Marea obsesie care a bintuit, cum se stie, secolul al XIX-lea a fost istoria: teme ale dezvoltarii si opririi, teme ale crizei si ale ciclului, teme ale acumularii trecutului, enorma supraincarcare cu morti, racire amenintatoare a lumii. In al doilea principiu al termodinamicii si-a aflat secolul al XIX-lea partea covirsitoare a resurselor sale mitologice. Epoca actuala ar fi, poate, mai curind epoca spatiului. Sintem in epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui si departelui, a alaturatului, a dispersatului. Ne aflam intr-un moment in care lumea se percepe pe sine mai putin, cred, ca o mare viata care s-ar dezvolta in timp, cit ca o retea ce leaga puncte si isi urzeste labirintul. S-ar putea, eventual, afirma ca unele dintre conflictele care anima polemicile de astazi au loc intre piosii descendenti ai timpului si locuitorii indirjiti ai spatiului. Structuralismul, sau cel putin ceea ce se grupeaza sub acest nume putin cam general, reprezinta stradania de a stabili, intre elemente care au putut fi repartizate in timp, un ansamblu de relatii care le face sa apara ca juxtapuse, opuse, implicate unele de catre altele, pe scurt, ca un fel de configuratie; si, la drept vorbind, aici nu este vorba de o negare a timpului; ci de o anumita modalitate de a trata ceea ce numim timp si ceea ce numim istorie. m3d19dk
Se cuvine, cu toate acestea, sa remarcam ca spatiul care apare, astazi, la orizontul grijilor, teoriei si sistemelor noastre nu reprezinta o inovatie; spatiul insusi, in experienta occidentala, are o istorie, si nu este permisa ignorarea acestei incrucisari fatale a timpului cu spatiul. Am putea spune, pentru a retrasa foarte grosier aceasta istorie a spatiului, ca, in Evul Mediu, el era un ansamblu ierarhizat de locuri: locuri sacre si locuri profane, locuri protejate si locuri, dimpotriva, deschise si lipsite de aparare, locuri urbane si locuri rurale (aceasta in ceea ce priveste viata reala a oamenilor); pentru teoria cosmologica, existau locurile supraceleste opuse locului celest; iar la rindul sau, locul celest se opunea locului terestru; existau locurile in care lucrurile se aflau asezate pentru ca fusesera deplasate cu violenta si, apoi, locurile in care lucrurile isi aflau amplasarea si repausul firesti. Toata aceasta ierarhie, opozitie, intersectare de locuri constituia ceea ce, foarte grosier, am putea numi spatiul medieval: un spatiu de localizare.
Acest spatiu al localizarii s-a deschis o data cu Galilei, caci adevaratul scandal al operei lui Galilei nu il constituie atit faptul de a fi descoperit, de a fi redescoperit, mai curind, ca Pamintul se invirte in jurul Soarelui, cit acela de a fi constituit un spatiu infinit si infinit deschis; astfel incit locului Evului Mediu se gasea intrucitva dizolvat, locul unui lucru nu mai era decit un punct in miscarea sa, asa cum repausul unui lucru nu mai era decit miscarea sa infinit incetinita. Altfel spus, o data cu Galilei, incepind din secolul al XVII-lea, intinderea ia locul localizarii.
In zilele noastre, amplasarea se substituie intinderii care ea insasi se substituise localizarii. Amplasarea e definita de relatiile de vecinatate intre puncte sau elemente; formal, acestea pot fi descrise ca niste serii, arbori, impletituri.
Se cunoaste, pe de alta parte, importanta problemelor de amplasare in tehnica contemporana: stocarea informatiei sau a rezultatelor partiale ale unui calcul in memoria unei masini, circulatia elementelor discrete, cu solutie aleatorie (dupa exemplul simplu al automobilelor sau, la urma urmelor, al sunetelor pe o linie telefonica), reperarea elementelor, marcate sau codificate, in interiorul unui ansamblu care este fie repartizat la intimplare, fie clasificat intr-o clasificare univoca, fie clasificat conform unei clasificari plurivoce etc.
In mod inca si mai concret, problema locului sau a amplasamentului se pune, pentru oameni, in termeni de demografie; iar aceasta din urma problema a amplasarii umane nu este doar cea de a sti daca va exista suficient loc pentru om in lume -; problema oricum deosebit de importanta -;, ci si problema de a sti ce relatii de vecinatate, ce tip de stocare, de circulatie, de reperaj, de clasificare a elementelor umane trebuie sa fie retinute de preferinta intr-o situatie sau alta pentru atingerea unui scop sau altul. Ne afla intr-o epoca in care spatiul ni se ofera sub forma unor relatii de amplasare.
Cred, in tot cazul, ca nelinistea de azi priveste in mod fundamental spatiul, in mult mai mare masura decit timpul; timpul nu apare, probabil, decit ca unul din jocurile de distributie posibile intre elementele ce se repartizeaza in spatiu.
Numai ca in ciuda tuturor tehnicilor care il invadeaza, in ciuda intregii retele de cunostinte care permit determinarea si formalizarea sa, spatiul contemporan nu este, poate, in intregime desacralizat -; spre deosebire, desigur, de timp, care a fost desacralizat in secolul al XIX-lea. A existat, fireste, o anumita desacralizare teoretica a spatiului (cea careia opera lui Galilei i-a dat semnalul), dar noi inca nu am ajuns, poate, la o desacralizare practica a spatiului. Si poate ca viata noastra asculta inca de un anumit numar de opozitii de care nu ne putem atinge, carora institutia si practica n-au indraznit sa le aduca inca atingere: niste opozitii pe care le admitem ca date: acelea, de pilda, intre spatiul privat si spatiul public, intre spatiul familiei si spatiul social, intre spatiul cultural si spatiul util, intre spatiul de distractie si spatiul de munca; toate continua inca sa fie animate de o surda sacralizare.
Opera -; imensa -; a lui Bachelard, descrierile fenomenologilor ne-au invatat ca noi nu traim intr-un spatiu omogen si vid, ci, din contra, intr-un spatiu incarcat in totalitate de calitati, un spatiu, poate, bintuit totodata de fantasme; spatiul perceptiei noastre primare, acela al reveriilor noastre, acela al pasiunilor noastre detin in ele insele calitati care sint ca si intrinseci; este un spatiu usor, eterat, transparent, sau, dimpotriva, un spatiu obscur, pietros, ingramadit: un spatiu de sus, al culmilor, sau, din contra, un spatiu de jos, al noroiului, un spatiu care poate fi curgator ca apa vie, un spatiu care poate fi fixat, inghetat precum piatra sau precum cristalul.
Totusi, aceste analize, desi fundamentale pentru reflectia contemporana, privesc mai cu seama spatiul launtric. Eu as dori sa vorbesc acum despre spatiul exterior.
Spatiul in care traim, de care sintem atrasi in afara noua insine, in care se desfasoara tocmai erodarea vietii, timpului si istoriei noastre, acest spatiu care ne macina si ne brazdeaza este in el insusi un spatiu eterogen. Altfel spus, noi nu traim intr-un soi de vid, in interiorul caruia s-ar putea situa indivizi si lucruri. Nu traim in interiorul unui vid care s-ar colora cu diferite umbre si lumini, traim inauntrul unui ansamblu de relatii care definesc amplasamente ireductibile unele la altele si absolut nesuperpozabile.
S-ar putea, desigur, intreprinde descrierea acestor diferite amplasari, cautindu-se ansamblul de relatii prin care acest amplasament poate fi definit. Descrierea, de exemplu, a ansamblului de relatii ce definesc amplasamentele de trecere, strazile, trenurile (un tren este un extraordinar manunchi de relatii, pentru ca este ceva prin care se trece, dar si ceva cu ajutorul caruia se poate trece de la un punct la altul si, nu in ultimul rind, ceva care trece). Prin intermediul manunchiurilor de relatii care ne permit sa le definim, am putea sa descriem acele amplasari de oprire provizorie care sint cafenelele, cinematografele sau plajele. Prin intermediul propriei retele de relatii, am putea de asemenea defini si amplasarea adapostului, inchis sau semi-inchis, pe care il constituie casa, camera, patul etc. Cele care ma intereseaza insa, dintre aceste amplasamente, sint cele care prezinta curioasa proprietate de a se afla in relatie cu toate celelalte amplasamente, dar in asa fel incit suspenda, neutralizeaza sau rastoarna ansamblul raporturilor care sint desemnate, reflectate sau gindite prin intermediul lor. Aceste spatii, intrucitva, care sint in relatie cu toate celelalte, contrazicind, totusi, celelalte amplasamente, sint de doua mari tipuri.
Mai intii, utopiile. Utopiile sint amplasamentele fara un loc real. Sint amplasamentele care intretin cu spatiul real al societatii un raport general de analogie directa sau rasturnata. Sint societatea insasi, perfectionata, sau reversul societatii, dar, oricum, aceste utopii sint niste spatii fundamental ireale.
Exista apoi, si asta probabil in orice cultura, in orice civilizatie, locuri reale, locuri efective, locuri desenate in chiar procesul de instituire a societatii, si care sint un fel de contra-amplasamente, un soi de utopii efectiv realizate in care amplasamentele reale, toate celelalte amplasamente reale care se pot gasi in interiorul culturii, sint in acelasi timp reprezentate, contestate si inversate, niste specii de locuri aflate in afara oricarui loc, chiar daca sint localizabile in mod efectiv. Aceste locuri, pentru ca sint absolut altfel decit toate celelalte amplasamente pe care le reflecta si despre care vorbesc, le voi numi, prin opozitie fata de utopii, heterotopii; si cred ca intre utopii si aceste amplasamente absolut altfel, aceste heterotopii, exista, fara doar si poate, un soi de experienta mixta, de mijloc, care va fi fiind oglinda. La urma urmelor, oglinda este o utopie, pentru ca este un loc fara loc. In oglinda, eu ma vad acolo unde nu sint, intr-un spatiu ireal ce se deschide in chip virtual in spatele suprafetei, sint acolo unde nu sint, un fel de umbra care-mi ofera propria-mi vizibilitate, care-mi permite sa ma privesc acolo unde sint absent: utopia oglinzii. Dar este, in acelasi timp, si o heterotopie, in masura in care oglinda exista cu adevarat si are, asupra locului pe care-l ocup, un fel de efect retroactiv; pornind de la oglinda ma descopar pe mine absent din locul in care sint din moment ce ma vad in ea. Pornind de la aceasta privire care, intr-un fel, ma vizeaza, din adincul acestui spatiu virtual aflat de partea cealalta a oglinzii, revin catre mine, imi intorc privirea spre mine insumi si sa ma reconstitui acolo unde sint; oglinda functioneaza ca heterotopie in sensul ca face ca locul pe care eu il ocup in momentul cind ma privesc in ea sa fie in acelasi timp absolut real, legat de intregul spatiu ce-l inconjoara, si absolut ireal, pentru ca e obligat, pentru a fi perceput, sa treaca prin acel punct virtual aflat in fata lui.
Cit priveste heterotopiile propriu-zise, cum ar putea fi ele descrise, ce sens au? Am putea sa ne imaginam, nu o stiinta, deoarece ESTE O STIINTA MULT UZAT in momentul de fata, ci un fel de descriere sistematica care ar avea ca obiect, intr-o societate data, studiul, analiza, descrierea, “lectura”, cum ne place sa spunem acum, a acestor spatii diferite, a acestor locuri cu totul altfel, un soi de contestare deopotriva mitica si reala a spatiului in care traim; aceasta descriere s-ar putea numi heterotopologie. Primul principiu e ca nu exista, probabil, cultura in lume care sa nu-si constituie heterotopii. Aceasta este o constanta a intregului grup uman. Insa heterotopiile imbraca, fireste, forme dintre cele mai variate si se prea poate sa nu gasim nici o forma de heterotopie care sa fie absolut universala. Ele pot fi, totusi, clasificate in doua mari tipuri.
In societatile asa-zis “primitive”, exista o forma de heterotopie pe care as numi-o heterotopie de criza, in sensul ca exista anumite locuri privilegiate, sau sacre, sau interzise, rezervate in exclusivitate indivizilor care se afla, in raport cu societatea si in mijlocul grupului uman in care-si duc viata, in stare de criza. Adolescentii, femeile pe perioada menstruatiei, femeile care stau sa nasca, batrinii etc.
In societatea noastra, aceste heterotopii de criza nu dispar incetul cu incetul, chiar daca mai putem gasi unele resturi ale lor. De exemplu, colegiul, in forma sa din secolul al XIX-lea, sau, pentru baieti, serviciul militar au jucat cu siguranta un astfel de rol, primele manifestari ale sexualitatii virile trebuind, astfel, sa aiba loc “altundeva” decit in cadrul familiei. Pentru fetele tinere, mai exista, pina la jumatatea secolului XX, o traditie care se numea “voiajul de nunta”; era o tema ancestrala. Deflorarea tinerei fete nu putea sa aiba loc “nicaieri” si, atunci, trenul sau hotelul reprezentau tocmai acest loc de nicaieri, aceasta heterotopie lipsita de repere geografice.
Insa aceste heterotopii de criza dispar astazi, fiind inlocuite, dupa parerea mea, cu heterotopii pe care le-am putea numi de deviatie: cele in care sint plasati indivizii al caror comportament este deviant in raport cu media sau cu norma impusa. Acestea sint casele de odihna, clinicile psihiatrice; sint, desigur, si inchisorile, carora ar trebui, desigur, sa le adaugam si caminele de pensionari, care se afla, intrucitva, la limita dintre heterotopia de criza si heterotopia de deviatie, intrucit, la urma urmelor, batrinetea este o criza dar si o deviatie, din moment ce, in societatea noastra in care umplerea cu distractii a timpului liber constituie regula, inactivitatea formeaza un fel de deviatie.
Al doilea principiu al acestei descrieri a heterotopiilor este acela ca, de-a lungul istoriei sale, o societate poate face sa functioneze in moduri foarte diferite o heterotopie care exista si care n-a incetat vreodata sa existe; intr-adevar, fiecare heterotopie are o functionare precisa si determinata inauntrul societatii, si aceeasi heterotopie poate, in functie de sincronia culturii in care se gaseste, sa aiba o functionare sau alta.
Voi lua ca exemplu ciudata heterotopie a cimitirului. Cimitirul este fara indoiala un spatiu altfel in comparatie cu spatiile culturale obisnuite, un spatiu, cu toate acestea, aflat in legatura cu totalitatea amplasamentelor cetatii, sau societatii, sau satului, pentru ca fiecare individ, fiecare familie se intimpla sa aiba rude in cimitir. In cultura occidentala, cimitirul a existat practic dintotdeauna. El a suferit, insa, mutatii importante. Pina la sfirsitul secolului al XVIII-lea, cimitirul era asezat in inima cetatii, alaturi de biserica. Exista acolo o intreaga ierarhie de morminte posibile. Exista groapa comuna, in care cadavrele isi pierdeau pina si ultima urma de individualitate, mai existau citeva morminte individuale si, in sfirsit, mormintele din interiorul bisericii. Aceste morminte erau la rindul lor de doua feluri. Fie niste simple dale cu cite o inscriptie, fie mausolee cu statui. Acest cimitir, care era adapostit in spatiul sacru al bisericii, a dobindit in civilizatiile moderne o cu totul alta infatisare, si, curios, tocmai in epoca in care civilizatia a devenit, cum atit de grosier se spune, “atee”, cultura occidentala a inaugurat ceea ce se numeste cultul mortilor.
Era, in fond, cit se poate de firesc ca in epoca in care se credea efectiv in reinvierea corpurilor si in nemurirea sufletului, ramasitelor pamintesti sa nu li se acorde o importanta capitala. Dimpotriva, in momentul in care nu mai sintem atit de siguri ca avem un suflet, ca trupul va reinvia, trebuie sa aratam, poate, mult mai multa atentie acestor ramasite pamintesti, care constituie pina la urma singura urma a existentei noastre in lume si printre cuvinte.
In orice caz, abia incepind cu secolul al XIX-lea a avut fiecare dreptul la mica sa cutie pentru propria-i descompunere personala; dar, pe de alta parte, tot abia cu incepere din secolul al XIX-lea au inceput cimitirele sa fie situate la limita exterioara a oraselor. Corelativ cu aceasta individualizare a mortii si cu aceasta apropriere burgheza a cimitirului, a aparut si obsesia mortii ca “boala”. Mortii sint cei care, se presupune, le aduc celor vii bolile, si tocmai prezenta si proximitatea mortilor in preajma caselor, a bisericii, aproape in mijlocul strazii e cea care propaga moartea. Aceasta mare tema a maladiei raspindite prin contagiunea cimitirelor a persistat pina la sfirsitul secolului al XVIII-lea; si de-abia pe parcursul secolului al XIX-lea s-a purces la deplasarea cimitirelor spre periferii. Cimitirele nu mai constituie atunci vintul sacru si nemuritor al orasului, ci “orasul celalalt”, in care fiecare familie isi are locuinta sa neagra.
Al treilea principiu. Heterotopia are puterea de a juxtapune intr-un singur loc mai multe spatii, mai multe amplasamente care, in ele insele, sint incompatibile. Astfel, teatrul face sa se succeada pe dreptunghiul scenei o serie intreaga de locuri straine unele de altele; la fel, cinematograful este o foarte curioasa sala dreptunghiulara in fundul careia, pe un ecran cu doua dimensiuni, vedem proiectindu-se un spatiu cu trei dimensiuni; dar poate ca exemplul cel mai vechi al acestor heterotopii in forma de amplasamente contradictorii il constituie gradina. Nu trebuie sa uitam ca gradina, surprinzatoare creatie milenara de-acum, avea in Orient semnificatii foarte profunde si oarecum suprapuse. Gradina traditionala a persanilor era un spatiu sacru care trebuia sa reuneasca in interiorul dreptunghiului sau patru parti reprezentind cele patru parti ale lumii, cu un spatiu inca si mai sacru decit celelalte care era un fel de ombilic, buricul lumii asezat in mijlocul acesteia (aici se afla vasul decorativ si jetul de apa); si intreaga vegetatie a gradinii trebuia sa se repartizeze in acest spatiu, in acest soi de microcosmos. Cit priveste covoarele acestea erau, la origine, reproduceri de gradini. Gradina este un covor pe care intreaga lume vine sa-si implineasca perfectiunea simbolica, iar covorul, un fel de gradina mobila prin spatiu. Gradina este cea mai mica parcela a lumii si, apoi, totalitatea lumii. Inca din Antichitatea cea mai timpurie, gradina este un soi de heterotopie fericita si universalizanta (de aici gradinile noastre zoologice).
Al patrulea principiu. Cel mai adesea, heterotopiile sint legate de anumite decupari ale timpului, ceea ce inseamna ca ele deschid spre ceea ce am pute numi, din pura simetrie, heterocronii; heterotopia incepe sa functioneze din plin atunci cind oamenii se afla intr-un soi de ruptura absoluta cu timpul lor traditional; se vede, prin acest fapt, ca cimitirul este intr-adevar un loc intens heterotopic, dat fiind ca cimitirul incepe cu acea stranie heterocronie care e, pentru un individ, pierderea vietii, si cu aceasta cvasi-eternitate in care el nu inceteaza sa se dizolve si sa dispara.
In general privind lucrurile, intr-o societate precum a noastra, heterotopia si heterocronia se organizeaza si se aranjeaza intr-un mod relativ complicat. Exista, mai intii, heterotopiile timpului ce se acumuleaza la infinit, de pilda muzeele si bibliotecile; muzeele si bibliotecile sint niste heterotopii in care timpul nu inceteaza sa se adune si sa se catere in virful lui insusi, in vreme ce in secolul al XVII-lea si chiar pina la sfirsitul celui de-al XVIII-lea, muzeele si bibliotecile erau expresia unei alegeri individuale. Ideea, in schimb, de a acumula totul, ideea de a constitui un fel de arhiva generala, vointa de a inchide intr-un singur loc toate timpurile, toate epocile, toate formele, toate gusturile, ideea de a constitui un loc al tuturor timpurilor care sa fie, el insusi, in afara timpului, inaccesibil muscaturii sale, proiectul de a organiza, in felul acesta, un soi de acumulare continua si nesfirsita a timpului intr-un loc inamovibil, ei bine, toate acestea apartin modernitatii noastre. Muzeul si biblioteca sint niste heterotopii proprii culturii occidentale din secolul al XIX-lea.
Opuse acestor heterotopii legate de acumularea timpului, exista heterotopii legate, dimpotriva, de timp in ce are acesta mai futil, mai pasager, mai precar, si asta la modul sarbatorii. Niste utopii care nu mai sint ETERNITATE, ci absolut cronice. Asa sint tirgurile si iarmaroacele, acele minunate amplasamente vide de la marginea oraselor care se umplu, o data sau de doua ori pe an, cu baraci, rafturi, obiecte heteroclite, luptatori, femei-sarpe, cintareti de doi bani. Foarte recent, insa, s-a inventat o noua heterotopie: satele de vacanta, aceste sate polineziene care ofera trei scurte saptamini de nuditate primitiva si eterna locuitorilor din orase; si vedeti ca, prin cele doua forme de heterotopie, se intilnesc cea a sarbatorii si cea a eternitatii timpului ce se acumuleaza. Bordeiele din stuf de la Djerba se inrudesc, intr-un anumit sens, cu bibliotecile si cu muzeele, caci, regasind traiul polinezian, noi abolim timpul, dar la fel de bine timpul este regasit, intreaga istorie a omenirii revine la sursa ca intr-un soi de mare cunoastere nemijlocita.
Al cincilea principiu. Heterotopiile presupun intotdeauna un sistem de deschidere si inchidere care in acelasi timp le izoleaza si le face penetrabile. In general, intr-un amplasament heterotopic nu se intra ca intr-o moara. Esti fie constrins, ca in cazul cazarmii si al inchisorii, fie trebuie sa te supui unor rituri si unor purificari. Intr-o heterotopie nu poti sa patrunzi decit cu o anumita permisiune si numai o data ce-ai savirsit un anumit numar de gesturi. Exista, de altfel, heterotopii consacrate in intregime acestor activitati de purificare, purificare jumatate religioasa, jumatate igienica, ca in hammam-urile musulmanilor, sau purificare aparent pur igienica, ca in saunele scandinave.
Exista altele, dimpotriva, care au pur si simplu aerul unor deschideri, dar care, in general, ascund ciudate excluderi; toata lumea poate sa intre in aceste amplasamente heterotopice, insa aceasta nu este, la drept vorbind, decit o iluzie: crezi ca intri si esti, prin chiar faptul ca ai intrat, exclus. Ma gindesc, de exemplu, la celebrele camere existente in marile ferme din Brazilia si, in general, din America de Sud. Usa de intrare in aceste incaperi nu dadea in camera centrala, in care traieste familia, si orice individ care-i trecea pragul, orice calator avea dreptul sa impinga aceasta usa, sa intre in camera si sa doarma o noapte. Numai ca aceste camere erau astfel concepute incit individul care intra in ele nu ajungea niciodata in miezul familiei, era musafirul absolut aflat in trecere, el nu era cu adevarat un invitat. Acest tip de heterotopie, care a disparut practic din civilizatiile noastre, ar mai putea fi, eventual, regasit in faimoasele camere americane de motel, in care intri cu masina si cu amanta si unde sexualitatea ilegala este in acelasi timp absolut ferita si absolut ascunsa, tinuta la distanta fara a fi, totusi, lasata in aer liber.
In fine, ultima trasatura caracteristica a heterotopiilor este aceea ca ele au, in raport cu spatiul restant, o functie. Aceasta se desfasoara intre doi poli extremi. Ele au fie rolul de a crea un spatiu de iluzie care denunta ca si mai iluzoriu intregul spatiu real, toate amplasamentele in interiorul carora viata umana este inchisa. Poate ca tocmai acesta a fost rolul pe care atita vreme l-au jucat faimoasele case inchise (maison closes: bordeluri) de care acum sintem privati. Fie, din contra, creind un alt spatiu, un alt spatiu real, la fel de perfect, de meticulos, de bine aranjat pe cit de dezordonat, de prost alcatuit si de ramas in stadiul de schita este al nostru. Aceasta ar fi o heterotopie nu de iluzie, ci de compensatie, si stau si ma intreb daca nu asa au functionat, mai mult sau mai putin, anumite colonii.
In unele cazuri, acestea au jucat, la nivelul organizarii generale a spatiului terestru, rolul de heterotopie. Ma gindesc, de pilda, la momentul primului val de colonizare, din secolul al XVII-lea, la acele societati puritane pe care englezii le-au intemeiat in America si care erau niste locuri altfel cu totul perfecte.
Ma gindesc, de asemenea, si la extraordinarele colonii ale iezuitilor intemeiate in America de Sud: colonii miraculoase, absolut reglate, in care perfectiunea umana era efectiv atinsa. Iezuitii din Paraguay infiintasera colonii in care existenta era reglata in fiecare dintre punctele sale. Satul era dispus conform unei repartizari riguroase in jurul unei piete dreptunghiulare in fundul careia se afla biserica; pe o latura, colegiul, pe cealalta, cimitirul, iar in fata bisericii se deschidea o strada pe care o alta venea s-o intersecteze in unghi drept; familiile aveau, fiecare, mica lor cabana de-a lungul acestor doua axe, si astfel era reprodus cu exactitate semnul lui Christos. Crestinatatea marca, in felul acesta, cu semnul sau fundamental spatiul si geografia lumii americane.
Viata cotidiana a indivizilor era reglementata nu cu tignalul, ci cu clopotul. Trezirea era fixata pentru toata lumea la aceeasi ora, munca incepea pentru toata lumea la aceeasi ora; mesele erau la prinz si la cinci dupa-amiaza; dupa care toata lumea se culca, iar la miezul noptii avea loc ceea ce se numea trezirea conjugala, ceea ce inseamna ca, la dangatul clopotului, fiecare isi facea datoria.
Bordelurile si coloniile sint doua tipuri extreme ale heterotopiei, si daca ne gindim ca, pina la urma, vaporul este o bucata plutitoare de spatiu, un loc fara de loc, care traieste prin el insusi, este inchis in sine fiind, totodata, lasat in voia infinitului marii si, din port in port, din cart in cart, din bordel in bordel, merge pina in colonii pentru a cauta tot ce au acestea mai pretios in gradinile lor, veti intelege de ce, pentru civilizatia noastra, incepind din secolul al XVI-lea si pina in zilele noastre, vaporul a fost, in acelasi timp, nu doar, fireste, cel mai mare instrument de dezvoltare economica (nu despre asta vorbesc acum), ci cea mai importanta rezerva de imaginatie. Nava este heterotopia prin excelenta. In civilizatiile fara vapoare visurile seaca, spionatul ia locul aventurii, iar politia pe acela al corsarilor.