Filosofia s-a vazut pusa in fata unei intrebari grave “Ce este adevarul?”. Intrebarea este dificila pentru ca ea comporta laturi, aspecte ce se refera la natura adevarului, dobandirea si verificarea adevarului. Intrebarea este grava pentru ca adevarul este implicat si marcheaza profund viata oamenilor, conduita, comportamentul lor, adica dimensiuni majore ce individualizeaza omul ca fiinta morala, libera, responsabila. Ce inteles are adevarul atunci cand la proces individul trebuie sa jure ca spune adevarul si numai adevarul? Ce inteles are termenul adevar atunci cand se foloseste sintagma adevar stiintific, adevar filosofic, adevar religios, adevar istoric, adevar politic, adevar economic? Ce trebuie sa intelegem prin adevar cand de fapt noi avem adevaruri? Problema a preocupat filosofia din cele mai vechi timpuri. Ea a fost pusa cu claritate in discutie de catre Socrate si a fost dezvoltata de Platon si Aristotel. d8l1ll
Pentru Socrate adevarul este in noi, in sufletul nostru. El nu trebuie cautat in afara noastra. Pentru a ajunge la adevar este necesar sa ne cunoastem pe noi insine, sa cercetam cu meticulozitate facultatile noastre de cunoastere, sa stim ceea ce putem sa cunoastem si ceea ce nu putem sa cunoastem si sa mai stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem. Socrate aduce in discutie o problema importanta, anume aceea a posibilitatilor noastre de cunoastere si spun pentru prima data raspicat ca noi nu putem sa cunoastem totul, ca posibilitatile noastre de cunoastere sunt limitate si ca nu trebuie prin urmare sa ne intindem cu cunoasterea dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Ex: nu putem sa cunoastem secretele dupa care zeul a construit lumea, nu putem sa cunoastem planurile tainice dupa care zeul a zamislit universul.
Socrate ne atrage atentia ca unele cunostinte sunt inutile si ca este necesar ca noi sa stim ce ne este util, ce trebuie sa cunoastem in mod necesar si la ce trebuie sa renuntam pentru ca nu ne este folositoare o anumita cunostinta. Degeaba spune Socrate “stim noi sa explicam cum se produce ploaia daca nu stim cand trebuie sa facem lucrarile pamantului, cand trebuie sa insamantam si sa recoltam, si degeaba stim noi cum se produce miscarea astrelor daca nu stim cine suntem noi insine si incotro ne indreptam. Deci sa ne indreptam cunoasterea spre lucrurile utile si sa evitam cunostintele fara de folos.”.
Aristotel, in lucrarea “Metafizica” face un pas inainte si elaboreaza teoria adevarului- corespondenta. Potrivit lui Aristotel, adevar este un enunt in care se spune ca nu este ceea ce nu este si ca este ceea ce este si fals este un enunt care ne spune ca nu este ceea ce este si ca este ceea ce nu este. Deci Aristotel considera ca este adevarata o cunostinta care corespunde realitatii la care se refera si este falsa o informatie care nu corespunde realitatii la care se refera. Pentru Aristotel adevarul si falsul sunt atribute ale cunostintelor, sunt rezultat al cunoasterii, adica Aristotel spune ca numai cunostintele pot fi adevarate sau false. Lucrurile ca atare, existentele, cum le numeste el, nu sunt nici adevarate si nici false. Ele sunt sau nu sunt, exista sau nu exista. Adevarat sau fals este ceea ce spunem noi despre lucruri. Deci valoare de adevar sau de fals are enuntul nostru cu privire la lucru. Purtatorii adevarului si falsului sunt enunturile, judecata noastra despre afirmativ sau negativ.
Aristotel defineste adevarul si nu formuleaza o teorie cu privire la criteriile adevarului, adica nu se refera si la modul cum putem constata concordanta sau disconcordanta dintre enunturile noastre si realitatea la care se refera. Aceasta teorie a lui Aristotel a circulat si mai circula inca in filosofie, a fost si mai este inca preluata de diferitele stiinte, dar intrebarea se pune ce facem si cum procedam cu acele cunostinte care se refera la lucruri a caror corespondenta nu poate fi stabilita imediat. Cum procedam in cazul in care, sa spunem, termenul de corespondenta a disparut demult sau ce facem in situatia in care termenul de corespondenta nu poate fi stabilit pe cale experimentala. Ex: nu pot sa experimentez daca Soarele se invarte in jurul Pamantului sau daca el este in centrul Universului, asa dupa cum nu pot sa experimentez daca o anumita masura este dreapta sau nu este dreapta. Sesizand unilateralitatea conceptiei lui Aristotel unii filosofi au formulat teoria adevarului coerenta. Potrivit acestei teorii o cunostinta este adevarata daca se incadreaza intr-un sistem de cunostinte validat ca adevarat si este falsa daca nu se incadreaza in sistemul de cunostinte considerat adevarat. Deci o cunostinta este adevarata daca nu contrazice totalitatea adevarurilor care au fost verificate si atestate de stiinta sau de domeniul respectiv. Asa de exemplu filosoful francez Blanshard considera ca pentru a stabili daca o cunostinta care se refera la trecut este adevarata trebuie sa o integram in informatii care au fost validate ca adevarate, sau daca vrem sa verificam daca o cunostinta poate fi considerata adevarata intrucat se refera la o situatie care urmeaza sa se intample trebuie sa introducem acea cunostinta intr-un sistem de adevaruri experimentate cu care poate fi comparabila daca intre acele adevaruri si cunostinta pe care o avem exista o incompatibilitate, atunci cunostinta este falsa. Si aceasta teorie a fost criticata pe considerentul ca termenul de coerenta nu este precis determinat.
Filosoful englez B. Russell sustine ca noi determinam conceptul de coerenta facand apel la principiile logicii formate, elaborate inca de Aristotel si anume la principiul identitatii, noncontradictoriei, tertului exclus, dar spune el “valabilitatea acestui principiu nu a fost demonstrata. Ne ramane asadar posibilitatea de a contesta coerenta pentru ca se bazeaza pe principii care nu au fost demonstrate. In acest caz este de preferat sa recurgem la teoria adevarului corespondenta.
Alti filosofi, James considera ca opiniile noastre nu sunt nici adevarate nici false, atata timp cat nu sunt folosite in actiune. Opiniile noastre devin adevarate sau false numai in cadrul actiunii. In actiune noi consideram ca o cunostinta, o opinie este adevarata daca ne asigura succesul si este falsa daca nu ne asigura succesul. O cunostinta este adevarata daca ne este utila si este neadevarata daca nu-si dovedeste utilitatea. Adevarul este deci pragmatic, adevarul este o problema nu teoretica, ci practica. In fata acestor teorii intrebarea “ce este adevarul?” devine si mai complicata.
Platon in dialogul Republica, in Mitul pesterii, propune o noua teorie asupra adevarului, anume teoria adevarului ca reamintire, ca readucere in minte a unor adevaruri pe care le pastram in suflet. Teoria lui Platon este expusa astfel: intr-o pestera se afla mai multi oameni inlantuiti. Oamenii sunt imobilizati de peretii pesterii astfel incat nu pot sa priveasca decat peretele din fata. Pe perete se succede o serie intreaga de umbre asupra carora prizonierii poarta discutii. Fiecare se pronunta exprimand o anumita opinie cu privire la ceea ce reprezinta umbrele miscatoare de pe peretii pesterii. Deci fiecare formuleaza o opinie cu privire la ceea ce vad. adesea opiniile sunt diferite. Dupa indelungi discutii ajung insa la un consens. Pestera reprezinta lumea noastra, lumea in care traim noi, prizonieri suntem noi oamenii care traim in aceasta lume. Datorita ignorantei noastre noi consideram ca lumea in care traim este singura lume posibila, este singura lume autentica. Oamenii cred ca dincolo de lumea noastra nu mai exista nici o alta lume. Mai mult decat atat, ei cred ca opiniile pe care le exprima cu privire la umbrele care se misca pe peretele pesterii sunt adevarate indubitabil, adevaruri absolute. Ei se considera detinatorii adevarului. In aceasta lume limitata oamenii au ajuns la convingerea ca ei pot cunoaste adevarul. Daca, spune Platon, le propunem sa iasa din pestera si sa priveasca dincolo de pestera ei refuza. Oamenii nu accepta un alt adevar decat pe acela pe care s-au obisnuit sa-l cunoasca in lumea lor si in experienta lor limitata.
Daca vom dezlantui un prizonier si il vom ajuta sa paraseasca pestera, el nu va accepta sa faca acest lucru decat obligat. Lumea obisnuintei se paraseste greu. Scos cu forta din pestera, prizonierul intalneste o alta realitate, o realitate stralucitoare cu un soare care degaja o lumina orbitoare. Cu aceasta realitate prizonierul nu este obisnuit. Luand contact cu lumina stralucitoare a soarelui, prizonierul acuza dureri ale ochilor, lacrimeaza, refuza sa priveasca in stralucirea ei noua realitate. Dupa un timp indelungat incepe treptat, treptat sa se obisnuiasca cu noua realitate si ajunge chiar sa priveasca soarele care este izvorul lumii stralucitoare dincolo de pestera. Odata obisnuit cu aceasta noua realitate, prizonierul refuza sa se intoarca in pestera. Readus cu forta le povesteste ceea ce a vazut afara. Nu este crezut, este amenintat, prizonierii chiar se razvratesc impotriva lui. Toate acestea sunt dovezi ca adevarul se castiga greu, presupune efort, metoda, sacrificii chiar. Odata dobandit adevarul nu mai poate fi parasit, prizonierul isi risca chiar viata pentru a impartasi adevarul dobandit si celorlalti semeni. Adevarul este respins atunci cand contravine opiniei, prejudecatii sau obisnuintei noastre.
Teoria lui Platon pune in discutie o problema noua, problema izvoarelor cunoasterii. In conceptia lui exista 2 izvoare ale cunoasterii, experienta si ratiunea. Acestor 2 izvoare de cunoastere le corespund 2 forme distincte de cunoastere. Experientei ii corespunde opinia care este o cunostinta comuna superficiala, nesistematizata, neaprofundata, care se refera la aparente, la ceea ce este exterior in lucruri. Opinia nu este o cunostinta de ordinul esentei, este o cunostinta dobandita in mod nesistematic in activitatea noastra de zi cu zi. Ea formeaza fundamentul a ceea ce in mod obisnuit numim cunoastere comuna, adica o forma de cunoastere nesistematizata care cuprinde informatii generale uneori adevarate, dar neargumentate si neincadrate intr-un sistem coerent. Cunoasterea comuna nu are o fundamentare teoretica. Intelectul sau ratiunea este izvorul cunoasterii stiintifice care are ca finalitate notiunea. Notiunea este o cunostinta superioara opiniei, este sistematica, organizata, aprofundata, se refera la aspectele esentiale, caracteristice ale lucrurilor, dar nu este suficienta pentru cunoasterea adevarului. Adevarul se obtine cu ajutorul intuitiei care este superioara cunoasterii stiintifice, deoarece reprezinta un efort al gandirii, al vointei, al imaginatiei, al afectivitatii, un efort al intregii noastre subiectivitati. Cunoasterea noastra intuitiva este intalnita in cunoasterea filosofica, superioara cunoasterii stiintifice, mai apropiata de adevar, dar nici ea nu reprezinta adevarul in totalitatea lui. Adevarul este dobandit abia dupa moarte cand sufletul se reintoarce in spatiile cosmice unde salasluieste impreuna cu zeul si intreprinde numeroase calatorii in prezenta zeului, inclusiv in acea zona in care se afla adevarurile pure, care sunt ideile absolute si cand recepteaza ideile care se imprima in suflet. Sufletul poarta asadar, imagini, amprente ale ideilor absolute si cu ajutorul acestor imagini prizonierii recunosc umbrele dupa peretii pesterii. Deci cunoasterea este o reamintire, o anamnezis.
Sufletul nemuritor, inainte de incarnare, calatoreste prin cosmos in prezenta zeului si vine in contact cu lumea ideilor pure sau a adevarurilor pure care este situata intr-o zona anume a universului numita campia adevarului. In timpul acestor vizite sufletul intra in contact cu ideile pure si le pastreaza imaginile mai clare sau mai putin clare, ceea ce il va ajuta sa-si reaminteaca de ceea ce a vazut in momentul in care vine in contact cu lucrurile, obiectele concrete care alcatuiesc lumea obisnuita in care traieste omul si pe care Platon o numeste lumea sensibila.
Lumea ideilor este o lume ideala, eterna, infinita, necreeata. Aceasta lume este singura lume adevarata. Ideile sau adevarurile pure, cum mai sunt numite, sunt modele abstracte ale lucrurilor care apartin lumii sensibile. Lumea sensibila este o proiectie superficiala, imperfecta a lumii ideilor. Lucrurile care compun universul nostru sunt proiectii ale ideilor, adevarurilor absurde. Lucrurile reproduc aproximativ exact ideile absolute. In momentul in care omul obisnuit vine in contact cu un lucru, el isi aduce aminte ca a mai vazut candva acest lucru. Deci cunostinta este o reamintire, o reactivare a imaginilor, ideilor absolute pe care le pastram in suflet.
Conceptia lui Platon a avut un ecou puternic in gandirea filosofica. Meritul principal al teoriei platonice este acela ca a pus in discutie problema surselor cunoasterii si a analizat pentru prima oara formele cunoasterii. In viziunea platonica simturile constituie o sursa de cunoastere care are ca rezultat formarea opiniei, iar o a doua sursa a cunoasterii o constituie ratiunea, intelectul, care are ca rezultat, ca finalitatea, notiunea cunoasterea rationala, intemeiaza stiinta. scopul stiintei este descoperirea generalului, esentialului, universalului existent in lucruri.
De la teza lui Platon cu privire la sursele cunoasterii, au pornit 2 orientari care aveau sa devina fundamentale in filosofia moderna si anume orientarea empirista si orientarea rationalista. In secolele XVII si XVIII, filosofi ca Descartes, Leibniz, Spinoza, Jhon Locke, D.Hume, G.Berkeley au sustinut ca existenta sursa care valideaza cunoasterea. In consecinta am considerat problema originii cunoasterii problema cardinala a filosofiei in masura sa ne ajute sa evaluam intinderea si limitele cunoasterii, valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee sau o opinie reprezinta o cunostinta autentica numai daca acea sursa este demna de incredere. Sursa este izvorul cunoasterii, dar si garantul valorii cunoasterii. Dupa parerea lor exista 2 surse de cunoastere:
-sensibilitatea -; organele de simt;
-ratiunea la care cu timpul a fost adaugata o a treia sursa intuitia.
Intre filosofii care au considerat intuitia drept sursa a cunoasterii, amintim pe Plotin si Bergson.
La Plotin intuitia ne asigura cunoasterea transcendentei, a lui Dumnezeu, care se afla dincolo de existenta, dincolo de ceea ce are determinari pozitive. Intuitia ne ajuta sa realizam contopirea cu absolutul, cu divinitatea inteleasa ca unitate si singularitate si se infaptuieste sub forma experientei mistice si a extazului mistic. Cunoasterea mistica este in acelasi timp viziune si contopire cu divinitatea, cu absolutul, insemnand autoanihilarea personalitatii si suprimarea eu-lui. Cunoasterea mistica este proprie fiintelor credincioase, evlavioase, care duc o viata ascetica si abstinenta, invaluita de religiozitate si de practicare a anumitor ritualuri, de multe ori insotita de practici si comportamente magice.
Bergson opune cunoasterea intuitiva cunoasterii prin concepte, cunoasterii intelectuale. Cunoasterea intelectuala, spune el, fragmenteaza si coreleaza experientele noastre subordonand-o nevoilor practice. Expresia desavarsita a acestui tip de cunoastere este cunoasterea stiintifica a carui tel “nu este de a ne releva fondul lucrurilor, ci de a ne oferi cele mai bune mijloace de a actiona asupra lor”. Daca realitatea autentica reprezinta calitate, cantitate, continuitate si evolutia creatoare, ea nu poate fi cunoscuta prin cooperarea dintre simturi si ratiune. Apropierea de spontaneitatea creatoare proprie vietii si spiritului nu poate fi realizata decat prin intuitia rationala, adica prin capacitatea noastra subiectiva de a depasi printr-un efort in care sunt angajate toate resursele noastre (gandire, sensibilitate, afectivitate, vointa, imaginatie, memorie) si ne asigura surprinderea dincolo de rational a tendintelor de evolutie a lucrurilor. Intuitia, spune Bergson, “ne garanteaza cunoasterea autentica, demersul prin care ne transportam in interiorul unui obiect pentru a ne contopi cu ceea ce are el unic si inexprimabil. Intuitia absolutului este caracterizata negativ drept cunoastere ce nu poate fi exprimata prin limbaj. Cunoasterea intuitiva depaseste posibilitatile noastre de exprimare, este ceea ce uneori redam prin sintagma “nu an cuvinte ca sa spun”. Deci intuitia este rationala, se exprima numai prin limbajul artistic.
Rationalismul sustine ca intelectul, ratiunea despartita de simturi, constituie sursa cunoasterii autentice. Rationalismul pune in contrast cunoasterea care isi are ca sursa ratiunea cu aceea care are ca sursa simturile. Fondatorul rationalismului este considerat filosoful francez Descartes. El sustine ca numai lumina naturala, adica lumina ratiunii sadita in noi de creator poate sa ne asigure adevarata cunoastere, in primul rand cunoasterea metafizica si teologica.
Spinoza, la randul sau afirma ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt ele insele, in timp ce cunoasterea prin simturi este cea mai de jos cunoastere, o cunoastere mutilata si confuza.
Laibniz sustine si el ca numai o cunoastere rationala pura care exista in noi in mod intual de la nastere este capabila sa ne ajute sa descoperim adevaruri necesare si certe. “Simturile ne ofera o cunoastere despre ceea ce trebuie sa fi si nu poate sa fie altfel, nu ne ofera o cunoastere despre ceea ce este necesar si esential”. Adevarurile necesare si certe sunt sadite in mintea noastra de la nastere si sunt necesare si certe, pentru ca nu au nici o legatura cu activitatea simturilor. Simturile ne furnizeaza informatii superficiale, variabile si adesea confuze. Cunostintele obtinute cu ajutorul simturilor sunt obscure, failibile si supuse erorii.
Rationalistii sunt preocupati de descoperirea adevarului absolut, a adevarului care este valabil si acelasi oricand pentru oricine si oriunde s-ar afla. Un asemenea adevar, spune Descartes, “trebuie sa fie o idee clara si distincta care trebuie sa fie recunoscuta de toti oamenii intotdeauna”, deci o idee de necontestat.
Adevarul trebuie sa fie o idee evidenta care nu trebuie sa aiba nevoie de nici o demonstratie. Descartes sustine in filosofie o noua teorie a adevarului, anume “Teoria adevarului evidenta”. Adevarurile clare, distincte si evidente nu provin din afara si nu sunt plasmuite de noi. Ele exista in spirit indiferent de faptul ca atentia noastra este indreptata spre ele sau nu. Aceste idei nu sunt insa cunoscute tuturor oamenilor, datorita lipsei de inclinatie spre contemplare, a insuficientei capacitati de a ne concentra asupra a ceea ce exista in spiritul nostru, precum si datorita faptului ca suntem atrasi de simturile externe care ne indreapta atentia in afara noastra si in sfarsit datorita ideilor preconcepute pe care oamenii le accepta in mod necritic.
Daca intelectul este bine izolat de simturi, este bine orientat si se concentreaza asupra ceea ce cuprinde in sine de la nastere, atunci el va ajunge in mod firesc la idei clare si distincte ce se impun prin evidenta lor. O asemenea idee clara despre mine insumi ca substanta ganditoare, precum si ideea unei substante ganditoare infinite identificata c Dumnezeu. “Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie. Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes, “datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In felul acesta intelectul greseste. Mai mult, el este nevoit sa sara peste anumite operatii ale cunoasterii.
Empirismul sustine ca toate cunostintele noastre provin din datele simturilor care constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Fondatorul acestei orientari este filosoful englez John Locke. In lucrarea “Eseu asupra intelectului omenesc”, Locke a acordat o deosebita atentie problemei originii cunoasterii si limitelor cunoasterii.
Calea de a fixa intinderea cunoasterii este un examen al modelului cum se formeaza ideile. Acest examen ne poate indica in genere care sunt obiectele despre care putem avea idei bine formate. Teza lui de baza este ca toate ideile si prin urmare toate cunostintele noastre despre lumea materiala isi au sursele in impresiile simturilor precum si in absenta operatiilor mintii noastre care formeaza idei complexe pornind de la idei simple care constituie primele elemente ale cunoasterii. Locke sustine ca la nastere mintea este ca o incapere goala sau ca o pagina alba. Intelectul la nastere nu are nici o cunostinta si este pe deplin pasiv in dobandirea primelor sale idei, a ideilor simple. Obiectele exterioare introduc prin simturi anumite idei in mintea noastra, iar procesele mintii ne lasa cel putin niste notiuni obscure despre ele insele. Intelectul nu poate nici sa refuze aceste idei simple nici sa le modifice cand s-au intiparit, sa le stearga sau sa produca el insusi unele noi. Impresiile obiectelor exterioare venite la intelect pe calea simturilor raman imprimate pentru totdeauna asa cum ramane scrisul pe o coala alba de hartie. Primele elemente de cunoastere isi au deci sursa in actiunea lucrurilor exterioare asupra simturilor. Ideile simple sunt diferite in functie de organul de simt care le-a receptat: vazul, auzul, mirosul, etc.
Abordarea cunoasterii in aceasta viziune este solidara cu consideratiile despre rolul mediului in formarea individului si despre rolul hotarator al educatiei, teme preferate ale filosofiei iluministe. Simturile sunt deci furnizoare, surse primare ale cunoasterii, pe cand intelectul este un inregistrator pasiv al informatiilor transmise de simturi. Ideile simple luand nastere prin contactul direct dintre obiect si organul de simt sunt corect si nu pot fi gresite. Eroarea intervine atunci cand ideile simple se combina formand alte idei mai complexe. Receptivitatea sensibilitatii noastre este garantia adevarului, iar spontaneitatea intelectului este sursa erorii. Intelectul poseda insa numai cunostinte care provin din experienta. Nimic nu este in intelect, spune Locke, care mai inainte sa nu fi fost in simturi. Toate cunostintele noastre au o origine empirica, mai apropiata sau mai departata.
Locke se vede insa nevoit sa nu limiteze prea mult posibilitatile cunoasterii si sa nu reduca cunoasterea numai la cunoastere experimentala. El admite ca omul poseda in afara cunoasterii prin experienta si o cunoastere pe care o numeste intuitiva precum si o cunoastere pe care o numeste demonstrativa. Cunoasterea experimentala este cunoasterea naturii. Cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar cunoasterea demonstrativa este cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu se sprijina pe cea experimentala.
Sustinand posibilitatea unei cunoasteri demonstrative a lui Dumnezeu, Locke acorda intelectului competente deosebit de largi, asemanatoare cu cele care i-au fost conferite de teologii si filosofii nationalisti ai vremii.
Empirismul si nationalismul au dominat gandirea filosofica moderna si mai au inca suficienti adepti si in gandirea filosofica contemporana. Limitele acestor 2 orientari au fost insa sesizate de Emanuel Kant care a incercat sa le depaseasca propunand o noua teorie asupra cunoasterii: “Apriorismul kantian”.
Kant a considerat ca cercetarea facultatilor si activitatilor mintale ce intervin in constituirea cunostintelor nu sunt probleme care sa apartina teoriei cunoasterii. Ele apartin psihologiei empirice. Teoria cunoasterii “considera cunostintele ca fiind date” si se intreaba cum sunt posibile ele.
Teoria cunoasterii, sustine el, intereseaza de intemeierea cunostintelor si nu de demersurile prin care se constituie ele de geneza lor. Cu toate aceste precizari, Kant nu ezita sa scrie in una din lucrarile sale fundamentale “Critica ratiunii pure”, ca semnele cunoasterii noastre sunt sensibilitatea si intelectul. Prin sensibilitate obiectele ne sunt date sub forma intuitiei sensibile, iar prin intelect ele sunt gandite si prin urmare cunoscute.
Materia sensibilitatii, senzatia care ne transmite informatii cu privire la insusirile exterioare ale lucrurilor, la aparitie ia nastere prin actiunea lucrurilor in sine asupra simturilor noastre. Formele de constituire ale sensibilitatii sunt intuitiile pure ale spatiului si timpului. Spatiul si timpul sunt conditii necesare ale organizarii cunoasterii, ele stau la baza intemeierii oricaror experiente, apartin de subiectivitatea noastra si sunt apriorice, adica exista in afara si absolut independent de orice experienta. Senzatia transmite informatii intelectului care dispune de forme apriorice si de principii apriorice cu ajutorul carora prelucreaza informatii si realizeaza cunoasterea. Intelectul introduce un element sau are un rol creator pe care sa-l determinam cu precizie, dar trebuie sa stim ca in cunoasterea pe care o avem se gaseste un adaos care a rezultata din activitatea intelectului.
Cunostintele astfel formate se exprima printr-o judecata, adica printr-o propozitie. Judecatile sunt de 2 feluri: analitice si sintetice. Potrivit lor adevarul la randul sau este analitic si sintetic. Propozitia analitica si adevarul analitic in consecinta nu aduce nici un plus de informatii. Acest tip de cunoastere are numai o valoare explicativa pragmatica. Judecata sintetica, adevarul sintetic aduce un spor de cunoastere, judecatile sintetice pot fi judecati care privit din experienta sau judecati care nu au nici o legatura cu experienta. Judecatile care nu au nici o legatura cu experienta sunt cele care contin adevarul aprioric.
Adevarul universal este un produs in exclusivitate al activitatii ratiunii noastre. Ratiunea are rolul de a introduce ordine, regularitate, legitate in desfasurarea evenimentelor.
Legile naturii sunt creatii ale ratiunii noastre, cu ajutorul lor noi introducem ordine in natura.
Filosofia lui Kant este si astazi receptata in numeroase orientari filosofice, ceea ce inseamna ca pastreaza numeroase elemente viabile.