“(E1)... Tot ce vezi in micul atom pe care te-ai nascut trebuia sa fie la locul lui si la timpul lui anumit, dupa poruncile nestramutate ale celui care cuprinde tot. (E2) Oamenii cred ca copilul acela care a murit a cazut in apa din intamplare si ca tot din intamplare a ars casa aceea; (E3) dar nu exista intamplare; totul e incercare sau pedeapsa, sau rasplata, sau prevedere (...) (E4) Biet muritor ce esti, nu mai cerceta ceea ce trebuie sa adori. m7m19mx
- (E 5) Dar... spune Zadig.
Insa in timp ce rostea acest dar, ingerul isi lua zborul catre al zecelea cer. Zadig, in genunchi, se inchina Providentei si se supuse. Ingerul striga catre el di inaltul vazduhului:
- (E6) Ia-ti calea catre Babilon.”
(Voltaire, „Zadig” in Candid sau optimismul, trad. de Al. Phillipide, Chisinau, Hiperion, 1993, p. 66.)

Conversatia se deschide brusc cu introducerea temei anticipand,m intre emitator si receptor, un conflict asupra valorilor de baza:credinta religioasa. Ingerul rezolva conflictul intr-un mod impersonal: foloseste cuvinte precum: tot, oamenii, totul. Cuvantul tot este o presecventa pentru secventa de baza (E3). Cadrul in care se desfasoara comunicarea este unul formal, relatia fiind asimetrica: prin statutul de reprezentant al lui Dumnezeu, ingerul are puterea, are comportament dominator (da ordine: nu cerceta, ia calea). Atitudinea lui este una de presiune, dovedind superioritatea si responsabilitatea: (E4), (E6). Ingerul introduce tema, o coreleaza (E6), dar nu ii da dreptul la cuvant lui Zadig pentru ca zboara. Alternanta replicilor este minima („-Dar...”), ingerul nu violeaza teritoriul temporal al lui Zadig. Prin acest refuz de a coopera, prin replica initiala si cea finala, ingerul intreprinde un act amenintator fata de fata pozitiva a lui Zadig, prin ordin (E4, E6) ii ataca fata negativa. Nu este ascultare dialogica, iar un raspuns trunchiat al lui Zadig („-Dar...”) incalca maxima calitatii si a modalitatii. Zadig vrea sa coopereze, dar nu exista sincronizare interactionala. Ingerul deschide dialogul printr-o asertare, il mentine printr-un argument de tip asertare si il incheie printr-un ordin (E4) neoferind dreptul la cuvant receptorului.
(E1) si (E2) sunt presecvente-argumente la secventa de baza: „nu exista intamplare, totul e incercare sau pedeapsa, sau prevedere.” (E2) este premisa, (E1) este argumentul, iar (E3) este concluzia. Prin subiectul dezbaterii, ingerul realizeaza o comunicare persuasiva, iar modalitatea folosita este ethosul: ingerul a perceput auditoriul si modul in care va fi perceput, cu mult inainte ca sa comunice. Organizarea discursului influenteaza in mod indirect pathosul. Factorii care ofera credibilitate ingerului sunt: calificarea si experienta ingerului, dinamismul subiectului si adevarul. Ingerul foloseste un procedeu semantic al adevarului: arata ce e fals („oamenii cred... (E3)) si si prin conectorul dar arata ce e adevarat: (E3), (E1). Adevarul e perceput prin simturi: „tot ce vezi...” . Pe langa argumentele cu o singura fateta (E1), cu dubla fateta (E2+E3), ingerul aduce si dovezi: copilul inecat, casa arsa. Folosindu-se de procedeul inductiei, plecand de la elemente particulare (copilul, casa), ingerul vrea ca Zadig sa ajunga la concluzia implicita: Totul este determinat de Dumnezeu. Aceasta concluzie (E1) are forta argumentativa, chiar daca Zadig pare a cauta un contrargument. (E3), tinta argumentativa orienteaza argumentarea: „nu exista intamplare...”, indicand lui Zadig un principiu de viata, o atitudine cognitiva (cunoasterea lui Dumnezeu), determinand modificarea starii psihologice a interlocutorului.
Reusita persuadarii este determinata de calitatea argumentelor (tot, totul, dar) si de prestigiul emitatorului (inger). Dar (E3) este un conector argumentativ care indica orientarea argumentativa, (E3) fiind un argument in favoarea unei concluzii vizate de inger. Pentru a persuada, ingerul foloseste „ancore” precum: tot ce vezi, copilul, casa, evaluarea negativa a doua obiecte (copilul inecat, casa arsa) care vor fi evaluate pozitiv (dorinta lui Dumnezeu), dezechilibrul creeat intre placerea simtita (credinta) si informatia declansatoare de panica (casa arsa, copilul inecat). La nivel semantic, se remarca campul lexical al dogmei lui Dumnezeu: tot, atom, locul, timpul, poruncile, celui care cuprinde tot, totul, incercare, rasplata, prevedere, muritor, sa adori, ingerul, cer, in genunchi, se inchina, se supune, vazduhului, Babilon. Prin cuvintele mai putin folosite (atom, sa adori), valoarea semantica e mai mare. In mesajul ingerului un singur cuvant se repeta des: intamplare (de 3 ori), dar acesta reprezinta tocmai elementul-surpriza care ofera valoare pragmatica textului.
Locutorul A (ingerul) impune o lege morala (credinta in Dumnezeu). Aceasta lege exprima principiul pertinentei care arata incidenta lui E3 asupra lui E2. Acel dar al lui Zadig ramas in suspans fie se opune ordinului instituit de inger, fie se opune tezei conform careia Providenta determina totul. El poate sa conteste fie interdictia ingerului, fie continutul tezei care arata ca totul este impus de Providenta. Poate ca acest dar ramane suspendat pentru ca Zadig (B) nu are nici un argument pe care sa-l ofere lui A, dar vrea sa-si arate refuzul. Astfel omul nu poate sa se resemneze in fata sortii; chiar daca motivul oferit de el nu este suficient pentru a argumenta, totusi demnitatea ii impune sa marcheze deschiderea catre o argumentare in favoarea unei teze contrare.
Se pune alta problema: daca ingerul pleaca pentru ca si-a terminat misiunea si nu-l mai intereseaza Zadig sau daca vrea sa se eschiveze pentru a nu raspunde obiectiilor aduse de Zadig. Ingerul a recurs la un argument de autoritate pentru a nu face ca discutia sa deturneze in dezavantajul Providentei. Gestul de supunere al lui Zadig poate fi interpretat in doua moduri: Zadig il adora pe Dumnezeu si se supune; naratorul descrie doar gestul lui Zadig fara a-i marca si sentimentele. In acest al doilea caz doar gesturile marcheaza supunerea (in genunchi pronunta formule tip intr-un cadru institutional).
Vom incerca sa construim presupozitiile enuntului lui Zadig. La interdictia lui A, B poate raspunde manifestand o varietate de comportamente:
(1). „Da, sunt un biet muritor.” -; reverberare de tip ecou.
(2). „Eu sunt un biet muritor.” -; evaluare negativa.
(3). „Timpurile s-au schimbat.” -; indicatie
(4). „Da, si iata rezultatul: oamenii nu sunt mai credinciosi.” -; indicatie
(5). „Oamenii duc acum o viata obscura.” -; indicatie
(6). „Nu voi cerceta prea mult” -; diversiune
(7). „Toti oamenii cerceteaza.” -; indicatie
(8). „E o ocazie unica de a cerceta” -; diversiune informativa
(9). „Da, cu exceptia cazului in care nu te-as fi prevenit.” -; diversiune cooperanta
(10). „Preotul ma va ajuta in cercetare.” -; sustinere
(11). „Preotul face si el cercetarea aceasta.” -; sustinere
(12). „Imi pare rau, deja mi-am propus asta.” -; diversiune de respingere
(13). „De acord.” -; evaluare pozitiva
(14). „Voi cerceta totusi. Daca dau cu capul de pereti, cu atat mai rau pentru mine.” -; diversiune de respingere
(15). „Nu saptamana asta.” -; diversiune evaziva
(16). „E o cercetare prieteneasca.” -; diversiune informativa
(17). „Nu exista riscuri.” -; diversiune informativa
(18). „Tocmai.” -; revelare tip ecou
(19). „Maturitatea tocmai in asta consta.” -; interpretare explicativa
(20). „Mereu faci din tantar armasar.” -; evaluare dubitativa
(21). „Fie, macar de data asta.” -; reverberare tip oglinda
(22). „E adevarat, ai dreptate.” -; reverberare tip oglinda
(23). „Nu crezi ca exagerezi?” -; ancheta asupra relatiei.

In cazurile (1), (12), (21), B are o atitudine de contact, il accepta neconditionat pe inger, pe locutor. Nu se indoieste de el, manifesta incredere in B.
Argumentatia il convinge pe B. B este influentat pentru a adopta o noua atitudine. B accepta interdictia, dar nu stim cu ce anume e de acord, cu interdictia sau argumentatia.
La (12) B se supune fara a putea afirma daca a fost convins de argumentatie. Dar la presupozitia (21) B ia in calcul argumentatia. (21) nu ar putea fi un raspuns la o interdictie neargumentata.
La (2) B ataca „conditiile preliminare” care ar fi dus la indeplinirea interdictiei (Searle) . In plan verbal, B ii reproseaza lui A ca a apreciat gresit circumstantele. A prefera neimplinirea lui E4 in defavoarea implinirii interdictiei. Interdictia poate fi distrusa aratand ca locutorul nu a apreciat corect valoarea lui (E4). Este ceea ce face B la (19) cand distruge conditia preparatorie: „Mereu faci din tantar armasar.” O tactica analoaga foloesste in cazurile (6), (11), (15), (16) pentru ca in fiecare caz minimalizeaza importanta lui (E4), in mod nedrept valorizata de A.
Pe plan verbal, B nu respecta rolurile lingvistice distribuite de A:
(12) B: „Imi pare rau, dar deja mi-am propus asta.”
Enunturile de forma „Imi pare rau, deja...” sunt folosite drept scuza pentru un raspuns negativ la o cerere presanta a unui interlocutor in pozitie ierarhicasuperioara (Anscombre). B intentioneaza sa violeze astfel legile discursului pentru a putea sa respecte contextul schimbului presupus de interlocutor. B formuleaza un raspuns insultator, apoi inverseaza cadrul lingvistic implicitat de A.
La (3) B respinge argumentatia lui A. Pentru A, supunerea celorlalti muritori nu este o certitudine, ceea ce nu inseamna ca B nu poate sa conteste ceea ce este dat ca incontestabil:
(4). „Da, cu exceptia cazului in care nu te-as fi prevenit.”
La (2), argumentul este distrus, ceea ce lasa interdictia fara fundament.
In cazurile (3) si (7), B respecta legea pertinentei:
(3). „Timpurile s-au schimbat.”
(7). „Toti oamenii cerceteaza.”
La (4), B respinge „garantiile” si si contesta argumentatia bazandu-se pe contestarea insasi a legii: nu este atat un principiu abstract absolut cat un principiu educativ. Dupa Toulmin, legea nu are sustinere. B poate sa respinga printr-un argument neavut in vedere de A:
(7). „Toti oamenii cerceteaza.”
(10). „Preotul ma va ajuta in cercetare.”
(11). „Preotul face si el cercetarea aceasta.”
(16). „E o cercetare prieteneasca.”
(17). „Nu exista riscuri.”
B nu ii raspunde lui A: replica sa nu respecta cadrul argumentativ impus de A, initiatorul dialogului.
B realizeaza argumentul lui A: (19) „Maturitatea tocmai in asta consta.”
In cazul (3) B recurge la o expansiune bazata pe o strategie de tip aditiv prin care motiveaza respingerea. Folosindu-se de argumentare B poate negocia mai departe asupra obiectului, utilizand strategii argumentative bazate pe: a) procedee semantice de compozitie:
(3.1) „Mai intai,timpurile s-au schimbat, pe urma eu sunt un om modern.”
Dupa un morfem de debut (mai intai) urmeaza un morfem de legatura prin care se organizeaza cronologia. b) procedee ale hedonicului:
(3.2) „Timpul s-a schimbat si mie imi place sa fiu un om modern.”
A poate recurge la retorica oblicitatii folosind strategii precum: a) inlocuirea unui ordin cu o intrebare:
(3.3). „De ce nu cercetezi chiar tu?” b) inlocuirea unui ordin cu o promisiune:
(3.4). „Daca va fi ultima data cand vei cerceta, iti promit ca te las sa o faci.” c) inlocuirea ordinului cu o rugaminte:
(3.5). „Te rog, cerceteaza chiar tu.”

La (4) B contraargumenteaza. B recunoaste valoarea argumentatiei prezentate de A, atata vreme cat nu intreprinde nimic pentru a o distruge. Totusi nu se da batut si din contra, opune lui A propria sa argumentare.
B recurge la un argument de forta, acest demers respectand cadrul argumentativ presupus de A.
(14). „Nu saptamana asta.” Decizia este o consecinta a interdictiei, ceea ce permite lui B sa arate ca interdictia nu este un lucru bun. E un fel de santaj.
B poate argumenta printr-o exceptie:
(8). „E o ocazie unica.”
Interlocutorul are astfel la dispozitie un stock de replici oarecum conventionale si nu exista pericolul de a creea un precedent.
B poate sa-i puna lui a o intrebare directa:
(25). „Nu crezi ca exagerezi?”
Dar cele doua acte amenintatoare (critica la adresa lui A, refuz din partea lui B) lezeaza cele doua fete pozitive ale ambilor parteneri de conversatie.
B foloseste metafora argumentativa subiective..... ((2), (11), (13)) sau o atitudine de contact ((1), (12), (21)).
Ritualul interactiunii cuprinde o pereche de adiacenta de tipul cerere-acceptare ((1), (12), (17), (21)), si de tipul cerere-respingere (in celelalte cazuri). La respingerea din (2), (11), (14) nu e respectata conditia de continut propozitional: replica lui B nu este in opozitie cu replica lui A, iar in cazurile (2), (11) nu e respectata conditia de argumentativitate:
Cazul (13) respecta aceasta conditie pentru ca respingerea ofera si o motivatie. Ingerul nu motiveaza respingerea argumentativa ci prin completudine inferentiala caci nu exista secventa de inchidere, A oferind un nou ordin: „Ia-ti calea catre Babilon.” La replica lui Zadig (E5), o replica enuntiativa e intrerupta de o replica enuntiativa/interogativa, de un enunt incomplet constituit dintr-un element de relatie (dar). Raportul dintre cele doua replici (E4 si E5) este de divergenta. (E4) cu (E1), (E2), (E3) sunt complementare, interventia celui de-al doilea locutor (B) are functie reflexiva, de exteriorizare a unei reactii psihice. Suita de interventii intrerupte ale ingerului formeaza o unitate sintactica, coerenta semantic , a carei coeziune este degradata prin intercalarea lui dar si a gestului de supunere („in genunchi se inchina Providentei si se supuse.”) Discursul ingerului este centrat pe receptor si asteapta o emotie specifica: credinta. Ingerul cauta regularizarea comunicarii nu verifica la Zadig posibilitatea de a-i acorda interes si atentie, nu se asigura ca diferentele de roluri sa nu produca blocaje, nu adecveaza mesajul in raport cu atitudinea celuilalt si nu favorizeaza feed-back-ul. Prin (E6) verifica gradul de compatibilitate intre codul verbal si nonverbal al comunicarii lui Zadig.
(E6) atesta o istorie interactionala si are efecte contextuale, intareste o ipoteza: Dumnezeu influenteaza tot. Argumentatia ingerului este un act interactional: punctele de vedere diferite pot duce la aparitia unui conflict, dar e si act de limbaj: nu apare un diferent pentru ca doar ingerul argumenteaza.
Plecand de la observarea realitatii, de la luarea unei decizii, manifestand fermitate si detasare, ingerul este in starea de adult. Prin coercitie (copilul, casa), prin interdictie, trece in starea de parinte. Stimulul tranzactional e orientat catre o anumita stare a eului, iar replica porneste dintr-o alta stare. Tranzactia este una de tip incrucisat pentru ca Zadig dovedeste statutul de adult (cand accepta) si cel de copil (cand refuza) ordinul. Prin gestul de supunere, cooperarea este finalizata. Zadig, auditoriul vazut ca un „eu ideal” este figura unui partener ideal: „un locutor care aplica un demers argumentativ se pregateste sa comunice imaginandu-si existenta unui auditoriu care, pe langa faptul ca este capabil sa-l urmareasca si sa-i raspunda solicitarilor, poate sa-l testeze si sa-l evalueze. Un auditoriu care are aceasta competenta este un partener ideal al unei intalniri dialectice” (Golden).