Ma alatur umil celor care (nume mari de altfel) isi incep exegezele, comentariile sau studiile despre Bataille expunand dificultatea (daca nu -; paradoxal -; imposibilitatea) de a scrie pe urmele sale, impreuna cu el. Si pentru ca textul nu poate sa se opreasca aici, trec repede peste acest moment de ezitare, continuand sa scriu, cu constiinta faptului ca muncesc, ca ma straduiesc, asta intrucat drumul spre suveranitate trece prin munca, iar filosofia este munca prin excelenta. Scriu, cum spune Bataille, pentru a-mi castiga tacerea, pentru a ajunge (pe drumul meu) in acelasi punct (cercle point) in care, alaturi de el se mai afla Hegel, Nietzsche, Sade sau Heidegger. x8i14io
Daca Fenomenologia spiritului trebuie urmata de un ras perfect, un ras care ia suflul, de un ras care…nu rade, atunci fiecare cuvant din scriitura batailleana trebuie insotit de hohote isterice pana in punctul in care ne este imposibil sa mai spunem daca acestea sunt de ras sau de plans, pana in punctul non-cunoasterii totale si perfecte, cel al pierderii de sine si odata cu “sinele” , a angoasei in care acesta este perpetuu aruncat. “Suverani suntem cu totii, cu o conditie, cu o singura conditie: sa uitam, sa uitam totul!” Sa-l uitam oare chiar si pe Bataille? Sa uitam oare pana si caile pe care el ne poarta? Nu, insa trebuie sa procedam cu o extrema delicatete, trebuie sa ne ferim a-l trata pe Bataille ca pe un cadavru, sa-l punem pe masa de disectie si sa-l autopsiem.Il imit pe celalalt, o fac cu propriile mele ganduri: nu este un essec al perceptiei celuilalt, este perceptia celuilalt. Nu ne-am apropia de Bataille cu comentariile noastre suparatoare, „nu l-am reduce cu zgarcenie la ceea ce se atesta obiectiv despre el, daca, mai intai, n-ar fi fost acolo pentru noi, fara indoiala nu cu evidenta frontala a unui lucru, ci instalat de-a curmezisul gandirii noastre, detinand in noi, ca alt noi insine, o regiune care nu-i apartine decat lui. Intre o istorie a filozofiei obiective care i-ar lipsi pe marii filozofi de ceea ce au adus reflectiei celorlalti, si o meditatie deghizata in dialog, in care am juca atat intrebarile cat si raspunsurile, trebuiew sa existe o cale de mijloc, in care filozoful despre care se vorbeste si cel care vorbeste sunt prezenti impreuna, chiar daca este imposibil, oricat de indreptatiti ar fi, sa distingem in fiecare clipa ce apartine fiecaruia.” Ne amintim aici si de Heidegger, cel care considera ca o opera mare presupune un negandit de aceeasi anvergura, adica ceea ce abea prin opera, si doar prin ea, vine catre noi ca inca negandit vreodata. Chiar daca nu intotdeauna in mod vadit, exista o intima legatura intre toate componentele care constituie totalitatea unui lexic. Nu exista pur si simplu exterioritate intre (asa-zisi) diferitii termeni ai oricarui imaginabil lexic. Exista intotdeauna, dar asta in cel mai rau caz, subunitati lingvistice care lucreaza la deturnarea unui anume sens imobil care le-ar domina, subunitati care, dimpotriva, arunca umbre si reflexii, care antreneaza intregul lexic, lucrand din interior la deturnarea oricarei presupuse exterioritati ce ar putea sa le vizeze. Ne va fi de aceea imposibil sa pretindem privilegiul unui anumit punct din care sa privim asupra operei lui Bataille. Totodata, ca sa putem face asta ne este interzis sa abordam una dintre problemele operei sale, trebuie sa devenim tovarasii de drum ai acelui Bataille viu, aproape mistic, care are privilegiul “ de a nu avea rabdare sa caute o filosofie particulara”, un Bataille avid nu de cunoastere ci de opusul ei, non-cunoasterea.
Bataille este un sadic in cel mai pur sens al cuvantului. Nu putem ignora faptul ca opera sa a fost influentata in mare masura (poate singura influenta veritabila) de fotgrafiile ce infatiseaza “Supliciul celor o suta de bucati” (fotografii de care nu se va despati din 1925 pana la sfarsitul vietii). Lecturile sale “filosofice” sunt neortodoxe: Sade, Dostoievski, Tolstoi, Sestov . Foarte rar si doar tangential Nietzsche, Platon, Heidegger. Bataille este un hegelian eretic si doar “de mana a doua”. El insusi recunoaste ca nu a avut practic contact direct cu opera lui Hegel. Insa refuzul “sistemului inchis” a lui Hegel este radical: “Imi imaginez ca viata mea, avortarea sa, sau, mai bine spus, rana deschisa care este viata mea, constituie prin ea insasi refuzul sistemului hegelian inchis” Relatia sa fluctuanta si ambigua cu ceea ce numim de obicei “filosofie” nu l-a impiedicat sa intre in cele mai aprige polemici ale vremii cu Sartre sau Kojeve, cu Benjiamin sau, pe de alta parte aceasta nu l-a impiedicat pe Heidegger sa-l numeasca “la meilleure tete pensante de l’Europe”. Pe de alta parte, opera lui Hegel este pentru Bataille, evidenta insasi, insa o evidenta greu (daca nu imposibil) de suportat. Nu trebuie sa uitam aici climatul epocii, filiatia prin care Hegel a ajuns sa fie cunoscut cu adevarat in Franta. Este vorba, fireste de celebrele seminarii ale lui Kojeve, un Kojeve care marturiseste intr-un schimb de scrisori cu Bataille ca inainte de cursurile lui Koyre se impiedica de fiecare fraza din Fenomenologia spiritului ca “nu pricepea un cuvant”. In fine, toate acestea ne permit sa avem acces la “hegelianismul eretic” a lui Bataille, la aceea cunoastere (“atat de”) absoluta care nu mai poate fi diferentiata de non-cunoastere. Cu alte cuvinte, ceea ce il interesa pe Bataille la Hegel era posibilitatea ca un asemenea sistem perfect (intrucat epuizeaza atat intelectul cat si discursivitatea) deschide calea spre non-cunoastere, spre pasul pe care Hegel nu a indraznit sa-l faca: cel al rasului, al extazului, al nebuniei si al…suveranitatii.
Bataille se situeaza astfel la limita filosofiei, niciodata inauntru, niciodata in afara ei. “ Dar conform unui raport pe care filosofia l-ar numi simulacru, si conform unui exces mai subtil decat adevarul (s.n.) ea este asumata si, in acelasi timp, deplasata in cu totul alt camp, unde s-ar putea doar mima cunoasterea absoluta.” Pentru Bataille este clar: se poate trai cu Fenomenologia spiritului, insa moartea o excede. Sistemul hegelian epuizeaza taramul posibilului. Moartea este imposibilul insusi; imposibilul devenit realitate, origine si sfarsit deopotriva. Lumea poarta cu sine parfumul mortii insa doar pentru omul servil, condamnat la munca, obligat sa traiasca angajand durata; pentru omul suveran care traieste in clipa, lumea practicii este cea a miasmelor, el nu resimte moartea, sau, mai corect spus, reuseste sa scape angoasei. Lumea suveranitatii incepe dincolo de utilitate. Ea apartine prin excelenta erotismului, rasului si plansului, extazului.
Dar ca accidentalul poate fi despartit de ce e in jur, ca ceea ce fiind legat si real doar in conexiunea lui cu altul, capata totusi existenta empirica proprie si o libertate separata aceasta nu poate fi decat opera prodigioasei puteri a negativului, energia gandirii, a eului pur. Nu exista relatie libera intre pozitivitate si negativitate; ele se antreneaza reciproc, intr-un vertij care ar face indecenta orice cramponare in umbra vreunuia din acesti termeni. Si chiar daca ratiunea se poate inspaimanta de o asemenea circumstanta. Moartea, daca vrem sa numim astfel aceasta irealitate, e faptul cel mai groaznic, iar pentru a fixa opera mortii ni se cere o mare forta. Frumusetea neputincioasa uraste intelectul, pentru ca acesta pretinde ceea ce ea nu poate sa dea. Nu viata care se sperie de moarte si se prezerva in fata prapadului e viata spiritului, ci dimpotriva aceea care suporta moartea si se mentine inautrul ei. Pompa mortis maggis terret quam mors ipsa -; cortegiul mortii infioara mai mult decat moartea insasi.
Singurul lucru pe care moartea nu-l poate face e “sa faca” in asa fel incat eu(l) sa nu fi existat. Paradoxal, acest aspect il infaptuieste viata. In masura in care cineva se naste, putem si afirma despre o inexistenta a eu-lui. Pentru a putea vorbi de un eu care sa nu fi existat, vom fi nevoiti ca mai intai sa constatam o existenta a sa, o prezenta care sa ne oboseasca privirea. Ne amintim aici de filosoful grec care spunea ca a ne inspaimanta de moarte e totuna cu a ne ingrijora de inexistenta noastra dinainte de a ne naste. Posibilitatea de a vorbi de inexistanta unui eu se intemeiaza, paradoxal, pe existenta eului, pe viata sa. Inexistenta a eului nu e pur si simplu nimicul, e o simpla negare. Ori operatia negarii nu poate privi decat un existent. Abia pornind de la existenta unui eu ne putem imagina inexistenta care a precedat nasterea sa. In cazul unei persoane trecute in nefiinta gandim inexistenta de dupa moarte, nicidecum pe cea de dinainte de nastere. E mai la indemana si, intr-un anume sens, costatabila empiric. E mult mai usor sa gandesti o negare a ceva, o negativitate care trece prin pozitivitate, decat sa gandesti nimicul insusi. Cum anume am putea gandi in absenta oricaror determinatii? Bataille insusi vorbea nu de o tacere originara, ci de o tacere pe care trebuie sa o castigam. Ea trebuie castigata, smulsa printr-un travaliu inepuizabil care trece prin ... galagie. Trebuie sa ne fie asurzite urechile, nu pur si simplu sa ne punem mainile pe urechi. Bataille este, dealtfel, un caz emblematic in acest sens. Daca n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Nu tocmai prezenta sa, faptul ca el a existat, ne infioara mai mult decat moartea sa? Prin trecerea sa in nefiinta, opera prezidata de numele „Bataille” a ramas neatinsa. In schimb, un Bataille viu ne poate face sa ne infioram la gandul ca ceea ce existenta sa presupune ar fi putut ramane inexistent. Bataille este, daca nu pentru noi, atunci cel putin privindu-ne pe noi. El ni se ofera ostentativ, am putea spune, ochilor nostrii. A-l ignora nu e decat un mod neserios de a ne raporta la el. A gandi impreuna cu el e, trebuie recunoscut, un act periculos. Unde anume ne putem situa? Doar mediocritatea, cel ce-si poate consolida nestiinta poate sa ramana neatins: Bataille? Nu-mi spune nimic acest nume! Exista o ambiguitate privitor la raportul intre viata si moarte. Bataille, prim moartea sa fizica, nu schimba cu nimic raportul pe care trebuie sa-l intretinem cu un Bataille viu, desi un Bataille mai mult mort decat viu. Eul numit Bataille nu poate fi sters de moartea sa fizica. Ramane de gandit in continuare,acum mai mult ca niciodata poate. Cu atat mai mult cu cat putem spune despre Bataille ca si-a scris opera cu propriul sau sange -; grefare violenta a albului seminal al paginii initial virgine. Opera sa nu este rezultatul unor „ani de tacere”, cum se intampla odinioara, ea este rodul unei vieti traite intens. E greu,dealtfel, sa delimitam opera lui Bataille de propria sa viata.
Posibilitatea unei asemenea gandiri nu ne vine oare intr-adevar intr-un limbaj care, tocmai ne-o sustrage ca si gandire, conducand-o pana la insasi imposibilitatea limbajului ca atare.Cat de banale sunt afirmatiile dupa care “interdictele sexuale sunt doar niste prejudecati de care este timpul sa ne debarasam”. Nu am catusi de putin intentia sa fac aici apologia dezordinii sexuale. Dimpotriva. Dupa parerea mea, dezordinea sexuala este blestemata. In aceasta privinta, in ciuda aparentelor, ma opun tendintelor care par sa rezulte din opera lui Sade. Nu sunt unul din cei care vad in uitarea interdictelor sexuale o iesire. Cred ca umanitatea depinde chiar de aceste interdicte. Moartea este inspaimantatoare. Dezordinea este dezordinea mortii. Ea este cea care face posibila dezordinea dorintei.
Ceea ce misticismul n-a putut sa spuna (isi pierdea puterile inainte de a rosti ceva) erotismul reuseste. Dumnezeu nu e nimic daca nu e depasire a lui Dumnezeu in toate sensurile; in sensul fiintei vulgare, in cel al ororii si al impuritatii, in cele din urma, in sensul a NIMIC.