Gesturile obscene se presupune a trimite la un in-afara al decentei, la un spatiu izolat, cu granite bine delimitate si, dar mai ales, bine pazite. “ATENTIE! Contine texte pe care unii le pot considera obscene” -; astfel arata un avertisment tot mai des intalnit pe anumite materiale audio. Se vrea ca prin acest avertisment sa se izoleze obscenitatea, el functionand asemeni unui “granicer” vigilent. O simpla reiterare, insa, a unui asemenea gest (text, in exemplul ales) intr-un cadru privat, intim, poate concide cu “trimiterea la plimbare” a determinatiei sale de “obscen”. Sa trimiti obscenul la plimbare, sa-i acorzi vacanta, acesta frumoasa rezolutie tine de insasi mecanismul de functionare al obscenitatii, de regula si jocul sau. Obscenitatea nu-si este, ca sa spunem asa, suficeinta siesi, ea nu poate sta prin sine, pentru sine; ea este mai degraba un “accesoriu vestimentar” pe care gestul il “imbraca” cu unele ocazii, un apendice de care se poate, totusi, dispensa. Obscenitatea nu se autoinstituie, dimpotriva, ea este instituita -; referentul sau nu poate trimite decat la ceva situat in afara ei. Un anume gest nu este pur si simplu obscen, determinarea acesta survenind doar ca urmare a efectului pe care gestul il poate produce asupra unui referent exterior (aspect pe care, dealtfel, incearca sa il sugereze si amintitul avertisment). Si trebuie folosita aici distinctia interior/exterior, intrucat discursul obscen functioneza intr-un dublu registru, constituit pe fundalul unei logici, sa-i spunem, “permisive”. k4f10fv
I-am auzit recent pe membrii Chippendales insistand asupra faptului ca practica lor este o forma de “arta”. Nu ca as tine acum sa contest acest aspect, dar, cu tot respectu pentru asemenea “manifestari artistice”, as putea imagina nenumarate contexte in care practica lor sa rezoneze cu obscenitatea. Depinde de punctul in care te situezi: in interiorul sau in exteriorul fenomenului. Eu oricum ma aflu in postura alteritatii radicale: din cate stiu eu, accesul barbatilor este interzis la asemenea manifestari artistice. Si iata cum, izoland fenomenul de referentii “nocivi”, se poate naste “marea arta”. A vorbi de arta intr-un asemenea context poate fi, totusi, pueril -; ma duce cu gandul la copiii mici care inchid ochii si cred ca, prin acesta, au devenit de nevazut. Insa, adoptand un discurs adecvat, se poate “anihila” determinarea de gest obscen: e suficient sa identifici subiectii asupra carora gestul ar putea lasa impresia de obscenitate si sa ii tii la distanta, prin interdictii sau avertismente.
Daca in cazul gestului functioneaza inca distinctia interior/exterior, acesta isi pierde suflul in fata obscenitatii; daca privind din exterior asupra unui gest mai poti inca vorbi de obscenitate, din interior lucrurile se prezinta cu totul altfel: pe exemplele amintite, baietii de la Chippendales fac arta, iar versurile asupra carora suntem avertizati sunt o manifestare a sinceritatii sau o reflectare a realitatii. Fara a fi deloc vorba aici de un aspect inadecvat -; e pur si simplu logica obscenitatii, o logica lipsita de rigoare, in care termenii comporta libertatea de a incalca in mod frecvent granita oricaror diferentieri sau delimitari. De aici si imposibilitatea de a o controla. Chiar daca multi ar prefera ca obscenitatea sa fie “inchisa” intr-un compartiment special ( daca exista izolare si/sau neutralizare a celor deviati, de ce n-ar avea loc un gest similar si pentru ceea ce este deviat?), incompabilitatea dintre logica permisiva a obscenitatii si logica riguroasa a dominarii face inutila orice asemenea tentativa. Aceasta din urma logica presupune o localizare exacta a ceea ce ar urma controlat, de unde doar se pot constitui mecanismele de dominare. Ori, o localizare in sensul strict, lipsita de echivoc, e imposibila in cazul obscenitatii.
Imposibilitatea unei raportari riguroase la obscenitate transpare si din diversele strategii prin care se incearca “punerea ei in lesa”. Exista anumite parti anatomice, de exemplu, a caror simpla rostire poate fi considerata o obscenitate. Cum e imposibila ignorarea existentei unor atari parti anatomice, se mizeaza pe termeni care, sub diverse pretexte scapa determinarii de obscen. Exista, pentru unul si acelasi semnificat, nenumarati semnificanti, din care unii se pliaza pe determinarea de obscen, in timp ce altii raman straini acesteia. Spunand unul si acelasi lucru, nu e totuna cu a-l spune explicit sau doar voalat -; in sensul in care intalnim pe anumite materiale audio avertismentul “ATENTIE! Versuri explicite”. Iarasi , obscen nu e ceea ce e numit, obscen este modul in care e numit; obscen nu e semnificatul ci semnificantul.
E vorba, asadar, de un dublu registru in care functioneaza un discurs obscen, un dublu care , insa, comporta o limita mobila, fluctuanta si, totodata, usor de trecut. Pentru ca obscenitatea este un reflex al pudorii, al decentei si ea se determina nu pornind de la sine ci din afara ei. Ea nu are consistenta proprie, primindu-si determinarea de la o pluralitate demna de un nou turn Babel.