Cuvantul ,,cunoastere” este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iau nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producerea cunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri. k4q18qn
Problema genezei si surselor cunoasterii, in masura in care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizata in diferite feluri.
Mari filosofi ai trecutului au crezut ca valoarea de cunoastere sau buna intemeiere a cunostintelor poate fi stabilita cu referire la sursele lor si la caile pe care au fost obtinute, pornind de la aceste surse. Cunostintele noastre sunt autentice daca si numai daca sunt produsul unei surse acreditate. Multi filosofi din antichitate au caracterizat cunostintele in functie de sursele din care provin acestea: simturile sau intelectul. Prima cunoastere, conoasterea prin simturi, este numita de Democrit obscura, iar cea de-a doua, cunoasterea prin intelect, autentica. Motivul opozitiei simturi -; intelect, aparenta -; cunoastere a esentei apare in filosofia lui Platon. Stiinta se atinge printr-o progresiune de la cunoasterea prin simturi a lumii sensibile, la cunoasterea prin intelect a adevaratei realitati, a lumii esentelor si formelor pure, eterne.
Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din sec. XVII -; XVIII au socotit ca problema originii cunoasterii drept problema centrala a filosofiei cunoasterii si au considerat ca numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoasterii si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee este o cunoastere autentica numai daca se poate arata ca provine dintr-o sursa de incredere.
Ganditorii rationalisti si empiristi moderni folosesc cuvantul ,,rationalism” pentru a desemna punctul de vedere ca ratiunea sau intelectul constituie sursa cunoasterii autentice. Tema rationalista a fost dezvoltata prin punerea in contrast a cunoasterii ce isi are sursa in ratiune, cu cea care provine din simturi. Descartes afirma ca numai ,,lumina naturala” sau ,,lumina ratiunii” sadita in noi de Creator, poate sa ne ofere adevarata cunoastere, cunoasterea metafizica si teologica. Primii pasi in metafizica pot fi facuti doar separand intelectul de simturi. Spinoza sustinea ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt ele, in timp ce cunoasterea provenita din simturi este o cunoastere ,,mutilata si confuza”. Leibniz spunea ca numai o cunoastere rationala, pura, o cunoastere care exista in noi de la nastere ne ingaduie accesul spre adevarurile superioare. Simturile, sublinia el, ofera o cunoastere despre ceea ce este, dar nu despre ceea ce trebuie sa fie.
Rationalismul, ca pozitie epistemologica, este solidar cu anumite supozitii de natura metafizica, cu ideea ca universul reprezinta un sistem unitar si ordonat. Cu ajutorul ratiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce marea diversitate a fenomenelor care sunt dezvaluite de simturi.
Descartes caracterizeaza cunoasterea provenita din idei clare si distincte, idei la care se poate ajunge prin reflectie asupra a ceea ce este sadit in ratiunea noastra de la nastere, cunoastere intuitiva. Teza rationalista clasica apare ca inacceptabila pentru multi filosofi ai sec. XX datorita dependentei ei de anumite idei metafizice.
O tema centrala in conceptia rationalista asupra originii si surselor cunoasterii care si-a pastrat actualitatea este tema ideiilor innascute. Acesta tema a fost tratata in dialogul ,,Menon” al lui Platon. Ideile inascute sunt idei ce nu sunt primite din afara si nici nu sunt alcatuite de noi, ci ele exista in spirit. Teoria potrivit careia intreaga noastra cunoastere prin ratiune pura isi are sursa in idei innascute va fi reluata de Leibniz. Acesta propune o noua teorie asupra originii adevarurilor necesare ale ratiunii, o teorie de natura sa dea socoteala atat de rolul reflectiei, cat si a experientei, in dobandirea lor. Aceste adevaruri pot fi descoperite doar prin cercetare si osteneala, printr-un mare efort de atentie concentrat asupra a ceea ce se afla in spiritul nostru, efort ce va fi provocat si orientat de impresiile simturilor. Ideile innascute nu ar putea fi dobandite, crede Leibniz, fara stimularea pe care ne-o dau simturile. Ele declanseaza procesul ce duce la actualizarea ideilor innascute. Filosoful german nu neaga contributia simturilor in cunoasterea autentica ce caracterizeaza rationalismul platonic.
Teza empirista radicala spune ca cunoasterea in intregul ei provine din datele simturilor, ca simturile constituie singura sursa a cunoasterii autentice. Dar aceasta teza nu este intalnita in textele celui care este recunoscut drept fondatorul traditiei empiriste moderne, John Locke. In ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acorda o atentie deosebita problemei originii cunoasterii. El crede ca numai daca vom putea stabili cum iau nastere elementele cunoasterii (idei) vom putea determina intinderea cunoasterii. Teza generala a lui Locke este ca toate ideile, toate cunostintele noastre despre lumea materiala isi au sursele in impresiile simturilor, precum si in observatia operatiilor mintii, care formeaza idei complexe pornind de la ideile simple care sunt primele elemente ale cunoasterii. Locke afirma ca de la nastere, mintea este o ,,pagina alba”, o ,,incapere goala” si isi propune sa determine ,,cum intra ideile in minte”. El afirma ca toate ideile noastre proveneau exclusiv din senzatii fizice primite de trup din mediu si imprimate in minte.
Dar daca intreaga noastra cunoastere ar fi limitata la cea care se origineaza in experianta, marginile cunoasterii ar fi destul de inguste. Locke scapa o asemenea concluzie radicala admitand ca oamenii poseda inafara cunoasterii prin experienta si o cunoastere intuitiva precum si o cunoastere demonstrativa. Prin experienta obtinem, cunostinte despre natura exterioara, cunoasterea intuitiva este cunoasterea existentei noastre ca spirite, iar cunoasterea demonstrativa este cunoasterea existentei lui Dumnezeu. De aici rezulta ca Locke, Hume si alti empiristi ai sec. al XVIII -; lea nu sustin teza extremista ca tot ceea ce cunoastem ar putea fi derivat din experienta.
Empirismul lui David Hume este inrudit cu cel a lui Locke prin situarea antimetafizica si prin orientarea problemei cunoasterii spre o cercetare de factura psihologica a proceselor si demersurilor de constituire a cunostintelor. Hume formuleaza punctul de vedere empirist asupra surselor cunoasterii cu mai multa claritate si accepta concluzii mai radicale. Teoria lui asupra originilor cunostintelor se intemeiaza pe distinctia dintre ,,impresie” si ,,idee”. Impresiile sunt senzatii si trairi subiective, iar ideile sunt urmele pe care le lasa impresiile sau anticiparea acestora prin imaginatie. Impresiile, afirma Hume, sunt innascute doar in sensul ca se produc prin exercitarea unor facultati sau dispozitii naturale, in timp ce ideile provin intotdeauna din impresii.
Ca teorie asupra genezei si surselor cunoasterii, empirismul si rationalismul sec. XVII -; XVIII reprezinta si puncte de vedere diferite cu privire la raportul dintre ceea ce este innascut si dobandit in cursul vietii prin mijlocirea simturilor. Tema ideilor innascute ocupa un loc important in ,,Eseul asupra intelectului omenesc” al lui Locke cat si in ,,Noile eseuri asupra intelectului omenesc” ale lui Leibniz. In lucrarea sa, Leibniz formuleaza obiectiile unui rationalist fata de principiile care au fost propuse si sustinute de Locke. Acesta critica doctrina ideilor innascute, idei presupuse a fi prezente in intelectul nostru de la nastere. Aceasta doctrina, spune el, este pagubitoare penrtu religie, moralitate, filosofie si viata practica.
In ceea ce-l priveste pe Kant, acesta a distins mai clar decat filosofii de pana la el intre teoria cunoasterii si psihologia empirica. El a socotit ca cercetarea facultatilor si activitatilor mintale ce intervin in constituirea cunostintelor nu este de domeniul teoriei cunoasterii, ci al psihologiei empirice. Kant crede ca filosofia cunoasterii se intereseaza exclusiv de intemeierea cunostintelor si nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune ca arice cunoastere despre fapte, numita de el ,,experienta”, ia nastere prin conlucrarea sensibilitatii si intelectului. Cunoasterea este rezultatul aplicarii categoriilor si principiilor intelectului materialului pe care il ofera sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt comparate, legate intre ele sau separate.
Autorii reprezentativi in dezvoltarea filosofiei cunoasterii (epistemologiei clasice), prin orientarea lor rationalista si empirista, cad de acord in ceea ce priveste supozitii mai fundamentale. In primul rand, ei cred ca exista surse ultime ale cunoasterii, socotite surse de autoritate epistemica: numai cunostintele ce provin din asemenea surse vor fi acceptate drept cunostinte autentice.
Atat rationalistii, cat si empiristii au fost insufletiti de convingerea ca buna intemeiere si valoarea cunostintelor ar putea fi stabilita fara gres prin identificarea surselor ultime ale cunoasterii si prin raportare la aceste surse.
Karl Popper indica drept una din supozitiile mai adanci ale epistemologiei clasice punctul de vederee ca adevarul este manifest. Adevarul este manifest in sensul ca el va putea fi stabilit odata pentru totdeauna in data ce vom ajunge pana la sursele ultime ale cunoasterii si vom invata cum sa derivam cunostintele pornind de la aceste surse.
Rationalismul clasic si empirismul clasic si-au propus sa stabileasca sursele cunoasterii autentice si sa determine limitele cunoasterii si valoarea cunostintelor prin raportare la asemenea surse. Teza rationalista conform careia exista intuitie rationala, sursa ultima a cunoasterii o constituie intuitia rationala, este confruntata cu obiectii grave. Teza empirista, teza potrivit careia datele simturilor ar reprezenta sursa ultima a cunoasterii, ramane un punct de vedere influent in mediile filosofice si stiintifice.
Caracterizarea impresiilor senzoriale drept surse primare ale cunoasterii are o lunga traditie in filosofie. Argumentul este ca numai prin simturi putem intra in contact atat cu lumea exterioara, cat si cu lumea noastra subiectiva, si putem obtine astfel informatii despre realitate.
O supozitie fundamentala a conceptiei empiriste cu privire la sursele cunoasterii este aceea ca impresiile simturilor, ceea ce filosofii numesc ,,date ale simturilor” sau simplu ,,datul”, reprezinta o cunoastere nemijlocita. Expresia ,,dat” sugereaza ca impresiile senzoriale sunt ceea ce resimtim nemijlocit si, ca atare, ceva ce nu va putea fi derivat si explicat prin raportare la altceva. ,,Datul” este o stare originara, care nu cere intemeiere. ,,Datul” este ceva ultim in ordinea cunoasterii: toate cunostintele noastre despre realitate sunt raportate in cele din urma la ceea ce ne este dat, atunci cand se incearca determinarea surselor lor, in timp ce ,,datul” insusi nu va putea fi raportat la nimic altceva.
Un motiv fundamental al conceptiei empiriste asupra cunoasterii il constituie supozitia ca intreaga noastra cunoastere se origineaza in informatiile care ne sunt date nemijlocit de simturi, informatii a caror adecvare ar fi asigurata de caracterul pasiv, pur receptiv al subiectului cunoscator. De la impresii senzoriale trecem la observatii, care nu ar fi decat formularea lingvistica a acestor impresii, iar de la observatii trecem la teorie. Karl Popper numeste ,,teoria galetii”, teoria conform careia ipotezele iau nastere din observatii prin asociere si generalizare. Punctul de vedere opus, pe care Popper il numeste ,,teoria lanternei” este ca o anumita ipoteza sau asteptare preceda intotdeauna observatia. Teza primatului anticiparii asupra constatarii in cunoastere pare in acord cu ceea ce stim despre bazele biologice ale cunoasterii si despre anticiparile biologice ale cunoasterii.
Alte doua motive ale conceptiei empiriste asupra cunoasterii, strans colerate cu intuitia ca exista o sursa ultima a cunoasterii, un punct de plecare absolut in cunoastere, sunt cele ale primatului abstractizarii si inductiei.
Filosofii empiristi recunosc ca orice cunoastere despre fapte este organizata intr-un sistem de concepte. Principiul empirismului formulat de Locke si Hume este ca notiunile trebuie sa fie derivate intr-un fel sau altul din ceea ce Locke numeste ,,idei simple”, iar Hume ,,impresii”. Multi filosofi empiristi au sustinut ca notiunile iau nastere din ceea ce ne este dat nemijlocit de simturi printr-un demers mintal numit ,,abstractizare”. Notiunile ar fi produsul proceselor de abstractizare si ar putea fi caracterizate drept abstractii. Prin abstractizare separam ceea ce este comun si esential de ceea ce este individual, neesential si retinem determinarile generale si esentiale, separate de existentele individuale. Daca abstractizarea urmeaza sa explice cum iau nastere notiunile din inregistrari considerate pure, inductia, asa cum a fost inteleasa de empirismul clasic, ar trebui sa explice cum iau nastere enunturi generale, reguli, uniformitati sau legi din enunturi ce descriu fapte particulare. Acest fel de a intelege inductia a fost numit de Popper ,,teoria psihologica a inductiei”. Teoria porneste de la supozitia ca ar exista un primat temporal si psihologic al cunostintelor despre fapte particulare in raport cu enunturile ce formuleaza legi sau regularitati. Cunoasterea ar porni de la simpla inregistrare a faptelor prin observatie si s-ar ridica la generalizari prin inductie.
Critica pe care o face Popper acestei teorii psihologice a inductiei reprezinta o continuare a tezei sale despre primatul asteptarilor, care isi au originea in dispozitii de comportare innascute, in raport cu observatiile despre fapte. In loc de a explica regularitatile, legile, prin constatari cu privire la repetarea unor coleratii dintre fapte, Popper crede ca va trebui sa explicam aceasta repetitie ca un rezultat al inclinatiei noastre de a cauta si de a formula regularitati. Regularitatile nu ne sunt impuse de constatarea ca anumite corelatii intre fapte se repeta sistematic, ci, dimpotriva, existenta regularitatilor in desfasurarea fenomenelor este o asteptare inconstienta. Prin ipotezele pe care le formulam incercam sa descoperim uniformitati si legi. Ipotezele astfel construite sunt supuse controlului faptelor. Teoriei primatului psihologic si temporal al repetarilor ii este opusa teoria primatului temporal si psihologic al dispozitiei de a cauta corelatii intre fapte.
Critica pe care o face Popper ideii ca notiunile si enunturile generale pot fi derivate din impresii senzoriale si din enunturi despre fapte particulare se sprijina pe consideratii de biologie evolutionista. Einstein contesta ca notiunile, atat cele ale gandirii comune, cat si cele ale cunoasterii stiintifice, ar putea fi derivate din materialul senzorial. El insista asupra faptului ca impresiile senzoriale si notiunile sunt entitati esential diferite, care nu pot fi derivate unele din altele. Einstei spunea ca doar putine notiuni, acele notiuni numite de el ,,primare”, trebuie sa fie asociate direct cu impresiile senzoriale.
Teza empirista potrivit careia notiunile pot fi derivate din datele senzoriale prin abstractizare sau prin alte demersuri mintale este adesea convertita in enuntul psihologic considerat adevarat ca notiunile sunt dobandite prin invatare. Invatarea este inteleasa de psihologi ca achizitie sau dobandire de cunostinte prin interactiunea subiectului cu ambianta, prin stimularea sistemului care invata de catre ambianta. Invatarea este caracterizata drept schimbare a cunoasterii datorata experientei. Supozitia ca noi am putea dobandi noi concepte prin invatare a fost criticata din perspectiva stiintei cognitiei. Jerry A. Fodor porneste de la afirmatia ca ceea ce psihologii numesc ,,invatare de concepte” nu este altceva decat formulare si confirmare de ipoteze. Invatarea, spune Fodor fixeaza opinii, dar nu poate produce concepte. Conceptele trebuie sa existe in prealabil pentru a face cu putinta invatarea. Fodor spune ca singura teorie inteligibila despre imbogatirea resurselor conceptuale face din acesta o functie a maturizarii.
Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale innascute in constituirea cunoasterii pot fi caracterizate drept o reluare a conceptiilor rationaliste clasice, care sustineau ca exista adevaruri de ratiune innascute in mintea noastra. Incercand sa explice ce iseamna ca o idee, care nu este nici derivata din datele simturilor, nici plasmuita de noi, este innascuta, Descartes recurge la o comparatie: ne nastem cu capacitatea de a cunoaste idei asa cum ne nastem cu predispozitia de a contacta o anumita boala ereditara. A spune ca o boala este ereditara inseamna ca ceva exista in mod virtual, care va deveni actual in anumite conditii. Descartes spune ca oamenii au anumite idei innascute, chiar daca multi dintre ei nu intra in posesia lor niciodata. Pentru ca aceste cunostinte sa devina reale se cere o concentrare intensa a atentiei asupra a ceea ce este in noi. Experienta declanseaza procese mintale ce conduc, in cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflectie, la cunoasterea adevarurilor de ratiune.
Cercertatorul american N. Chomsky isi dezvolta teoria sa despre structuri innascute ce fac posibila insusirea limbajului pe modelul input -; output. Insusirea limbajului si a cunoasterii sunt caracterizate de behaviorist drept rezultate ale unor procese complexe de invatare din experienta, ale efectului modelator al ambiantei.
In timp ce gandirea behaviorista, inspirata de empirism, se intereseaza de determinarea de catre ambianta a comportarii si cunoasterii, de trasaturi ce au o pregnanta conditionare culturala si istorica, orientarile nativiste aduc an primul plan al atentiei rolul inzestrarii genetice in constituirea cunoasterii. O premisa fundamentala a nativismului epistemologic este aceea ca dezvoltarea mintii va trebui sa fie studiata pe baza acelorasi principii care au fost adoptate de biologia moderna in cercetarea corpului. Biologii spun ca dezvoltarea unui organism este orientata si condusa de un program genetic propriu speciei, iar ambianta externa influenteaza ritmul procesului de dezvoltare.
Chomsky apreciaza ca nu exista nici un fel de temeiuri serioase, empirice sau de alta natura, pentru acceptarea punctului de vedere ca dezvoltarea mintala se desfasoara dupa o schema esential diferita de cea care conduce dezvoltarea organismului. Chomsky apreciaza drept plauzibila presupozitia ca dezvoltarea mintala, ca si dezvoltarea organismului, are ca punct de plecare o stare genetic determinata, comuna speciei, cu variatii individuale ce pot fi neglijate. In acest caz, dezvoltarea reprezinta o crestere, o succesiune de stadii genetic progaramate pana la stadiul final sub influenta ambiantei. Solidara cu motive ce s-au conturat in traditia rationalista clasica, aceasta reprezentare se opune conceptiei empiriste despre minte ca o foaie alba si despre constituirea cunostintelor, chiar si a facultatilor spiritului, prin mecanisme elementare, cum sunt asocierea, compararea, generalizarea, abstractizarea si inductia.
Din perspectiva nativista, propusa de Chomsky, o cunoastere a limbii exista si atunci cand principiile innascute care o fac posibila nu sunt utilizate. El da ca exemplu, acel stadiu al dezvoltarii vorbirii in care copilul insira cuvinte fara elemente gramaticale, asa -; numita ,,vorbire telegrafica”, el cunoaste in sens structural limbajul, pe care incepe sa-l vorbeasca mai tarziu.
Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului si la insusirea limbajului de catre copii, poate fi caracterizata drept o reabilitare si o dezvoltare originala a teoriei rationaliste clasice a ideilor innascute si a cunoasterii innascute. Chomsky crede ca limbajul este un domeniu particular al cunoasterii si a fost caracterizat drept ,,o oglinda a mintii”. Lingvistica teoretica este infatisata ca o ramura a psihologiei cunoasterii, iar telul ei este descoperirea realitatii mintale ce sta la baza comportarii lingvistice. Lingvistul american afirma ca studiul limbajului poate clarifica si sustine anumite concluzii asupra cunoasterii omenesti, care se coreleaza in mod direct cu probleme clasice in filosofia mintii.
Punctul de plecare al teoriei de inspiratie rationalista pe care a formulat-o Chomsky este semnalarea si tematizarea discrepantei dintre competenta lingvistica si informatia pe care o primeste cel care isi insuseste limba din ambianta lingvistica. Teoria trebuie sa explice nu numai faptul ca copilul isi insuseste foarte repede limba materna, dar si ca el si-o insuseste in general corect. Competenta lingvistica, spune Chomsky, este produsul cresterii, si nu al invatarii.
Infruntarea dintre schema behaviorista si schema nativista in explicarea surselor competentei lingvistice ar putea fi caracterizata drept o competitie intre doua programe de cercetare, sustinute de idealuri cognitive diferite si de reprezentari alternative asupra raportului dintre innascut si dobandit in achizitia cunoasterii.
Behavioristii se situeaza intr-o perspectiva ce ar putea fi calificata drept baconiana: cunoasterea inseamna putere; cunoscand cauza putem produce efectul. Din punctul lor de vedere, cercetarea stiintifica urmareste stabilirea unor relatii constante intre fenomene accesibile observatiei si masurarii, a unor relatii functionale ce fac posibile predictia si controlul producerii fenomenelor. Teoriile sunt considerate drept indtrumente a caror utilizare se justifica doar in masura in care ele contribuie la descoperirea unor noi relatii intre fapte.
Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor corelatii logice intre fenomene accesibile observatiei, ci de la explicarea acestor corelatii prin dezvaluirea unei realitati ascunse privirii noastre.
Sustinatorii programului behaviorist, de inspiratie empirista, cred ca numai mecanismele elementare de achizitie a cunostintelor sunt innascute, tot restul fiind produsul invatarii din experienta, in timp ce toti cei care adera la programul nativist, de traditie rationalista, presupun ca exista o cunoastere propriu-zisa care este innascuta. Reprezentarea nativista asupra cunoasterii este apropiata de cea a biologilor.
Ideea cunoasterii ,,a priori” a fost consacrata de Kant. Abordarea kantiana a problemei cunoasterii este una transcedentala. Problemele teoriei critice a cunoasterii sunt formulate ca probleme de drept si nu ca probleme de fapt. Interogatia kantiana priveste posibilitatea unei cunoasteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori” sunt examinate de Kant drept conditii necesare ce fac posibila experienta in genere.
Un punct de vedere larg acceptat in filosofia analitica contemporana a cunoasterii este acela ca problema cunoasterii ,,a priori” priveste numai intemeierea cunoasterii, o chestiune de drept si nu cercetarea originii si surselor ei, adica o problema de fapt. Atributul ,,a priori” poate fi aplicat in mod legitim numai notiunilor si judecatilor, adica cunoasterii propozitionale. Sunt ,,a priori” acele judecati a caror valoare de adevar poate fi stabilita independent de experienta in general.
Teoria lui Chomsky despre cunoasterea innascuta a limbajului, o teorie apropiata temei rationaliste clasice a ideilor innascute, poate fi caracterizata si ca o teorie despre ceea ce este ,,a priori” din punct de vedere psihologic, adica despre ceea ce preceda in timp invatarea din experienta a unei limbi si face cu putinta o asemenea invatare.
In incercarea sa de a determina si cerceta componenta ,,a priori” a cunoasterii despre lume, austriacul K. Lorenz porneste de la supozitia ca orice proces de cunoastere este o functie a creierului si conchide ca acest proces va trebui sa fie descris si expsicat drept un produs al evolutiei biologice. Prin raportare la filosofia critica a lui Kant, dar si prin distantare fata de conceptul cunoasterii ,,a priori” a idealismului transcedental, Lorenz apreciaza ca toate acele dispozitive, mecanisme si structuri proprii speciei care fac posibila cunoasterea despre lume a omului ar putea fi caracterizate drept ,,a priori” intr-um sens genetic si descriptiv al termenului. Modalitatea de abordare a cercetarii cunoasterii pe care a inaugurat-o Lorenz este numita si ,,epistemologie bazata pe ideea selectiei naturale”. Ea este dezvoltata de autori care cred ca principiul selectiei naturale este in masura sa ofere o explicatie neteleologica tuturor proceselor orientate spre scop din univers. Cunoasterea in toate formele ei poate fi privita ca un proces care comporta trei elemente esentiale: mecanisme pentru introducerea variatiilor; procese de selectie; mecanisme de pastrare si propagare a variatiilor selectate.
La fel ca si Chomsky, Lorenz asociaza cunoasterea ,,a priori” cu cea innascuta in masura in care califica drept ,,a priori” dispozitive si structuri de cunoastere care au aparut cu mutatii intamplatoare si au devenit apoi determinari distinctive ale speciei prin actiunea selectiei naturale.
Epistemologia de orientare nativista a fost caracterizata ca cea mai simpla teorie a cunoasterii ,,a priori”. O alta teorie naturalista in filosofia contemporana a cunoasterii, epistemologia genetica a lui J. Piaget, intemeiata pe cercetari de psihologie genetica, disociaza ,,a priori” -;ul de innascut si urmareste sa-i restituie celui dintai atributele traditionale ale universalitatii si necesitatii. Pornind de la supozitia ca intreaga noastra cunoastere se trage din doua surse distincte, Piaget contrasteaza enunturile empirice, acele enunturi care nu pt fi nici formulate, nici intemeiate, independent de informatiile despre starile reale pe care ni le furnizeaza simturile, cu enunturi pe care le numeste logico -; matematice.
Una din temele principale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei explicatii psihogenetice a unor relatii elementare care sunt resimtite introspectiv drept necesare, sunt valabile pentru orice obiecte reale si au atributele necesitatii si universalitatii. In masura in care cercetarile psihogenetice intemeiaza distinctia dintre experienta logico -; matematica si fizica, respectiv dintre cunoasterea logico -; matematica si fizica, ele releva existenta a doua surse distincte ale cunoasterii: constatarile perceptive si schemele de coordonare a actiunilor. Cunoasterea logico -; matematica este o cunoastere ,,a priori” deoarece este o cunoastere independenta de experienta fizica. Experienta fizica este o sursa a cunoasterii, dar nu a intregii cunoasteri.
Incercarea lui Piaget este foarte ambitioasa deoarece da conceptului cunoasterii ,,a priori” un sens mai apropiat de semnificatia lui traditionala, kantiana. Enunturile logico -; matematice sunt caracterizate drept enunturi ce largesc cunoasterea si poseda atributiile universalitatii si necesitatii. Cunoasterea logico -; matematica este pentru Piaget o cunoastere foarte saraca in continut in raport cu ceea ce el numeste cunoastere fizica, cunoastere bazata pe experienta fizica.
Pentru Chomsky, ca si pentru rationalistii sec. XVII, cunoasterea ,,a priori” este cunoasterea innascuta. Cunoasterea innascuta, aceea cunoastere ce va fi activata o data cu maturizarea biologica sub influenta declansatoare a stimularilor senzoriale din ambianta, este o cunoastere bogata din punctul de vedere al continutului.
Pentru Lorenz, ca si pentru Chomsky, cunoasterea ,,a priori” este cunoasterea innascuta. Lorenz propune un concept considerabil mai slab al cunoasterii ,,a priori”. Este un concept mai slab in ceea ce priveste continutul decat cel chomskyan in masura in care numai structura specifica a aparatului senzorial al omului si categoriile gandirii comune, solidare cu anumite structuri neurofiziologice proprii speciei, sunt innascute, deci ,,a priori”. Acest concept este mai slab si in masura in care dispozitivele, mecanismele si structurile senzoriale si intelectuale de prelucrare a informatiei sunt datorate acelor conditii accidentale ale ambiantei care au conferit valoare unui anumit program genetic si au asigurat promovarea lui prin selectie naturala. Conceptul cunoasterii ,,a priori” propus de Lorenz se sustine cel mai bine in ceea ce priveste baza faptica si intemeierea lui empirica.