Dintre domeniile vitregite de depresiunea informationala instaurata de cenzura comunista, istoria si filosofia stiintei s a aflat in ultimele decenii printre cele mai grav deformate, cu atat mai mult cu cat carentele de informatie au fost inlocuite aproape intotdeauna de continuturi ideologice deformatoare. h8h17hp
Cu cateva notabile exceptii, acesta situatie -; cu atat mai trista cu cat a fost mai putin constientizata -; a favorizat, la nivelul „imageriei“ cercetarii si metodologiei stiintifice, sau in modestele incercari de rescriere a istoriei stiintei, opiniile dupa care cercetarea stiintifica, sau chiar „stiinta“ in genere, este un produs autonom hiper specializat, puternic (sau complet) formalizat, ale carui legaturi exterioare se consuma cel mult in interpretari sociologizante unidirectionale, tributare ideologiei oficiale. Nici filosofia, nici istoria stiintei nu sunt privite, in aceasta optica, decat ca productii adiacente suplimentare si, eventual, facultative ale unui nivel zero (eventual necontaminat ideologic) al „cercetarii fundamentale“. Rezultatul unei asemenea abordari a fost o schizofrenie interpretativa: pur instrumentalism pentru cercetator, (initiatul care se retrage in spatele formulelor), simpla consecinta ideologica pentru nespecialist (sau chiar pentru elevul care continua sa invete la scoala ca definitia campului este „o forma a materiei“), stiinta ca fenomen cultural isi pierde orice semnificatie.
Din perspectiva acestei (intunecate) imagini, cartea lui Alexandre Koyré, pe care cititorul roman are acum posibilitatea sa o consulte in traducere la 41 de ani de la aparitie, reprezinta o revolutie interpretativa cel putin similara celei la care De la lumea inchisa la Universul infinit a contribuit in anii ’60.
Locul si importanta lui Koyré din perspectiva celor cateva decenii de evolutie majora in istoria stiintei se pot masura nu numai prin directiile metodologice carora le este precursor (analiza tematica, rolul „revolutionar“ al restructurarilor conceptuale, primatul presupozitiilor metafizice asupra continutului sau chiar structurii unor teorii etc.) dar, mai ales, prin felul substantial diferit in care este tratata dupa el istoria conceptiilor stiintifice.

Koyré sustine, in primul rand, ca exista o istorie a conceptelor fundamentale ale stiintei (spatiu, timp, miscare, forta etc.), ca aceasta istorie este influentata de nivele de reflectie mai adanci, sufera restructurari majore, „revolutii“ sau reasezari doctrinare. In al doilea rand, chiar in teoriile considerate „stiintifice“, ideile si reprezentarile generatoare de concepte au o dinamica autonoma proprie, influentata de cele mai multe ori de schimbarea doctrinelor metafizice ale epocii.
In rezumat, premisele de la care pleaca analiza lui Koyré pot fi rezumate astfel: 1) doctrinele metafizice sunt cele care se modifica primele intr o epoca sau in alta; 2) aceste „schimbari“ sunt detectabile in opere (indiferent de domeniul traditional caruia aceste opere ii sunt subsumate); 3) operele „trimit una la alta si ni se infatiseaza ca demersuri succesive ale unei riguroase dezbateri“ (p. 8).
Pornind de la aceste premise, De la lumea inchisa la Universul infinit raspunde la una dintre intrebarile fundamentale ale stiintei moderne (si nu doar ale istoriei stiintei), intrebarea privitoare la originea sa. „Motorul“ Reformei Stiintifice (pentru a folosi un termen des folosit in exegeza ultimelor decenii) este, pentru Koyré, o masiva restructurare conceptuala la nivelul termenilor fundamentali care vor alcatui vocabularul stiintific. In cazul in speta, pentru a detecta cum si cand se produce schimbarea radicala -; care, o data cu o noua imagine a lumii, aduce dupa sine grupul de teorii in care se origineaza stiinta moderna -; este suficient sa analizam modificarile care au aparut in conceptiile privind spatiul si finitudinea/infinitudinea lumii intr o perioada care cuprinde secolele al XVI lea si al XVII lea. Reluand o teza mai veche (Études galiléennes, 1939), Koyré considera ca trasatura distinctiva a „stiintificitatii“ promovate de noua imagine despre lume este „destructurarea“ Cosmosului antic (inchis, marginit, „armonic“) si geometrizarea spatiului, asimilarea spatiului fizic celui euclidian. In De la lumea inchisa la Universul infinit, Koyré socoteste ca analiza acestor transformari este dirijata de factori „externi“ (externi, in raport cu un anume „program“ stiintific) centrati pe tendinta „noii filosofii“ de a pune in discutie problematica atributelor divine.
„Dumnezeul unui filosof si lumea sa isi corespund intotdeauna“ (p. 81): iata un posibil motto al cartii… sau al discutiei pe marginea ei. Disputele doctrinare si filosofice asupra tipului si frecventei interventiei lui Dumnezeu in lume, atributele divinului si „tipul“ de transcendenta profesat sunt cele care provoaca modificarile majore ale imaginii Universului si marcheaza istoria conceptului de spatiu, care ajunge sa preia atributele ontologice ale lui Dumnezeu.
La limita, ereziile ajung sa intalneasca ortodoxia: cardinalul de Cusa si impenitentul Giordano Bruno, ereticul Newton si episcopul Bentley (de ex., p. 146) contribuie uneori in egala masura si chiar din perspective surprinzator de identice (pentru ca ceea ce ii diferentiaza sunt doar motivatiile sau valorile de intrebuintare ale teoriilor lor) la existenta unor puncte de convergenta cu influenta enorma asupra transformarii „imaginii lumii“. Disputele doctrinare mai mult sau mai putin celebre: Newton Berkeley (cap. X), Leibniz Clarke (cap. XI) -; sau chiar elemente de „autocenzura“ (pe care Koyré le detecteaza in imprecizia unor termeni de tipul lumii indefinite a lui Descartes, sau „neterminate“ la Nicolaus Cusanus) provoaca si ele, uneori in mod cu totul neasteptat, transformari conceptuale. Chiar si elemente diferite apartinand unor doctrine contradictorii (cap. XI) sunt reunite paradoxal in „istorie“ prin intermediul unei migrari conceptuale si ideatice de la o teorie la alta.
Pana la urma, am putea spune ca si conceptele, chiar cele prezente in teorii stiintifice acceptate, au o viata independenta care se constituie oarecum de la sine, urmand, de foarte departe si intr un chip extrem de complicat, contururile unor intrebari.