v7i24ic
Abstract
This paper attempts to locate the ’place’ of the utopian discourse, as a conceptual frame of the construction of fictional worlds. It fo¬cuses on certain assessments about early utopian texts, which try to identify the ’space’ of their specific discourse into a matter of temporal dimension the narrative function shapes. This temporal“ space“ is isolated from the historical and from the transcendent time alike. Later on, the ’place’ of the utopian discourse will be no longer isolated, and ought to be located in history. The paper does not explain this fact by a disguised historical feature of the Uto¬pia, but rather assessing a historical promotion of certain political myths by the collective imaginary.
There is a dark
Inscrutable workmanship that reconciles
Discordant elements, makes them cling together
In one society…
W. Wordsworth, The Prelude
Locul teoretic al discursului utopic este situat de unii autori pe o axa vida a neutrului, care mediaza contrariile, regizand solutia lor fictiva si care proiecteaza in discurs o in¬terpretare coerenta a diversitatii. Acest inter spatiu -; a carui cercetare teoretica a fost stimulata, intr o prima instanta, de textele kantiene despre schematism -; ar avea, asadar, rolul de a reconcilia fictional conflictul dintre o realitate istorica imperfecta si propensiunea ubicua de a figura lumi ideale.
Schematismul este insa investit cu un caracter eminamente temporal, pe care Kant il recunoaste doar in masura in care participa la constituirea obiectiva a lumii fizice. Paul Ricoeur va extinde analiza schematismului si asupra functiunii narative, prinsa in jocul unei dialectici a elementelor ce conlucreaza la producerea unei mise en intrigue, operand mixtura inteligibila dintre „gandul“ expunerii si elementele sale intuitive. La fel ca si schematismul kantian, si cel al naratiunii se situeaza intr un raport deschis cu temporali¬tatea, pe care o asimileaza in virtutea unei sedimentari inerente jocului mobil al inventiei narative. Aceasta sedimentare elibereaza, printr o deviatie sau o distorsiune succesiva a paradigmei initiale, catena unor inovatii narative ce se indeparteaza progresiv si ajung sa destrame in jocul seductiei noilor intrigi narative prima lor configuratie. Exista insa si naratiuni privilegiate, ale caror expresii nu se indeparteaza, in pofida sedimentarii, de polul initial al traditiei. Acest tip de naratiuni (traditionale) se inscriu in raza mitului sau a basmului si au, deci, o alura si o substanta neconditionate temporal.

Contradictia pe care inventia utopica incearca sa o solutioneze printr o „schema figu¬rativa“ (Louis Marin) are o expresie istorica in Europa occidentala a secolelor XVI XVII. Schema fictionala a naratiunii utopice incearca sa modereze tensiunea creata in imagina¬rul social intre Lumea Noua, a carei reprezentare era compusa pe baza naratiunilor des¬pre „noile insule“ descoperite in epoca, si Lumea Veche.
Conceptul de „Lume Noua“ este la randul sau produs pe fundalul unui imaginar irigat inca de sperante si de asteptari milenariste si care resimte, in acelasi timp, o oboseala profunda si ireversibila in fata propriei sale realitati istorice. El este, prin urmare, necesar pentru a satura pozitiv contrariul conceptului de „Lume Veche“. In plus el este, desigur, si expresia discursiva a unei dorinte de evaziune (paseiste) si, probabil, a tentatiei mo¬derniste de a inaugura conceptual un loc al alteritatii. La fel, si nu in ultimul rand, in „Lumea Noua“ se poate identifica figura unui mit ce are difuziunea si prestigiul unui ar¬hetip: mitul unui paradis care nu e cu necesitate transistoric sau spiritual.
Utopia, in calitate de lume construita fictional, pare ca ocupa tocmai „locul“ decupat de aceste conotatii ale conceptului de „Lume Noua“. Ea nu este insa identica cu Lumea Noua, in realitatea obiectiva a celei din urma. Dar utopia este, cu toate acestea, incarcata de semnificatiile conceptului de „Lume Noua“ , a carui „materie“ imaginara si descriptiva pare prelucrata abundent de naratiunile utopice din Renastere si Baroc.
Un prim pas in investigarea „locului“ privilegiat al utopiei trebuie, cred, facut prin in¬terogarea conditiei sale de posibilitate ca discurs.
Orice text opereaza o echivalenta intre spatiu si discurs, dar textul utopic este o forma remarcabila in acest sens, in masura in care face sa coincida definitia operatorie a textului in general si proiec¬tul sau propriu a…i: «continutul» utopiei este organizarea spatiu¬lui ca text (s. n.).
Utopia, ca organizare totala a spatiului ca text , etaleaza permanent un joc al transpa¬rentei intre semnificant si semnificatie, codificat narativ prin coerenta perfecta dintre principiile legislative ale cetatii utopice si actualizarea lor integrala. In acest sens, se poate spune ca traditia utopiei se confunda cu cotidianitatea ei, si, la limita, chiar cu isto¬ria ei. Acest spatiu inchis si totalizator al fictiunii utopice joaca rolul unui vehicul crista¬lin intre reprezentarea simbolica a figurii utopiei si fictiunea utopica insasi. Transparenta este impinsa pana la extrem prin absorbtia integrala a semnificatiei in semnificant, ce produce o ipostaziere rasturnata si neverosimila a unitatii simbolului, printr o mise en abyme totala a arcanelor si umbrelor care dau sens acestei unitati.
Aceasta transparenta semiotica extrema nu explica insa suficient congruentele structu¬rale ale utopiilor fata de paradigma lor initiala. Sedimentarea elementelor narative uto¬pice se va produce, asa cum voi arata in continuare, prin variatia de la paradigma atem¬porala a utopiei si insertia sa in istorie. Exista insa o concordanta cu figura initiala a uto¬piei, pe care utopiile o mentin chiar in momentul in care devin inspirate de sociologie si parasesc campul fictiunii, sub influenta lui Saint Simon si Auguste Comte. Acest lucru s ar putea explica prin prezenta constanta a constelatiilor mitice traditionale in elabora¬rea fictiunilor utopice. Desi aceste mituri sunt rearticulate in utopie numai formal, in ab¬senta unei ordini mitice si sacre care sa le propage continuturile, rolul lor in perpetuarea paradigmei utopice initiale este, se pare, decisiv. Cu toate acestea, se cuvine sa semnalam aici o aporie a prezentei mitului in utopie, care, desi desacralizat si dezgolit de invelisul sau metaforic , nu inceteaza sa suscite o adecvatie la forma traditionala a utopiei. Ceea ce ar conduce la o noua figura a supravietuirii ironice a mitului in ceea ce Northrop Frye numeste displaced myths sau mythoi.
Preluarea recurenta a unui ambalaj mitic se manifesta si in pastrarea simetriei cosmo¬logice a mitului , pe care utopia il traduce sub forma urbanistica a cetatii ideale.
Temporal, constructia utopica pare insa izolata de timpul istoric intr un „timp insular, inchis asupra lui insusi“. Isola rea topografica se intinde, prin urmare, si asupra inchide¬rii utopiei intr un timp al fictiunii.
Timpul imaginar in care e construita lumea utopica nu este circumscris Creatiei: uto¬pia se sustrage deci paradigmei crestine, subvertind in fond mitul paradisului si alegand ca fundament, in locul revelatiei, intelepciunea naturala, i. e. rationamentele filosofilor :
Nos autem fingimus illam non tanquam a Deo datam, sed philo¬sophicis syllogismis inventam, et quantum potest humana ratio, ut hinc elucescat veritas Evangelii esse naturae conformis afirma destul de heterodox rebelul dominican Tommaso Campanella. Ca atare, in¬ventia utopica valorizeaza tare „cunoasterea prin ratiune“, fondand pe baza sa modele de lumi fictionale perfecte, desi de neincadrat in orizontul doctrinei crestine. Ceea ce presu¬pune o recunoastere tacita a insuccesului acestei doctrine in patronarea lumii reale si si¬multan asteptarea ca acest insucces sa fie rasturnat cu ajutorul doctrinelor filosofice. In plus, este si o invitatie la adresa ratiunii omenesti de a interveni prin puterile proprii acolo unde interpretarea textului revelat a dat gres in a inspira un model de lume per¬fecta.
Utopia nu este deci o lume creata supranatural, in intervalul timpului istoric pe care evenimentul originar al Genezei il transforma din eternitate in diacronie ori din atempo¬ral in ceea ce am putea numi, dupa Heidegger, si cu nuantarile cuvenite, istorialitate (Geschichtlichkeit). La fel, ea nu poate fi inscrisa in coordonatele unei asteptari eschato¬logice prinse in orizontul revelatiei, tocmai pentru ca lumea pe care o construieste fictio¬nal subverteste ideea de lume optima intruchipata de paradisul crestin.
In fapt, prima conditie pentru intrarea in fictiune este tocmai acest divort de un timp real, de o finitudine perceputa, a carei forta subtila de a contura realitatile cu ochiul ine¬vitabil al mortii e recuzata prin himera unui pamant regenerat si imortal.
Desi utopia combina continuturi salvationiste si eschatologice, ea nu isi inscrie pers¬pectiva „salutara“ in ordinea unei soteriologii pe care istoria o construieste progresiv, ca pe o apoteoza a sa. Utopia propune o salvare naturala de relele istoriei (proliferate de greselile de organizare a societatii reale) prin inventia rationala a unei lumi inocente pe un teritoriu care refuza orice relatie cu istoria: o lume construita intr un simulacru de spatiu, care este cel al unui „timp insular“, sau „o gnoza a eternitatii si a timpului“ (Paul Ricoeur).
Discursul utopic este prin urmare tributar acestui non timp care furnizeaza „locul“ ex¬tensiei sale in imaginar. Amplasare care produce, desigur, sustragerea utopiei din ecuatia dialectica timp istoric eternitate. Altfel spus, desi fictiunea utopica apartine unui timp al sedimentarii produse de jocul mobil al paradigmelor narative, ea nu se inscrie in istorie, si nici in campul eternitatii transcendente. Intr un sens, se poate spune ca ulterior va avea loc o „spatializare a timpului“ utopiei, care va dis loca un nou spatiu, un mediator inter¬mundan intre o lume reala care a inselat toate asteptarile si o lume fictionala care rege¬nereaza optimismul istoric, cu pretul unei deturnari a sperantei eschatologice intr una mundana.
Numai ca atragerea „locului“ de aparitie al utopiei de la acest timp solitar si autosufi¬cient catre istorie nu este, cred, produsul unei intentionalitati ascunse sub o „modestie a nefiintei“ si continute in substanta utopiei traditionale. As adauga aici ca figura utopiei in sine, in pofida vocatiei sale proiective si contrasensului elaborat de naratiunea utopica la adresa societatii reale, nu dispune de instrumente sau tehnici pentru invadarea spatiu¬lui istoric. Daca aceasta „expansiune“ va avea totusi loc, faptul este, poate, datorat mai curand unor mutatii produse in imaginarul social , care au favorizat asimilarea miturilor politice ale Statului Natiune, Progresului sau Revolutiei.
Rolul de mediator al imaginarului in deservirea unei interactiuni intre fictiune si isto¬rie este asigurat, pe de o parte, de caracterul figurativ al utopiei, prin care se opereaza efectiv transpunerea lumii fictionale intr un „loc“ al istoriei si, pe de alta parte, de un fond de asteptari sociale fertilizate de existenta autonoma a unor fantasme colective (populare), convergente si, in linii mari, similare cu utopiile produse de elita intelectuala a epocii. In plus, procesul in cauza ar apartine funciar unui spirit din ce in ce mai tentat sa accepte pluralitatea lumilor si care nu ezita sa transfere, in virtutea acestei inclinatii spre plenitudine, un prototip mundan si societal din spatiul fictiunii in cel al realitatii.
Aceeasi propensiune holista va provoca ulterior un nou salt, de data aceasta strict pe terenul fictiunii: aceeasi modernitate care promovase alternativa fata de modelul societal iudeo crestin, se va intoarce impotriva propriului sau „ideal“ si va livra deriziunii mode¬lele seculare ale paradisului utopic. Aceasta deturnare corespunde si unei aporii a in¬ventiei utopice, care, desi instituie o diferenta in raport cu ecuatia crestina timp isto¬ric eternitate, intruchipeaza un model atemporal, fara a putea iesi din raza unei „eternitati seculare“. Dinamica modernitatii culturale in a si rasturna propriile fictiuni utopice pare a fi, de altfel, prefigurata de umanistul care ar fi intrupat, dupa Lucien Febvre , spiritul si tendintele intregului secol al XVI lea si care a imaginat el insusi o co¬munitate utopica -; abatia Thélème -; ce rasturna stilul de viata monastic si ii deturna principiile intr un hedonism ce nu mai era temperat decat de o moralitate eventuala. Numele lui este François Rabelais, iar spusa lui, veritas temporis filia, pare a justifica ludic vocatia infidela a modernitatii si critica repetitiei.
?
Utopia nu este prin urmare agentul propriei sale emergente istorice si artizanul caderii sale dintr un timp transfigurat de metafizica. „Locul“ sau specific, inainte ca, istoric, sa se produca deturnarea utopiei catre un exercitiu sociologic, este situat in limitele discursu¬lui fictional si al paradigmei narative. Acestui spatiu textual ii corespunde intr o prima instanta un timp ireal; opozitia spatiala dubleaza si intareste opozitia temporala in limi¬tele ritualului imobil si claustrat al jocului utopic. „Locul“ initial al utopiei este insa in¬conjurat de o delimitare fragila fata de istorie si expus, prin aceasta, unor anamorfoze neprevazute. Inter locul este asadar atras spre istorie pentru a fi desublimat si recompus in athanorul ordinii sociale.
Referinte bibliografice
Texte:
Tommaso Campanella, La Citta del Sole e Questione quarta sull’ottima repubblica, Biblio¬teca Universale Rizzoli, Roma, 1996.
Thomas More, Utopia, latin text, Complete works of Thomas More, volume 4: Utopia, edi¬ted by Edward Surtz, S. J. and J. H. Hexter, New Haven, London; Yale University Press, 1965, pp. 46 109 and 110 247.
Thomas More, Utopia, Ideal Commonwealths, P. F. Collier & Son, Colonial Press, New York, 1993.
Studii si monografii:
Sorin Antohi, Utopica: studii asupra imaginarului social, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991.
Bronislaw Baczko, Les imaginaires sociaux. Mémoires et espoirs collectifs, Payot, Paris, 1984.
P. G. Bietenholz, and T. B. Beutscher, Contemporaries of Erasmus: A Biographical Register of the Renaissance and Reformation, 3 vol., University of Toronto Press, Toronto, 1985 87.
Matei Calinescu, Cinci fete ale modernitatii, trad. rom. de Tatiana Patrulescu si Radu Turcanu, Univers, Bucuresti, 1995, pp. 60 67.
Cornelius Castoriadis, L’institution imaginaire de la societé, Éd. du Seuil, Paris, 1975.
Alexandre Cioranescu, L’avenir du passé. Utopie et littérature, Gallimard, Paris, 1972.
Mircea Eliade, „Paradise and Utopia. Mythical Geography and Eschatology“ in Frank E. Manuel (ed.), Utopias and Utopian Thought, Beacon Press, Boston, 1965, 1966, pp. 260 280.
Giovanni Ferretti (a cura di), „Temporalita ed escatologia“, «Atti del Primo Colloquio su Filosofia e Religione», (Macerata, 10 12 maggio 1984), Marietti, Torino, 1986.
Northrop Frye, Anatomy of criticism: four essays, Princeton University Press, Princeton, 1957.
Stephen Kieran and James Timberlake, „Paradise regained“, in Architecture, December 1991, pp. 48 51.
Melvin J. Laski, Utopie und Revolution. Über die Ursprünge einer Metapher oder Eine Geschichte des politischen Temperaments, Deutsch von Stefan B. Polter, Rowohlt, Hamburg, (1976), 1989.
Wolf Lepenies, Les Trois Cultures. Entre science et littérature l’avènement de la sociologie, trad. de l’allemand par Henri Plard, Éditions de la Maison des sciences de l’homme, Paris, (1985), 1990.
Gabriel Liiceanu, „Utopia intelectului si utopia filozofiei“ in Cearta cu filozofia, Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 97 105.
Frank E. Manuel and Fritzie P. Manuel, Utopian Thought in the Western World, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1979.
Louis Marin, Utopiques: jeux d’espaces, Les Éditions du Minuit, Paris, 1973.
Paul Ricoeur, Temps et récit, 3. vol, Éd. du Seuil, Paris, 1983 85.
Jean Servier, L’Utopie, PUF, Paris, 1979.