ca ele sunt: Ideea este, dar nu exista. Pentru a sesiza, insa, acest aspect , e necesara angajarea diferentei ontologice (ceva de ne-acceptat in postmodernitate). Ocultarea diferentei ontologice are, astfel, consecinte in-imagin(e)-abile (si, tocmai de aceea, imposibil de sesizat) pentru “jucausii” postmoderni(-tatii), si anume tocmai in problema topos-ului teoriei in aceasta epoca. Pentru ca esenta unei veritabile atitudini teoretice se defineste tocmai prin des-prinderea noastra de imagini, de lucrurile “naturale” , si, in consecinta, re-plierea noastra din ontic in ontologic , ceea ce presupune (intotdeauna) o “autonomie” a Ideilor (formelor) in raport cu actualizarea lor naturala. Aceasta “desprindere” (abstragere, in fond , una in masura sa conduca la producerea abstractiilor in valoare teoretica) presupune “separarea” (abstragerea) “formei” ideale din “materia” naturala a lucrurilor. Sinoptica pe care si-o propun ,insa, “teoreticienii” (sic!) acestor vremuri nu comporta, tocmai datorita ocultarii acestui aspect, nici un topos pentru atitudinea (cu adevarat) teoretica . Pretinsa filosofie a acestor vremuri se aliaza, astfel, unei atitudini caracteristice, mai degraba, “simtului comun” -; cu toate ca filosofia s-a constituit intotdeauna ca o alter-nativa a acestuia. Atitudinea cu adevarat teoretica, ce presupune, cum am mai spus, tocmai abstragerea, des-prinderea noastra de imagini (“lucrurile naturale”) nu comporta nici un fel de con-cesii (alaturari) simtului comun. Si tocmai pe exigentele “simtului comun” se pliaza cel mai bine discursul postmodern -; sa ne gandim doar la tirajele si larga raspandire de care se bucura azi cartile reprezentantilor acestor vremuri, comparativ cu “circuitul inchis”al raspandirii marilor creatii teoretice de pana acum. Avem de-a face aici cu un discurs hibrid, unul care (in necunostinta de cauza -; trebuie precizat) se ridica tocmai impotriva a ceea ce poate produce abstractiile cu valoare teoretica. g2m4mu
Dealtfel, demersul prin care incearca ei dis-loc-area teoriei (in sensul ei originar) este oricum inutil, pentru ca atitudinea teoretica nu si-a revendicat niciodata un topos al sau in “cetate”. Filosoful, cel mai in masura sa se desprinda de imagini si sa angajeze astfel un discurs teoretic, a fost intotdeauna ne-la-locul-lui, pentru ca a filosofa presupune intotdeauna situarea in acel punct din care poti vedea toate lucrurile cu putinta. Un asemenea punct de vedere nu mai poate fi insa unul dintre locuri. Punctul nu are dimensiuni, astfel ca filosoful ramane un personaj fara ”loc” -; ou topon -; o fiinta u-topica adica. E vorba aici de o exigenta constitutiva oricarei atitudini teoretice. Postmodernitatea se afla, astfel, in situatia (cel putin comica) de a dis-loc-a un personaj prin excelenta al ne-locului, ceea ce ne face martorii unei paradoxale (si ,in acelasi timp, hilare) situatii : postmodernitatea (vremurile de pe urma) isi revendica esenta atitudinii sale tocmai de la demersul prin care se vrea dis-loc-area a ceva deja (mai mult chiar, a ceva prin definitie) dis-loc-at (a unei ante-rioritati): “sur-venirea” deja-venitului intr-o epoca post-erioara prin definitie acea (mai) de pe… urma”i -; exercitiul postmodern prin excelenta.