v9h2hu
Parmenide a fost filozof si poet grec, nascut dintr-o familie renumita, in Elea, in sudul Italiei si a fost considerat seful scolii filozofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislatia conceputa, care adusese prosperitate si bogatie orasului. A fost admirat si pentru viata sa exemplara.
Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris in opozitie constienta cu credintele lui Heraclit, data fiind aluzia evidenta la acest filozof: “cineva este si nu este mereu acelasi si mereu altfel, caci toate lucrurile evolueaza in directii diferite”.
Despre biografia sa mai este cunoscut faptul ca s-a oprit in Atena intr-o calatorie efectuata in al 65-lea an al vietii sale, si acolo a devenit prieten al tanarului Socrate.
Parmenide a rupt traditia prozei ionice scriind versuri in hexametru. Din singurul sau poem didactic, “Despre natura”, supravietuiesc doar fragmente, desi discursul de introducere a fost bine pastrat. Opera este considerata inartistica. Pentru cosmogonia pe care o descrie in partea a doua, Parmenide isi apropriase stilul hesiodic, stil care insa nu se potriveste cu dialectica arida a primei parti.
Parmenide nu era un poet innascut, si se poate pune intrebarea “ce l-a determinat sa ia aceasta turnura?”. Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicatie completa. Este putin probabil ca lucrarea sa sa isi fi avut originile in poezia lui Xenophan, pentru ca stilul este al lui Hesiod si al “Orficelor”.
In Prolog, Parmenide descrie ascensiunea sa catre casa zeitei despre care se presupune ca vorbea in versuri. Este o reflexie a ascensiunilor conventionale spre divinitate care sunt aproape la fel de comune ca si descenderile in infern din literatura apocaliptica de atunci.
Prologul se deschide cu imaginea lui Parmenide reprezentandu-se intr-un carucior inconjurat de nimfele soarelui care parasisera lumea intunericului ca sa il ghideze in calatoria sa. Nimfele il conduc din casa noptii, simbol al ignorantei omului la casa zilei, loc al cunoasterii si al ratiunii. Scopul calatoriei este palatul zeitei care il intampina de Parmenide si il initiaza in 2 directii: aceea a Adevarului si calea inselatoare a Credintei, in care nu exista adevar. Este evidenta dorinta de a arata ca Parmenide a fost convertit, ca trecuse de la eroare (noaptea) la adevar (ziua) si cele 2 directii trebuie sa reprezinte fostele sale greseli si adevarul care acum ii este revelat.
Exista motiv sa credem ca directia credintei apartine cosmogoniei pitagoreice. Aceasta credinta eronata nu este viziunea obisnuita a omului asupra lumii, ci un sistem elaborat care pare sa fie o dezvoltare naturala a cosmologiei ioniene in anumite linii, si nu exista nici un alt sistem decat cel pitagoreic care sa implineasca cerintele necesare pentru a-l descifra. I se imputa lui Parmenide faptul ca nu ar fi prezentat sistemul contra caruia militeaza, dar asta este o gresala fata de personajele conventiei apocaliptice. Pentru ca nu Parmenide, ci zeita expune sistemul si tocmai de aceea opiniile descrise apar ca apartinand “muritorilor”.
O descriere a ascensiunii sufletului ar fi incompleta fara o imagine a regiunii de unde a plecat. Zeita trebuie sa revele cele 2 cai de plecare si sa il indrume pe Parmenide sa o aleaga pe cea corecta. Aparitia matematicii in scoala lui Pitagora a revelat pentru prima data puterea mintii, a ratiunii. Pentru matematician acelasi lucru poate exista, dar poate fi si numai gandit, si acesta este principiul de la care porneste Parmenide. Este imposibil sa gandesti ceva ce nu exista si este imposibil pentru ceva ce nu este gandit sa existe. Marea intrebare “exista sau nu exista?” este echivalenta cu intrebarea “poate fi gandit sau nu?”.
Prima parte a operei discuta adevarul si a doua -; lumea iluziilor, adica lumea simturilor si a opiniilor eronate ale omenirii asupra lor. In opinia lui Parmenide, adevarul zace in perceptia existentei si eroarea -; in ideea non-existentei. Nimic nu poate avea existenta reala decat daca poate fi rational. De aceea “a fi imaginat” si “a fi capabil sa existe” e unul si acelasi lucru. Esenta a ceea ce poate fi conceput este incapabila de evolutie, este neperisabila, imobila, nelegata de context si indivizibila.ceea ce este variabil si mobil este fantomatic. Perceptia este ratiunea directionata catre esenta pura a existentei. Lumea fenomenelor este a iluziilor si opiniile formate despre ea nu pot fi decat improbabile.
Parmenide ia in considerare, gratie acestui principiu, consecintele afirmatiei ca “orice exista”. In primul rand, “orice” nu poate fi transformat in “existenta”. Daca ar fi asa, ar fi trebuit sa ia nastere fie din nimic, fie din ceva. Aici nu este nimic altceva decat ceea ce este. Nimic altceva in afara de sine nu poate deveni existenta in locul lui. Pentru ca nu poate exista spatiu vid in care sa se petreaca acest lucru. Deci daca exista, atunci exista acum, totul deodata. In acest fel Parmenide refuza ideile despre originile lumii. Ex nihilo nihil fit. (din nimic, nimic nu se naste). Daca ceva exista, exista pur si simplu, nu poate fi nici mai mult nici mai putin decat este. Exista un indivizibil si continuu plenum. Daca ceva este mobil, acel ceva se poate muta doar intr-un spatiu gol, si un spatiu gol reprezinta vid, adica nimic, iar “nimic” nu exista. Acest ceva este finit si sferic, pentru ca nu poate fi intr-o directie mai mult decat este in alta, si sfera este singura figura despre care poate fi spus acest lucru.
In consecinta ceea ce este este, prin urmare este finit, sferic, continuu si nu exista nimic altceva in afara sa. Astfel apare concluzia conform careia vederea realului se face ca un singur corp, in mod inevitabil.
Conceptia lui Parmenide priveaza lumea pe care o cunoastem de toate pretentiile existentei sale si o reduce la ceva ce cu greu poate fi catalogat drept iluzie.

Interpretarea principiilor lui Parmenide in viziunea lui ALLAN RANDALL

Cel mai important principiu al lui Parmenide este acela ca orice lucru ce poate fi conceput rational (gandit) trebuie sa existe. Non-existenta nu este un lucru si nu poate fi gandita si nu se poate vorbi despre ea intr-un mod semnificativ sau coerent. Parmenide interzicea discutia aceasta pentru ca sunt lucruri posibile care totusi nu exista. El ilustra acest principiu aratandu-ne 3 metode posibile de cercetare, din care doar una este valida. Urmatorul tabel le sintetizeaza:

Metodele de cercetare ale lui Parmenide
1. Calea adevarului obiectiv Necesar, toate posibilitatile exista ConsistentaCoerenta
2. Calea inimaginabila (imposibil de conceput) Necesar, nu exista nici o posibilitate ConsistentaIncoerenta
3. Calea credintei subiective Unele posibilitati exista, altele nu InconsistentaIncoerenta

Aceste metode sunt prezentate in prima parte a poemului, dedicata Adevarului Obiectiv. Ceea ce apare aici ca “fiinta” sau “existenta” este existenta obiectiva: ceea ce exista independent de orice gandire particulara sau punct de vedere personal. Felul de existenta subiectiva dependent de punctul de vedere omenesc este prezentat in partea a doua a poemului, dedicata Gandirii Subiective.
Parmenide se intreaba ce inseamna “a exista” si da 3 variante posibile. Doar una din aceste 3 definitii este considerata si consistenta si coerenta: metoda obiectivitatii. Dintre celelalte doua, metoda inimaginabila are de asemenea consistenta logica, dar e incoerenta (ii lipseste orice sens precis, definibil). Calea subiectiva “sufera” de aceeasi incoerenta dar este si inconsistenta (Parmenide o vede doar inconsistenta totusi, doar ca modalitate de a intelege pe cei din jur si de a se intelege pe sine).
Metoda lucrurilor imaginate, desi nu e contradictorie, nu este totusi despre ceva care se poate gandi sau vorbi, este incoerenta deci. Presupune automat ca nu exista nici o posibilitate. Daca nu exista lucruri pe care sa le putem concepe, atunci existenta nu se poate descrie in cuvinte. Daca “existenta” este un concept cu sens, atunci trebuie sa fie macar cateva lucruri care exista. Deci “existenta” sub acest aspect e incoerenta. E un concept gol, desi e perfect consistent.
Metoda subiectiva sustine ca sunt lucruri care exista dar si lucruri care nu exista. Parmenide considera contradictoriu acest lucru. Cei care urmeaza aceasta metoda, aceasta cale cred ca sunt lucruri perfect concepute de minte (lucruri care exista) ca de exemplu unicornii, dar care totusi nu exista. Acest lucru este o contradictie. Spunem ca “sunt”, adica “sunt idei pe care mintea omului le poate imagina”, dar spunem si “nu exista” caci nu vom vedea unicorni niciodata in viata. Parmenide atentioneaza sa nu lasam obiceiul, nascut din experienta repetata sa ne sileasca sa ii urmam calea, lucru care este evident contrar ratiunii. Spunem de exemplu ca unicornii nu exista pentru ca nu sunt parte a experientei noastre imediate. Nu exista nimic care sa faca deosebirea intre o entitate non-existenta, pe care ratiunea o poate concepe si una care exista.
Metoda obiectiva sustine ca toate lucrurile rationale exista. Aici sunt incluse 2 directii: toate lucrurile pe care ratiunea le poate gandi si despre care se poate vorbi. Ratiunea nu presupune experienta senzoriala sau imaginile haotice, ci numai ceea ce poate fi explicat si descris verbal.

Parmenide accepta ideea ca din punct de vedere subiectiv, e posibil ca unele lucruri sa existe si altele nu. El doar interzice utilizarea metodei subiective in descoperire adevarului obiectiv. In sens pragmatic se pare ca Parmenide crede ca e adecvat sa caute o explicatie probabila, daca nu chiar adevarul obiectiv pentru lucruri in termenii unei lumi reale in care anumite posibilitati sunt realizate, iar altele nu. De fapt, partea a doua a poemului, despre subiectivitate a fost initial mult mai lunga decat prima parte, cea despre obiectivitate. Desi mare parte din textul despre metoda subiectiva s-a pierdut, se pare ca el continea un extins fragment de stiinte fizice. Dar in sens strict, absolut, marea probabilitate a acestei explicatii fizice (a ordinii lumii, a cosmosului) sa fie doar o iluzie subiectiva. In timp ce cosmosul exista in mod obiectiv, el nu exista pentru a fi excluse alte cosmosuri. Adevarul obiectiv este ca toate cosmosurile posibile sunt egal existente si reale. Aceasta il conduce pe Parmenide la concluzia ca intreaga existenta este o singura, continua, indivizibila si neschimbatoare unitate: Unul. De exemplu, un bloc de marmura din care un sculptor va taia o statuie contine la un loc toate tipurile de statui posibile ce pot fi sculptate.
Aceasta cosmologie “mai multe lumi ca o lume” difera de punctul de vedere al lui Anaximandru, autorul primei carti cunoscute de stiinta si filozofie. Anaximandru credea ca ordinea lumii s-a dezvoltat initial printr-un porces de separare (asemeni unui vortex), dintr-o substanta originara nediferentiata pe care el o numea “opeiron” sau indefinita. Anaximandru sustinea ca exista un numar indefinit de alte lumi. Daca aceasta substanta ar fi cauzat existenta unei singure lumi, atunci ea ar fi strans legata de acea lume si nu ar mai fi principiul ei originator.
Parmenide a dat o baza logica principiului ratiunii suficiente al lui Anaximandru.
Parmenide a mai fost influentat in gandirea sa de pitagoreici, care vedeau universul ca fiind matematic prin natura lui. Deci poate nu era evident pentru Parmenide ca trebuie sa accepte reducerea facuta de Anaximandru. In schimb el voia sa reduca totul la ceva matematic sau logic, dar spre deosebire de Anaximandru, a carui opinie era ca toate coexista, la Parmenide acestea se anuleaza reciproc. Parmenide afirma ca sistemul lui Anaximandru isi pierde puterea explicativa daca e privit ca un fel de “superspatiu” al unor lumi aranjate. Pentru a fi pe deplin explicativ, substanta dintre lumi, opeiron, trebuie sa explice spatiul si timpul in termeni de “altceva”, ceva pentru care suntem justificati spa nu cerem explicatii ulterioare. Pentru Parmenide acest ceva era logic: “orice poate fi gandit sau exprimat”.

Parmenide interpretat de KARL POPPER

In poemul sau Parmenide expune propria conceptie despre lume in 2 cai: a adevarului si a opiniei subiective.
Parmenide in opinia lui Popper este interesat de cosmologie, caci el isi da seama de prezenta fazelor lunii pe care le considera doar aparente, inselaciuni care se reinnoiesc in timp si de la care porneste in argumentarea sa.

Luna este o sfera perfect rotunda, imobila. De altfel, in timpul perioadei sale de revolutie, aratand permanent aceeasi fata are faze de crestere si descrestere. Chiar daca e prezenta in toata jumatatea sa sferica, luna e luminata doar partial de soare. Umbra, care da impresia ca cealalta parte a satelitului nu e, este deci ireala. Inselatoria se reinnoieste in timp si, deci, si timpul trebuie sp fie la randul lui iluzoriu. Iata de ce calea adevarului ne invata ca realitatea, existenta, acel Tot, lumea adevarata e imobila si Popper vorbeste despre acel Tot al lui Parmenide in termeni de stabil, durabil, materie solida.
Aparenta, din contra, este vida. E ceva ireal, inimaginabil. E ca o umbra. Si daca umbra e un joc contradictoriu de lumina si intuneric, si fazele lunii sunt false, inselatoare. Asta trebuie sa fie valabil pentru intregul univers. Aceasta realitate profunda care nu are culori (produse provizorii ale jocului lumina -; intuneric) e singura realitate rationala si vizibila ochilor mintii, este “lucrul in sinea lui”, singura esenta reala. Parmenide antepune deci teoria divina teoriei opiniei subiective. Conform lui Popper nu exista o cale logica care sa conduca de la empirism la adevar.
Parmenide este un rationalist care gaseste adevar doar traversand calea demonstratiei logice, renegand observatia empirica.

Parmenide interpretat de EMANUELE SEVERINO
Conform lui Severino, Parmenide pune in lumina aentru prima data sensul radical al opozitiei existenta -; nimic si clarifica sensul absolut al acestor 2 entitati, intelegand ca poate explica filozofic ceea ce prin mituri nu era posibil.
Parmenide aprofundeaza si interpreteaza conceptul de “existenta” determinand calitati neanalizate de inaintasi:
1. Existenta este una
2. Existenta este eterna
3. Existenta este continua
4. Existenta este indivizibila si necompusa din parti
5. Existenta este imobila

In aceasta argumentatie Parmenide foloseste principiul non-contradictiei, conform caruia nu se pot accepta concomitent 2 lucruri opuse despre aceeasi realitate; se evita astfel non-sensul, eroarea logica.
Existenta este nediferentiata, nedeterminata, simpla si pura.
Parmenide afirma “Totul este etern”, fapt pe care Severino il interpreteaza astfel: “Totul este etern inseamna ca fiecare moment al realitatii exista, adica nu iese si nu se intoarce in vid, inseamna ca si lucrurile cele mai umile si impalpabile exista. Etern este fiecare sentiment sau gand al nostru, fiecare ipostaza a lumii, fiecare gest al omului. Si chiar tot ce apare in fiecare zi si in fiecare clipa: primul foc aprins de om, plansul pruncului Iisus abia nascut, oscilarea lampii in fata ochilor lui Galileo Galilei, Hiroshima si cadavrele ei. Eterne sunt fiecare speranta si fiecare clipa a lumii cu toate continuturile ascunse intr-o clipa, eterna e constiinta care vede lucrurile si eternitatea lor si vede nebunia persuasiunii ca lucrurile se nasc din nimic si tot acolo revin, nebunia ce domina lumea. Eterna este si aceasta nebunie, si existenta ei e dintotdeauna trecuta cu vederea in adevar si bucurie”.