Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Gandim, DECI exista
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

Fara indoiala, suntem un popor argumentativ. Ne place la nebunie sa ne dam cu parerea, sa ne sustinem opiniile cu voce tare, sa le contrazicem pe ale altora si, mai presus de toate, ne place talk-show-ul. Nu prea conteaza postul TV sau ce moderator apare pe sticla, noi cautam spectacolul, cu conditia sa fie puse pe tapet chestiuni „fierbinti“ si sa aiba samanta de scandal. Sa poti sa spui, la sfarsit macar, un „hai, dom’le, ca i-a zis-o Tuca!“. Unii spun ca e deplorabila aceasta pasiune a noastra pentru scandalurile televizate si atatate discret sau nu de cate un personaj considerat charismatic. Altii ca e in interesul nostru, al tuturor (ce-o fi insemnand asta?) sa fie dezbatute public lucruri care altfel ar trece pe sub mana guvernantilor, Puterii in general, fara ca poporul sa aiba habar. Nu vreau sa ingros acum randurile nici unei tabere, cu atat mai mult cu cat si acesta ar fi un subiect de polemica, o dezbatere, un subiect cu miez de cearta! La urma urmei, talk-show-ul este, intr-un fel, o continuare a dezbaterilor care animau pietele, in primii ani dupa ‘89. Si atunci, ca si acum, parerile erau impartite si totul a ramas suspendat in relativ, fara concluzii, fara „deci“. Mai grava decat aceasta pasiune pentru polemica superficiala si agresiva (ca si pentru telenovele, sa recunoastem!) mi se pare absenta unei alternative pentru cei mai tineri, pentru cei mai destepti sau pentru cei care pur si simplu sunt interesati de chestiuni care nu pot arunca rating-ul pe culmi delirante, o dezbatere despre intelectualul roman din ultimii 12 ani, de pilda. Si totusi aceasta este o chestiune importanta si sensibila, cohorte de licentiati se framanta cautand un raspuns la intrebarea „ce sunt eu in societate?“. Acum 20 de ani era simplu, aveai facultate, erai intelectual. Si asta pentru simplul motiv ca asa te cataloga regimul. Acum e ceva mai complicat. Pentru unii dintre acesti refuzati de ecranul televizorului o forma de legitimare a statutului social si un spatiu familiar poate sa fie lectura fidela a publicatiilor din zona „culturala“. Spun „poate“ pentru ca aici ne lovim de o alta problema. Aici se discuta, de regula, despre lumea ideilor lui Platon, despre marile dileme existentiale, fixate parca drept teme pentru acasa de o ideologie culturala cu nostalgii pariziene. E mai degraba un spatiu al monologului subiectiv marcat de angoase existentialiste, dirijat de bagheta magica a maestrilor dintotdeauna. Nu spun ca e rau sau bine, spun doar ca nu e un loc al dialogului, al polemicii, al spiritului critic, al creativitatii. Un loc in care foarte rar se spune „deci“, cel mai adesea rostindu-se „poate ca“, inevitabil, nu-i asa, atunci cand vorbim de absolutul in formele lui relative. Un prieten tanar, inghitit si el acum de Eldorado-ul bursierilor romani (sic!), imi spunea odata ca la noi cultura ii ofera numai doua variante: sa se prosteasca sau sa se plictiseasca de moarte. „E o cultura a monstrilor presupusi sacri sau a cancan-ului si mistocarelii“, incheia el cu un rictus amar. Sigur ca era in etapa cioranismelor prin care trecem cu totii la un moment dat, dar, anuland coeficientul de aberatie, ramane totusi frustrarea fata de lipsa unui „altceva“. Intre dezbaterea croita pe calapodul modelului conflictual si incarcata pana la refuz de concretete marginala si monologul eterat, rupt de realitate, aproape transcendent, exista un spatiu al dialogului viu, ancorat sanatos in lumea reala, speculativ doar din necesitati stilistice, o forma de comunicare pe care majoritatea tinerilor nu o cunosc decat din intrunirile amicale, iar a carei absenta din spatiul public nici macar nu-i mai nedumereste. Un spatiu in care subiectele sau temele de dezbatere nu sunt impuse de cota de piata sau de locul pe care il ocupa in vreo ierarhie metafizica a valorilor perene, ci se nasc din afinitati firesti, un loc al polemicii fara ideologie, daca vreti. Sper ca o mica parte din acest loc sa se cheme, de acum inainte, DECI. Este un „deci“ cordial, plin de verva, rostit cu ironie si autoironie, deschis curiozitatii fara canoane invechite si fara tabu-uri culturale. La urma urmei, o provocare, un loc in care sa ne adunam o data pe luna, fara sa ne simtim in piata sau in vreo sala de curs, sa discutam despre ceea ce ne place sau nu ne place, indraznind sa mai tragem si concluzii. Un loc in care nu orice carte mai indrazneata devine un Mein Kampf mioritic sau o Critica a ratiunii pure de la Marea Neagra, oferind prilej pentru adevarate apologii socratice sau procese kafkiene. Si, mai presus de toate, fara plictiseala.




Laurentiu Staicu y3s16st

Romania subiectiva

Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni l-a transmis prin pictura sa codata: „De unde venim? Ce suntem? Incotro ne indreptam?“ m-a scufundat -; fara indoiala alaturi de multi alti framantati -; in strafundurile orbecaielilor misunate de scrupule. Pentru a pescui in aceste pestilentiale tulburari un motiv valabil pentru revenirea mea intr-o Romanie subiectiva, un motiv care sa-i deruteze pe toti cei care sunt gata sa jure ca intorcandu-ma sunt nebun, trebuie sa ma intorc, inevitabil, in timp. Trebuie sa arunc momeala departe, in estompa trecutului, sperand ca in clipoceala-i se va reflecta, in cercuri concentrice, motivul parasirii Romaniei (in 1964, la 31 de ani, un produs finit al scolii romanesti de arte plastice). Nu lipsa celor mai elementare servicii publice si produse alimentaro-industriale. Nicidecum veniturile minime. Nici macar mizeria umilitoare in care fusesem aruncat impreuna cu familia. Ci ideologia aberanta, nedreapta si dictatoriala a regimului; cruzimea, ipocrizia si tampenia celor ce o puneau in aplicare (la toate nivelurile). Si mai ales mentalitatea de sclavi, resemnati, chiar docili, ce salasluia printre cei care trebuiau, pentru a supravietui fizic si intelectual, sa se supuna. O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de indurat, daca nu de-a dreptul imposibil, echivalenta cu o moarte profesionala, inceata si implacabila. Era, pur si simplu, irespirabil. Si totusi... Dupa atatia ani traiti in centrele cele mai evoluate, atat economic cat si cultural, ale lumii occidentale (Paris, New York), unde numai cei plecati stiu cat de greu este sa-ti construiesti o cariera si sa ajungi printre cei mai buni, in ultima vreme am fost nevoit sa constat cu mare tristete si deziluzie o dezumanizare ingrijoratoare a celor ce ma inconjurau. Superficialitatea, ignoranta dublata de aroganta, materialismul desantat, de parada, dictatura „modelor“ lansate de asa-zisi experti, prevalenta puterii brute fata de talent si valoare intelectuala, lipsa de toleranta, de sensibilitate, de profunzime. Experienta, reflectia, sofisticarea au devenit defecte. Pe scurt, am ajuns la concluzia ca Romania, in ciuda sau, mai bine zis, datorita evolutiei sale intarziate cat si situatiei economice proaste, mai permite supravietuirea unor „cuiburi“ de omenie, pentru desfatarea ego-ului meu macinat de indoieli (electronice). Sper ca li se va permite acestor oaze pline de farmec (poate ignorate) sa salasluiasca inca un numar de ani, macar pana la aderarea la Europa Comuna, poate cativa ani suplimentari acordati drept bonus de vreo divinitate locala, cine stie?... Sper, sper.. Pentru toate acestea am decis, la un moment dat, sa ma intorc. Si, intr-un fel, sa o iau de la inceput. Intr-o Romanie subiectiva, asa cum spuneam, al carei folclor si ale carei bucate savuroase nu mai sunt parca apreciate decat de cei aflati pe alte meleaguri, tanjind. Si pentru adorabila mea sotie, cum numai o romanca poate fi...

Devis Grebu

Fabrica formatorilor

De 9 ani de zile se desfasoara, la Ciric -; Iasi, Tabara Nationala de Jurnalistica. Anul acesta, intre 8-18 august, peste 150 de elevi au participat si au practicat „jurnalismul“ in redactiile ziarelor, televiziunilor si radiourilor locale. O parte au stat sa formeze si sa informeze in cadrul taberei -; TRUSTUL MEDIAPULS, cum singuri l-am numit. Un ziar si un radio PULS, o agentie de presa, conferinte, workshop-uri -; toate acestea au ajutat la o alta definire a tanarului jurnalist. Radioul sustinea emisiuni de specialitate, ziarul impunea un stil jurnalistic echilibrat, suplimentul-dosar tematic permitea „investigatia“ culturala. Toate acestea pentru a demonstra ca exista alternativa la mass-media imbecilizat-imbecilizanta a Romaniei. Unde isi gasea politica noastra editoriala legitimarea? In joc. Anul trecut, ultimul ziar s-a incheiat cu visul oricarui postmodern: am inventat totul, orice stire, reportaj, ancheta, interviu -; fictiunea a devenit realitate si a fost credibila. Jocul se rasfrange in asumare. Impunem directie, deschidem spatiu de opinie, promovam un pachet jurnalistic socio-cultural. Noi credem ca am format. Cel putin o tendinta: aceea de a refuza perisabilitatea opiniei, de a fi critici pentru a detecta fenomenele de manipulare si mai ales refuzul inchiderii in sistem. Nu am facut o revolutie, dar am construit dupa o reteta originala jurnalismul. In comparatie cu „umplutura“ din presa zilelor noastre, am adoptat o directie: unitate, coerenta, sustinere -; singura cale de a impune ceva in Romania. Ne-am pus problema formatorului de opinie, in forma sa incipienta. Ne-am atins tinta: sa fim cititi si sa fim discutati, sa cream polemica sau refuz. Sa aratam ca se poate face mass-media corect si implicat, in lupta cu timpul, nu pentru efemer. Viitorul ne va demonstra daca am reusit. Pentru ca anul viitor va fi a zecea editie!

Constantin Vica, George Onofrei

Intre eruditie si voyeurism

Exercitiul discursului despre psihanaliza incepe cu o pauza care marcheaza confuzia inevitabila a discursantului in raport cu obiectul comunicarii. Cu ce se poate incepe atunci cand stii dinainte ca orice inceput ai alege el nu va fi un punct 0, ci doar unul dintre momentele inscrise pe spirala fara sfarsit a unui sistem de concepte si idei care a schimbat definitiv felul in care oamenii se gandesc pe ei insisi? Daca la bogatia ideatica adaugam faptele de istorie si personajele care au creat si insufletit peisajul psihanalitic, ezitarea initiala risca sa se transforme in paralizie cronica. Solutia, geniala in simplitatea ei, a fost poate cel mai concis formulata de Lewis Caroll in Alice in Tara Minunilor: „Incepi cu inceputul, apoi continui pina ajungi la un sfarsit; apoi te opresti“. Iata: DICTIONARUL. Incepi, de pilda, cu ABERASTURY Arminda, psihanalista argentiniana, si continui pina la ZWEIG Stefan, scriitor austriac; apoi te opresti. Sau nu te opresti chiar, ci mai adaugi o cronologie bine documentata a evenimentelor care au facut, desfacut si mereu refacut istoria psihanalizei. Si gata! Asta au facut Elisabeth Roudinesco si Michel Plon cu al lor Dictionar de Psihanaliza, recent publicat in traducere romaneasca de Editura Trei. Din 1938 si pana acum au fost publicate multe dictionare, enciclopedii si glosare ale psihanalizei, unele avand pretentia de a „epuiza“ domeniul, altele strict specializate sau, dimpotriva, mai degraba „introductive“. Cel realizat de psihanalista de origine romana Elisabeth Roudinesco nu seamana cu nici unul dintre ele si chiar o succinta rasfoire infirma imediat prezumptia de „docta austeritate“ asociata invariabil unei astfel de lucrari. Odata deschis, impozantul volum devine un fascinant „MALL al psihanalizei“ in care gasesti de toate pentru toti, prin care te poti plimba urmand un traseu prestabilit sau haladuind la intamplare fara sa simti cum trece timpul si in care-ti poti ostoi deopotriva foamea de cunoastere si setea de barfa. Si toate acestea pe fundalul unei scriituri alerte, prietenoase si amuzant-ironice. Obiectii, critici, laude? Desigur: seriosii vor ridica din sprancene in fata numeroaselor „secrete de alcov psihanalitic“ dezvaluite cu neinfranat zel voyeurist si ponderii poate prea importante acordate vietii private a femeilor si barbatilor care au facut istoria psihanalizei; amatorii de cancanuri vor casca poate uneori plictisiti in fata eruditiei autorilor si rigorii de prezentare a conceptelor fundamentale; iar patriotii vor descoperi cu bucurie un articol bine documentat dedicat istoriei psihanalizei in Romania. In final insa, toti „vizitatorii“ Dictionarului vor fi trait o incantatoare experienta de imersiune in „fascinanta lume a psihanalizei“, o lume in care vor putea oricand reveni, pe oricare dintre numeroasele ei „porti“ marcate de la A la Z.

Alfred DUMITRESCU

Schita de proiect la un alt fel de scoala de filozofie

Stiti, poate, cum arata un curs universitar la ora asta in Rominia. Detaliile pot varia; modelul e aproape intotdeauna acelasi. De obicei, studentii tac si scriu; de obicei, profesorul expune de la inaltimea reala sau simbolica a unei catedre. Nu e necesar sa ne imaginam sali demodate, igrasioase sau inghetate, studenti plictisiti si absenti sau profesori care predau aceleasi lucruri de 10 ani. Luati cel mai bun curs de care va amintiti si multiplicati atmosfera de entuziasm, cantitatea de intelegere si doza de amuzament. Imaginati-va ca aveti deodata in fata dumneavoastra citiva dintre cei mai buni profesori din lume si alaturi o serie de „cei mai buni studenti“ din tara; intre toti acestia se porneste un dialog care are de toate: proiecte de cercetare, teorii alternative, dezbateri, controverse, interdisciplinaritate limitata de subiectul comun: nasterea stiintei si filozofiei moderne. Deviza si titlul: „Istoria ideilor ca un exercitiu al libertatii“. La toate acestea se adauga modelul colegiului britanic: viata „in comun“, mese conviviale, excursii sau seri muzicale, discutii aprinse pina la ore tarzii din noapte. Aceasta este, in linii mari, reteta Scolii de vara de la Macea. Un loc si un titlu de care aproape cu siguranta ca n-ati auzit, desi este pe punctul de a deveni o institutie permanenta. Centrul de cercetare „Fundamentele modernitatii europene“ al Universitatii Bucuresti si Universitatea de Vest „Vasile Goldis“ din Arad s-au imbarcat impreuna intr-o aventura: elaborarea unui model academic intemeiat pe profesionalism, competitie si colegialitate. S-ar putea sa sune banal, dar nu este. Nivelul academic al Scolii de vara de la Macea a fost stabilit de profesori: Daniel Garber (Princeton University), Roger Ariew (Virginia State University), Jean Robert Armoghate (ENS Paris) sunt citiva dintre cei 12 profesori, in general intilniti mai degraba la Oxford, Paris sau New York decit la Arad. Competitia s-a vazut in modul de organizare al cursurilor: fiecare dintre acestea a fost girat de doi, trei sau chiar patru profesori, care au expus teorii aflate adesea in conflict si au organizat dezbateri la scena deschisa. Au fost puse sub semnul intrebarii mai toate teoriile curente asupra „Revolutiei Stiintifice“ din secolul al XVII-lea. Ce a produs competitia s-a putut vedea de asemenea: o emulatie intelectuala care a dus la discutii memorabile, proiecte de cercetare comune si prietenii durabile. Modelul colegial a fost cel britanic: viata „in comun“, mese conviviale si discutii serioase: fiecare zi de lucru se incheia cu tutoriale -; seminarii in care un profesor discuta cu cite un singur student pe marginea proiectelor de cercetare individuale. Un alt loc in care studentii puteau lucra la propriile lor proiecte au fost cele doua ateliere socratice (un fel de ateliere de mosit idei) in care rolul profesorilor a fost cel mai greu: sa citeasca lucrari, sa asculte si sa puna intrebari. Ca rezultat, lumea s-a apucat de scris. Ce anume, se va vedea cind va aparea volumul. Intre timp, in loc de concluzii, s-a nascut o potentiala institutie: Scoala de vara de la Macea ca intreprindere anuala de lamurit idei, aflat noutati si elaborat noi cursuri universitare de filozofie moderna, istoria si filozofia stiintei sau chiar filozofie politica.

Dana JALOBEANU

Liderii de opinie intre putere si „rezistenta“ bine temperata

Liderii de opinie actioneaza intr-o zona intermediara, mereu „intre“ public si privat, „intre“ putere, grup si individ, „intre“ grupuri de apartenenta si grupuri de presiune, „intre“ elite, „intre“ expertiza si opinie. Ca profil, liderii de acest tip sunt „deschisi“, fiind atenti la informatia din afara sferei lor de actiune, considerindu-se un soi de „piston“ asupra diferitelor „cercuri oficiale“. In acelasi timp, ei se „inchid“ intr-un cimp in care au interese si pozitii specifice. Ei insisi sunt putere si contra-putere. Liderii de opinie filtreaza deopotriva discursul „oficial“ si cel al opiniilor individuale si de grup pentru a construi un punct de vedere „alternativ“ la cel al puterii, dar care poate trece drept „reprezentativ“ pentru opinia grupului sau pentru opinia elaborata. Conditia duala a liderilor de opinie a fost semnalata inca de la consacrarea acestui concept in literatura teoretica si in circuitul comunicarii publice: un lider de opinie ia „pozitie“ fata de o „putere“ mai mult sau mai putin formala (institutii, actori publici, stiluri de viata, judecati estetice si etice) si, in acelasi timp, instituie el insusi o putere simbolica, prin influentarea opiniei celorlalti. Liderul de opinie mediaza intre doua spatii -; public si privat -;, fiind constrins de pozitia sa de persona publica -; actor social care beneficiaza de o recunoastere in diferite medii sociale. Din acest punct de vedere, un lider de opinie trebuie sa infrunte „vulnerabilitatea“ de a fi perceput mai intii ca „lider“ si de-abia in al doilea rind ca autor de opinii. Adica, pentru a genera opinia persuasiva, el ar trebui sa intretina nealterata puterea simbolica pe baza careia se raporteaza la ceilalti (de pilda, sa cultive efectul notorietatii printr-o vizibilitate publica bine condusa). Aceasta dualitate a liderului de opinie a preocupat constant sociologia comunicarii de masa. Astfel, conceptul „lider de opinie“ a capatat notorietate incepind din 1948, anul in care Lazarsfeld, Berelson si Gaudet publicau „The People’s Choice“, unul dintre studiile clasice referitoare la efectele mass-media asupra comportementelor electorale. Acest studiu avea sa consacre „teoria efectelor limitate“: prin celebra sintagma „the two-step flow of communication“ se sustinea ca influenta mesajelor media este indirecta si limitata, liderii de opinie fiind cei care filtreaza mai intii mesajele respective pentru a le disemina apoi in grupuri de apartenenta. Altfel spus, publicul (mai ales persoanele indecise si cele putin interesate de informatia politica) ar fi mult mai sensibile la contactele lor interpersonale (la nivelul carora liderii de opinie au un rol catalizator) decit la comunicarea mediatica. Se punea in felul acesta in discutie traditia determinista a unei mass-media atotputernice care „injecteaza“ mesaje unui public pasiv, vulnerabil si pasibil de manipulare. Era recuperata imaginea publicului activ care recurge la diferite forme de „rezistenta“ mediatica, interpretind mesajul media corespunzator cu propria sa traiectorie „identitara“ (educatie, familie, profesie, afinitati, anturaj, grupuri de apartenenta etc.) si, nu in ultimul rind, prin interactiune cu liderii de opinie (ulterior, teoria „utilizarilor si gratificatiilor“, cultural studies si etnografia comunicarii mediatice au dezvoltat aceasta linie de cercetare). „Teoria efectelor limitate“ si, in general, rolul liderilor de opinie in sfera comunicarii interpersonale au fost nu de putine ori considerate drept o tentativa de a evita discutia despre efectele media si de a consacra imaginea nerealista a unui public critic care scapa strategiilor media. In fapt, pentru unii autori, liderii de opinie pot inhiba opinia individuala in grupurile in care ei sunt activi, alimentind „tacerea“ celor care nu isi regasesc propriul punct de vedere printre opiniile care par a fi majoritare (Nöelle-Neumann, 1973). In prezent, dezbaterea publica vizeaza indeosebi relatia dintre mass-media si liderii de opinie. Un argument critic se refera la faptul ca interventiile liderilor mediatizati respecta in primul rind o „scala a notorietatii“, si mai putin „logica medierii“ intre grupuri si intre tipuri de opinii. Nu intimplator, unii lideri de opinie (elite jurnalistice, analisti, lideri sindicali, purtatori de cuvint, vip-uri etc.) sunt asimilati clasei „polito-mediatice“, „personalului politic“ (Champagne: 1990) sau „vedetariatului mediatic“ (Rieffel, 1989). La intrebarea cui se adreseaza liderii de opinie hiper-mediatizati, sunt autori care considera ca avem de-a face cu interventii destinate in fapt tot liderilor. Altfel spus, diferitele dispozitive de mediatizare (desigur, mai degraba talk-show-urile si mai putin editorialele) ar intretine, pe de-o parte, comunicarea intre lideri si, pe de alta parte, o anumita coniventa intre acestia, in masura in care ei, liderii, se urmaresc si se influenteaza reciproc in comentariile lor creind ceea ce autorul francez Wolton (1998) numeste „efectul de borcan“. La intrebarea cum comunica liderii de opinie mediatizati, criticii depling „transferul“ de opinie de la un canal media la altul sau de la un eveniment la altul. Desigur, interventiile liderilor de opinie depind de spatiul mediatizarii, adica de intreaga varietate de conditii (genuri media, scenografii, cadre de interactiune, comportamente de enuntare etc.) care genereaza o emisiune de televiziune sau alt produs media. „Scena“ mediatica insasi este purtatoare de sens, influentind in buna masura comunicarea actorilor. Sta in puterea echipelor de realizatori media de a construi scene de mediatizare care sa puna in evidenta nu numai „spectacolul“ politic, ci si diferite tipuri de opinii, inclusiv opinia deliberativa -; opinia care evalueaza fenomenele sociale pe baza de criterii sau modele (teoretice, practice, morale etc.). Din acest punct de vedere, in dezbaterile televizuale autohtone se cultiva indeosebi opinia bazata pe „certitudini“, un mod de enuntare care „inchide“ discutia transformind-o intr-un schimb de monologuri (de altfel, cercetari comparative recente demonstreaza ca, in cadrul dezbaterilor de la noi, se aloca un timp de interventie mult prea mare participantilor la dezbaterile media, fapt care duce la o falsa interactiune). Pentru moment, dispozitivele de dezbatere din Rominia sunt saturate de opinia polito-diplomatica (analize tehnocrate, unele dintre ele prezentate intr-un limbaj mult prea specializat sau, dimpotriva, prea convivial) si de opinia confesionala (marturiile unor persoane private cu privire la experiente de viata traumatizante). Lipseste „mijlocul“, adica dezbaterile pe teme care fac trecerea din sfera faptului divers spre „politica publica“.

Camelia Beciu

Referinte: Nöelle-Neumann, Elisabeth (1989), „La spirale du silence / Une théorie de l’opinion publique“ in „Le Nouvel Espace Public“, Hermès 4, CNRS, Paris; Champagne, Patrick (1990), „Faire l’opinion. Le nouveau jeu politique“. Minuit, Paris, 1990; Rieffel, Rémi (1989), „Du vedettariat médiatique“ in „Le Nouvel Espace Public“, Hermès 4, CNRS, Paris; Wolton, Dominique (1998), „Penser la communication“, Flammarion, Paris.

Cum mi-au baut informatorii de opinie sticla de lapte

Este mult mai usor sa copiezi sau sa deformezi o opinie decit sa-ti construiesti una dupa mintea si puterile proprii. In acest sens, este deja istoric constatat ca inainte de 1989 regula generala se baza pe insusirea adevarului proclamat de regim sau, in genere, macar de acceptarea tacita a lui. Suspiciunea si frica au fost atent cultivate vreme de decenii, pentru a obtine asemenea roade. Perpetuarea regimului comunist a fost mult usurata de prezenta activa a delatorilor, un soi de maduva a sistemului, care transmitea impulsuri spre centrul de comanda, atent la toate miscarile si senzatiile corpului social. Practic, se poate vorbi de omniprezenta unor informatori de opinie -; care au semnalat nemultumirile oamenilor la cozi, manifestarile unui poet ceva mai rebel si chiar culoarea sacosei cu care Stelian Tanase iesea in zori sa caute un iaurt si o franzela. Toate acestea erau atit de atent contorizate, incit chiar si lectura lor, chiar disparata, este de natura sa inspaiminte. Pe de o parte, efortul pentru o asemenea fidela urmarire a fost unul major. S-ar putea spune ca, in cele din urma, regimul, bazat pe imensa armata a informatorilor la Securitate, Partid, Militie, administrator de bloc, sef de birou sau diriginte de clasa, a sfirsit prin a se autodevora: informatorii aveau probleme cu sefii, dirigintele de clasa cu administratorul de bloc, Securitatea cu Partidul, ambele cu Militia si asa mai departe. Atita vreme cit informatiile au privit in primul rind opiniile, acestea din urma au devenit o marfa extrem de cautata pe piata anilor tirzii ai comunismului -; si prin opinii luam in considerare orice suna altfel decit „linia generala“. Cine isi mai aduce aminte astazi de etapele „fauririi societatii socialiste multilateral dezvoltate“? Cine mai retine macar faptul ca, la ultimul Congres al PCR, se adoptase un proiect de dezvoltare a tarii, extrem de riguros, pina in anul 2020? Si citi dintre informatorii de atunci nu l-au conspectat, invatat, insusit si propovaduit? Rominia, in urma cu doar ceva mai mult de un deceniu, era tara unui singur formator de opinie si a unui intreg sistem bazat pe anihilarea tuturor opiniilor separate, fie ele manifestate chiar in cadrul restrins si benign al unei discutii la bere. De pilda, toate directivele fostei Securitati se preocupau intens de „influentarea“ mediilor sau persoanelor potential ostile, prin dirijarea in preajma acestora a unor prieteni „bine intentionati“. Iar Securitatea se baza in 1989 pe circa 400.000 de astfel de „prieteni“, la care se adauga o cifra cel putin egala de colaboratori ocazionali si „persoane de sprijin“ -; cum ceva mai elegant erau numiti in documente delatorii din cadrul PCR-ului. Altfel spus, o mica armata a informatorilor de opinie. O armata care de atunci a suferit direct, pina in prezent, doar pierderi colaterale. Dar a trecut si printr-un proces de recuperare a identitatii, insusindu-si, intr-un proces psihologic relativ comun, justificarile specifice unei „inhibitii de protectie“. Asa se face ca activistii scriu memorii despre anii gloriosi ai construirii socialismului fara a scoate o vorba despre crimele pe care le-au patronat, securistii afirma ca au aparat tara si nici un informator dovedit al Securitatii nu recunoaste, contrar evidentelor, ca ar fi facut politie politica. Asa ceva nu a existat, s-ar zice. A fi fost informator de opinie, adica a informa pe cineva interesat despre opiniile altcuiva, in conditiile in care acestea puteau atrage condamnari penale si -; cum s-a intimplat -; chiar moartea, nu este privit astazi ca un act de politie politica -; desi, in fond, aceasta a fost cea mai periculoasa forma a delatiunii. In primul rind, pentru ca este greu sa imbraci camasile transpirate si stropite cu parfumul de roze bulgaresc ale trecutului, atunci cind prezentul iti suride prin fereastra unui Volvo sau a vilei de pe malul Snagovului. De la informator la formator drumul nu a fost insa la fel de lesne de urmat ca impulsul de a turna un vecin, prieten sau chiar ruda, cu sentimentul ca este un fel de nevinovata birfa la gard, sau dintr-o naivitate uneori tragica (de pilda, o mama si-a turnat fiul la Securitate, speriata ca acesta voia sa plece in munti, „la partizani“; tinarul, proaspat absolvent de liceu, a sfirsit prin a fi condamnat la moarte si executat. Sau, la o sedinta, un sef incomod a fost exclus din PCR si a ajuns in lagar doar pentru ca, in plina sedinta de partid, un membru a afimat ca acesta ar fi sustinut intr-o discutie privata ca „in Uniunea Sovietica nu exista cultura si ca in timpul razboiului de aparare au fost unii soldati care au mincat piine cu crema de ghete“). La granita dintre iresponsabilitate si asumarea gestului s-a nascut treptat acel tip uman care, depasind postura unui marunt delator, a actionat cinic si constient impotriva semenilor. Mai mult decit un simplu informator, dar un formator de destine -; si, bineinteles, opinii. Prezentul le apartine multora dintre ei -; fie ca functionari de stat, in Guvern, administratie locala sau servicii secrete, fie ca lideri de partid, ONG-isti si, de ce nu, ziaristi, sau patroni cu puternice conexiuni in acelasi corp social corupt si greu de destramat. Tot vocea lor este cea dominanta, iar culorile aspre ale trecutului se estompeaza -; ca si amintirea armatei vechilor sticle de lapte si a sunetului lor aspru, zanganind in zori, inca sub stele, in drumul spre Alimentara.

Marius Oprea



Domnul Marius Tuca Show sau despre masinaria de format opinii

„Tineti aproape“… Instructiune de utilizare? Marketingul spatiului? Contract de intimitate? Chiar din denumirea pe care a dat-o emisiunii sale, realizatorul sugereaza ca va fi un „show“. Al sau. Marius Tuca propune un mod personal de spatiu public, legitimat de ideologia jurnalistica prin apropierea de telespectatori si o atitudine necrutatoare fata de invitati. Dar ce propune el, „instructiunile de folosire“ ale emisiunii sale nu sunt si ceea ce se intimpla in realitate la Marius Tuca Show. Mai mult, apropierea de public si distanta fata de invitat nu rezolva disfunctionalitatile pe care le poate naste emisiunea. Problema spatiului public este sa nu ramina o simpla chestiune de spatiu: „aproape“, „ne intoarcem imediat“, „fata in fata“ reprezinta repere spatiale care pot sa construiasca scena dezbaterii. Dar nu o pot inlocui.

Despre Tuca Show si alti ingeri sau demoni
Marius Tuca duce o „lupta“. „Fata in fata“ cu invitatii. Ca un arhanghel al adevarului. Sau ca un demon al conflictului. Dar aceasta este figura pe care el o propune. Modul lui de utilizare. Daca privim cu atentie, lucrurile stau altfel decit ne sunt recomandate de catre realizator. Marius Tuca isi atita, de cele mai multe ori, invitatii sa se certe intre ei. Lupta pentru adevar devine lupta pentru monopolul cuvintului. Devine monolog paralel pentru invitati. Sau atitudine partizana pentru moderator. Iata cum:
„Marius Tuca: Domnul Raduly, sunteti foarte incruntat, si domnul Stoica si domnul Olteanu v-au incurcat foarte tare.
Robert Raduly: Pai da, sunt un pic obosit, ca am inceput la 8,00 cu bugetul si termin in seara asta cu dumneavoastra.
Marius Tuca (vorbind in acelasi timp cu d-l Raduly): Pe mine m-au convins, sa stiti, pe mine m-au convins, imi pare rau ca trebuie sa recunoasteti si dumneavoastra.“ (Emisiunea Legea statutului maghiarilor, 23 octombrie 2001)
Realizatorul il obliga pe unul dintre invitatii sai sa adopte un rol conflictual, pe care acesta din urma nu-l accepta. Marius Tuca apare ca partizan al unui curent particular de opinie, ceea ce poate indica atit o confuzie a rolurilor, cit si, mai important, o falsificare a consensului si a problematizarii. Problematizarea -; fundamentala pentru ca invitatii sa comunice coerent intre ei -; nu poate fi realizata privind doar dintr-o parte a baricadei, iar consensul nu poate fi impus. Consensul nu are loc la finalul emisiunii, asa cum ar cere logica naturala a dezbaterii. De cele mai multe ori, la finalul emisiunii, invitatii nu fac decit sa-si reafirme opiniile sustinute, fara a tine cont si de parerile celorlalti. Opiniile se ciocnesc ca niste masini de curse, iar impactul nu poate decit sa le indeparteze unele de celelalte. Aceasta disfunctionalitate nu implica absenta oricarui consens: el apare, dar deseori numai in privinta faptelor, consensul in privinta valorilor nefiind evident. Realizatorul prefera alegerea invitatilor si a temei de discutie in virtutea noutatii si a impactului social posibil, dar si tinind cont de doza de conflict pe care o presupun. Ponderea situatiilor de comunicare conflictuale este foarte ridicata, egala cu cea de dezbatere echilibrata. Situatia de comunicare conflictuala implica un raport conflictual net intre invitati, care precede emisiunea. Chiar si ceea ce e dezbatere contine momente de conflict. Consecintele posibile ale acestei disfunctionalitati sunt impunerea unui model nerealist al spatiului public, in care consensul tinde sa fie absent. Exacerbarea dimensiunii conflictuale este inerenta unui spatiu public de tranzitie, in care valorile nu sunt pe deplin stabilite si mentalitatile sunt fluctuante, transformind consensul social in ceva aproape imposibil de atins.

Aplauze la scena inchisa



Reflectarea rupturii intre alesi si alegatori si transformarea alesilor intr-o elita ale carei actiuni sunt puse in scena mediatic sunt o alta problema de „spatiu“. Sau de „decor“. Implicarea publicului este foarte redusa. In general, doar emisiunile care au ca tema adevarate probleme publice sau „scandaluri“ aduc o interventie firava a telespectatorilor. Catre finalul emisiunii, realizatorul selecteaza citeva intrebari care au fost puse in prealabil la telefon (nu in direct) sau au fost trimise ca mesaje, intrebari pe care le adreseaza invitatilor. In mod curent, intrebarile telespectatorilor circula inscrise pe banda de inspiratie CNN de la baza imaginii, deci intr-un punct marginal, ca un simplu decor. Mai mult, nu exista nici o garantie ca acestea sunt toate intrebarile care au fost formulate de catre public. Sau ca modul de selectare a lor a fost corect. Daca nu sunt luate in discutie, aceste intrebari ramin doar expuse in „chioscul“ de probleme publice si de opinii publice de la baza imaginii. Iar ruptura dintre alesi si alegatori, dintre oamenii de rind si elitele la moda devine si mai evidenta. Spectacolul la Marius Tuca inseamna si competitie pentru fraze cu haz. Consecinta? Formatorii de opinie deformeaza politicul, iar discursurile se schiteaza paralel intr-un mod aproape geometric. De pilda, intentia lui Valeriu Stoica de a defini un concept politic fundamental, „natiunea“, initiaza un schimb conversational care anunta o problematizare. Eforturile politicianului sunt intrerupte prin aceeasi strategie a realizatorului de ambiguizare semantica, fapt care bufonizeaza un limbaj specializat si o tentativa de explicare:
„Valeriu Stoica: (...) Constat insa ca, aici, ori este o confuzie terminologica, ori un limbaj cu doua fete. Pentru ca daca spunem ca…
M.T.: …un limbaj cu doua limbi.
Valeriu Stoica: Ma rog, puteti sa spuneti si asta, un dublu limbaj, ce intelegem prin natiune?“ (Emisiunea Legea statutului maghiarilor, 23 octombrie 2001)

Cine spune si cine crede.Falsele probleme publice
Orice problema publica mai de soi este „botezata“, la Marius Tuca Show, „scandal“. Cuvintul apare jos, mare, rosu, in coltul din stinga al imaginii. Apare „aproape“. Te implica. Dar cite din „scandalurile“ ce se petrec inaintea sau in timpul emisiunii sunt, intr-adevar, probleme publice? Cite din aceste „scandaluri“ sunt ale telespectatorilor, si nu numai ale celor invitati? Este indoielnic ca un eveniment petrecut in aceeasi zi cu difuzarea emisiunii ar putea fi categorisit in mod just drept problema publica, atita vreme cit are sanse sa nu fie cunoscut de catre marea majoritate a publicului. Sau sa nu fie transformat in controversa. Temele emisiunilor sunt, in general, evenimente actuale si nu probleme de fond in societate. Majoritatea subiectelor emisiunilor sunt de fapt probleme impuse de mass-media, probleme a caror valoare pentru societate o stabileste mass-media, folosind criterii care ii sunt specifice. Citi dintre telespectatori isi mai aduc astazi aminte de demisia lui Sever Mesca din PRM? In lipsa mediatizarii, inclusiv in cadrul emisiunii (Vezi MTS, 25 februarie 2002), un astfel de fapt obisnuit nu s-ar mai fi impus ca eveniment. In plus, unele emisiuni pleaca de la evenimente care nu sunt controverse. Cum ar fi invitarea unor artisti (vezi emisiunea din 28 ianuarie 2002; invitata: Paula Seling). In aceste conditii, a fi formator de opinie este imposibil, pentru ca dezbaterea este inexistenta.

Oglinda, oglinjoara, cine e cel mai invitat om din tara?
„Bun gasit, oameni buni, la o noua emisiune!“ La fel ca in basme, Marius Tuca simuleaza prin aceasta formula apropierea de public. Dar curentul de opinie publica nu vine dinspre public. Li se da cuvintul celor care sunt la moda, celor care sunt „aproape“, pentru ca sunt peste tot, pentru ca sunt vizibili. Cei mai invitati la Marius Tuca Show sunt si cei mai citati de presa. Emisiunea reconfirma si intareste legitimitati deja dobindite. Majoritatea invitatilor sunt dominanti, sunt elite. Marius Tuca indica discursurile invitatilor sai ca fiind cele mai importante pentru societate. Si propune aceste discursuri, ale dominantilor, in special ale politicienilor, ca fiind singurele existente despre un anumit subiect. Sunt preferati cei care au un capital social si politic (pentru conceptul de capital, vezi Pierre Bourdieu, Ce que parler veut dire. L’économie des échanges linguistiques, Fayard, 1982) foarte dezvoltat si sunt defavorizati cei care au un capital cultural foarte dezvoltat (academicienii, expertii validati), desi majoritatea celor invitati au studii superioare. Chiar daca o persoana are un capital cultural foarte dezvoltat, ea nu este invitata, de cele mai multe ori, datorita acelui capital, ci in virtutea capitalului sau politic sau simbolic de credibilitate. Acesta este cazul, de pilda, lui Theodor Stolojan. Nu stii daca este invitat ca expert sau ca politician. Asa ca emisiunea se preschimba intr-un joc ambiguu de oglinzi. Asemeni unui cal troian (vezi Pierre Bourdieu, Sur la télévision, Editions Liber Raisons d’agir, Paris, 1996), politicienii sunt promovati ca experti, capitalul politic sau de credibilitate al acestora inlocuind capitalul cultural. „Cercul strimt“ al invitatilor reflecta si un monopol al dezbaterii problemelor publice: cei mai invitati sunt politicienii si jurnalistii. Pe de alta parte, este surprinzator ca intr-o emisiune care acorda atita autoritate politicienilor, sa fie prezenti atit de putini politologi (de 45 de ori mai putini decit politicienii). Formula „tineti aproape“ ademeneste, deci, ca o iluzie optica. Sau ca o momeala, din care sa musti fara a te indoi de statutul de formatori de opinie al realizatorului si al invitatilor sai. „L’opinion publique n’existe pas“ -; sustinea un mare sociolog francez. Ei bine, ea exista totusi. Cind invitatii talk-show-urilor comunica, intr-adevar, intre ei. Cind problemele publice sunt, pe buna dreptate, probleme publice. Cind publicul nu este un simplu decor, iar spatiul public nu este o simpla chestiune de spatiu.

Cornelia Constantin, Ramona Cherciu, Cristina LeS

Prezentul articol este o prelucrare jurnalistica a concluziilor studiului „Disfunctionalitati ale institutiilor de creare a spatiului public. Studiu de caz: Marius Tuca Show“, realizat in cadrul proiectului „Particularitati ale culturii politice rominesti: influenta unor modele culturale si traditii comportamentale asupra functionarii institutiilor rominesti in perioada de tranzitie“, condus de prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu. Studiul va fi publicat in volumul „Mentalitati si institutii“, la Editura Ars Docendi, in toamna 2002.

Opinii gata formate

Seminar 1: „Odiseea“. Anul II, Litere. Deci: Ulise naufragiaza pe tarmul insulei feacilor. Cum e el cind il gaseste Nausicaa?/ Gol pusca./ Bine. Si mai cum?/ Minjit de sare, napadit de mil si ierburi, cu barba si pletele incilcite, ca un salbatic./ Stie careva dintre muritori cine este el, cu adevarat?/ Nu. Doar zeita Atena, care il apara mereu./ Foarte bine. Cum e primit la curtea regelui Alcinou?/ Ca un oaspe de vaza./ Chiar daca-i un strain necunoscut, un nimeni?/ Da. Poate tocmai de aceea./ Dar voi, voi cum reactionati cind va intilniti cu cineva care nu va seamana, pe care il simtiti diferit?/ Depinde!/ Depinde de ce? Seminar 2: „Imaturitatea“. Anul I, Master, Litere. Deci: sa-l lasam putin deoparte pe Gombrowicz, cu Ferdydurke. Voi de ce credeti ca tema „neterminarii“, a formei care nu poate prinde contur definitiv, a neincheiatului e atit de frecventa in literatura central-europeana din secolul XX?/ Poate pentru ca se leaga de istoria tarilor respective./ Asa e. Are dreptate Czeslaw Milosz cind spune ca problema tuturor esticilor este de a nu-si putea duce la capat proiectele?/ Da, are foarta multa dreptate./ Personal, crezi ca e o sansa sau un dezastru sa ramii imatur ca individ?/ Depinde./ Dar ca natiune?/ Depinde./ Depinde de ce? As mai fi putut transcrie, ca sa obtin un efect persuasiv sporit, fragmente din inca 10-20 de seminarii, de la Tristan si Isolda, de pilda, pina la Metamorfoza lui Kafka sau la memoriile oricarui mare scriitor central- sau est-european din secolul XX -; texte pe care le predau studentilor timisoreni de la Litere. Cu tot cu intrebarile puse, an de an: ce inseamna sa fii lepros si nebun in Evul Mediu? Dar azi? E absurd sa te trezesti intr-o buna dimineata transformat in gindac? Cum poti supravietui prin memorie? Ce inseamna o memorie interzisa? De cele mai multe ori, raspunsurile nu tisnesc ca din pusca. Incep cu „depinde“, continua cu alte intrebari si se incheie, nu o data, cu o tacere uimita. Uneori, cei care cad in final pe ganduri sunt studentii, alteori, amutesc perplexa eu. Nu as exagera spunind ca, din aceste discutii pe marginea literaturii, invatam si unii, si altii cite ceva. De la un punct incolo, invatam unii de la altii. Daca, evident, pe cel de la catedra nu il deranjeaza simplul fapt ca un tinar de 20 de ani ii clatina, cu „depinde“, cu intrebarile si tacerile lui nedumerite, destule certitudini. Cele mai multe privesc trecutul, felul in care, de pilda, generatia mea se raporteaza la istoria de dupa 1945 a Rominiei. Iar la intrebarea (pusa de obicei in pauza) „cum ati putut accepta un asemenea sistem?“, nu raspund nici cu „depinde“, nici cu o tacere grea, nu scuz, nu acuz, ci incerc, vorbindu-le, sa inteleg cum am putut, intr-adevar, accepta ceea ce am trait. Probabil ca exista deja tratate, manuale, indreptare nu doar despre for- matorii de opinie, ci si despre formarea formatorilor de opinie, ba chiar volume despre opinia formatorilor gata formati. Si mai probabil, un sociolog, un pedagog, un socio-psiholog sau -; de ce nu? -; un filosof ar putea intoarce chestiunea pe toate fetele. Intii, ce e opinia, apoi ce inseamna a forma, si mai apoi cine pe cine formeaza. Formatorul e o persoana, o institutie, un sistem? Iar cel format e doar o persoana (un grup de persoane)? Ce rol joaca mass-media, cu liderii ei, in formarea opiniei? Orice persoana publica, de anumita notorietate, se poate instala in rolul de formator de opinie? Care sunt cei mai influenti formatori de opinie intr-o societate aflata in tranzitie? Dar cei mai calificati? Din asemenea intrebari nu fara rost s-au nascut tratatele, manualele, indreptarele care fac ordine, dau solutii, elaboreaza tehnici. Marturisesc ca nu le-am citit. Deci, teoretic, sunt un diletant. Ca profesor de literatura, as spune, totusi, ca am o bruma de experienta pedagogica. Este insa profesorul de literatura un formator de opinie? Cred ca da. Mai mult, imi pare a fi unul dintre cei mai puternici, tocmai pentru ca are sansa de a dialoga sistematic cu un numar relativ mare de oameni tineri. Totul depinde de felul in care el preda si se preda celor din clase, amfiteatre, sali de seminar. Orice ora de literatura (romina sau straina), din clasa intii pina in anul doi al masteratului, poate deveni nu doar prilej pentru acumularea de informatii, ci si unul formativ. Cu singura conditie ca profesorul sa fie un om foarte viu, niciodata obosit in fata curiozitatii sau, dimpotriva, a indiferentei tinerilor, gata oricind sa intrebe sau sa se lase intrebat. Si, de ce nu, sa taca uimit.

Adriana BabeTi

Sintagme date-n cautare

Formatorii de opinii (indreptatite, adevarate sau nu), in bestiarul presei noastre, sunt o specie pe cat de des pomenita si intalnita, pe atat de greu de prins in niscai determinatii logice. Asa ca, urmand cu fireasca obisnuinta a vremurilor noastre prima si cea mai comoda sursa de informare si documentare (la biblioteca tot cu un „search“ am fi inceput), ne-am adresat prolificului -; daca nu formator, macar ilustrator de opinie -; Google. Putea foarte bine sa fie oricare alt respectabil motor de cautare web, insa materialul pe care ni l-a furnizat este deja suficient de bogat pentru a ne atinge scopul. Nu acela de a spune cine sunt formatorii de opinie, de unde vin, ce avere invart, unde beau bere… s.a.m.d., ci… sa incercam sa-i cunoastem mai bine (deci sa ne „formam o opinie“ sau... mai bine spus... sa v-o (de)formez), din ce se spune despre „formatorii de opinie“. Telul efortului de a scoate ceva demn de o revistaculturala@catavencu.ro, a constat in prelevarea cat mai multor „contexte“ de utilizare ale acestei sintagme. Cuvintele primei cautari au fost „formator de opinie“. Ca in orice cautare pe net, primele rezultate sunt cele mai importante. Si... evident, mai intai au fost franturi din articole de ziare, prima fraza afisata „Nu este oare ziaristul un formator de opinie, cel putin la modul ideal?“ provenind dintr-un comentariu al filmului Dupa-amiaza unui tortionar... Urmatorul rezultat ne anunta ca ziarul Bursa, ca „formator de opinie, trebuie sa...“. Deci... formatorii de opinie au obligatii. Totusi... exista „oracoli falsi“, cum ar fi Silviu Brucan, conform altui articol, si ca „la aceasta imagine de «formator de opinie» au contribuit un complex de factori, un «joc» spontan si/sau dirijat de imprejurari deloc intimplatoare“, expresie care, alaturi de mentionarea pleonastica a domnului Brucan, ne-a facut sa trecem mai departe: „Ca formator de opinie, presa poate avea un important rol in mentinerea identitatii si solidaritatii romanesti“ -; un fragment din documentul rezolutiei Conferintei Consiliului Mondial Roman Atlanta 2002. Apoi… „frustrat, Robert David le oteleste, le stralumineaza fara a se deda frondismului sau aporiri, fara a cersi sau a smulge cununa hilarului formator de opinie...“. N-am avut rabdare sa aflam ce inseamna „aporiri“, cine e David si mai ales cine e „hilarul formator de opinie“ , dumirindu-ne ca e vorba doar de un text SF... asa ca ne-am intors repede la lista rezultatelor: „...Elie Wiesel nu este numai un reputat om de studiu, este si ceea ce se cheama un om de actiune, formator de opinie, in sensul pe care il dadea Malraux…“ Un articol semnat de Eugen Simion. Interesant e aici tocmai „sensul pe care il dadea Malraux“, adica importanta actiunilor personale, sau… la limita, biografia „formatorului de opinie“. Urmand acest sens putem trece la urmatorul articol ce privea (era din 1999) o pozitie a domnului Cornel Nistorescu intr-un talk-show despre scoaterea in afara legii a partidelor extremiste. Domnul Nistorescu, in cadrul emisiunii, reprezenta formatorul de opinie. Autorul articolului, ca formator al altor opinii, aparator al democratiei… a injurat zdravan biografia domnului Nistorescu. Despre femei, intr-o lume atat de violenta, mai putin, pana acum. Iata insa ca am detectat un tip sexualizat al formatorului de opinie: femeia post-revolutionara: „Femeia din epoca post-revolutionara a devenit, dintr-o robotitoare si o supusa femeie de casa, un formator de opinie, un motor fie el si delicat al vietii sociale... (Gabriela SAVITSKY -; Ziua de vest) „Acum doua luni, cand a aparut tiparita, a fost o stire importanta probabil.“ „Media este, in esenta, un formator de opinie, in masa, si mergem pana acolo in a crede ca a patra putere in stat trebuie sa fie partenerul numarul 1 in viata publica a companiilor si organizatiilor de succes.“ Din pacate… doar un text publicitar. Cam pana aici cu prima cautare, in a doua am folosit pluralul: „formatori de opinie“ si… contextele s-au amestecat aiurea: opinii ale unor formatori de opinie despre alti formatori de opinie, injuraturi, bascalie, mica publicitate, interogatii patetice, deziceri, indemnuri… ca un text de sine statator, document pe cat de haios pe atat de limpede in derizoriul si absurdul sau, desi… in definitiv… la ce sa ne asteptam, e vorba de o selectie electronica… iar web-ul un spatiu deschis oricarui grafoman refuzat de presa tiparita, presa care se regaseste si ea, din nefericire, in rezultatele noastre:



...prin ziare tot felul de traznai, declaratii ale unor oameni politici de prim rang, dar si ale unor domni care se doresc sau chiar sunt formatori de opinie. ...Desigur ca exista, printre noi, cartezieni de serviciu, exponenti ai indoielii incruntate, comentatori si formatori de opinie „cu morga“, dispusi...
...sa aiba virsta cuprinsa intre 18 si 35 de ani; -; Vor avea prioritate persoanele cu motivatie, abilitati manageriale si potential de formatori de opinie.
...Vom incepe prin organizarea de simpozioane si seminarii pentru ziaristi ca formatori de opinie si apoi separat cu o masa rotunda a directorilor si redactorilor... ...Trebuie scos microfonul din mina elementelor nesanatoase, si inainte de a deveni formatori, chiar lideri de opinie, acesti oameni bolnavi trebuie izolati...
...De fapt tocmai lipsa unei prese independente, a unor formatori de opinie inteligenti si responsabili, care sa nu sara dintr-o barca politica in alta...
...De fapt acesti formatori de opinie se developeaza astfel ca niste iresponsabili ignoranti, pe care ii intereseaza doar groapa de lepadaturi a societatii romanesti... E suficient. Pentru incheiere pastram unul din textele afisate chiar pe prima pagina a cautarii:
„...Il admir pe Moromete pentru memorabilul «Pe ce te bazezi?». In ce grupa incadram asa-numitii «formatori de opinie»?...“. N-am mai avut curiozitatea de a afla despre ce „grupe“ e vorba.

Daniel DIACONU

Narcis si Gurile-de-Aur

Adolescentului furios ii place cum gindeste Eminem -; lui Gabriel Liiceanu ii place cum gindeste Noica -; lui Cioran, de Hitler -; lui Tutea, de Iisus. La intrarea in facultate, nu-ti pui problema ca profesorii gindesc. Intre profesor si student se ridica impenetrabil zidul materiei predate -; abstract, lucios, pe meterezele caruia defileaza arhanghelii premianti. Maestrii ramin cuminti la taclale intr-o emisiune televizata. Pina cind -; era inevitabil sa introduc o temporala -; apare Profesorul sau Profesoara. Pe cit de hotarit erai sa nu te lasi manipulat, sa vezi cu ochii tai, sa-ti crezi urechilor, sa fii tu insuti -; pe-atit tinjeai in ascuns dupa o placenta ideologica in sucul careia foetusul tau intelectual sa gesteze pina in clipa violenta a paricidului. Astazi gindim intr-un ev ultrasensibil la manipulari, de-o bolnava circumspectie -; dar nu vrem mai putin sa-l descoperim urgent pe acela care sa domine dincolo de orice banuiala. In facultatea pe care am absolvit-o, profesorii adevarati nu abunda -; nici n-ar avea cum, caci exista o elita a lor asa cum exista elita studenteasca. Desigur, fiecare profesor are cercul lui de admiratori in fata si convoaiele de circotasi in spate. Formal, cu totii sint magisteri. In cazuri extrem de rare, insa, magisteriatul acesta exprima o optiune existentiala. Dincolo de lectiile de disciplina in cercetare, de abnegatie, devotament -; un model etic, important, dar inscris in normalitatea exercitarii profesoratului -; exista o relatie unica, intre profesori si studenti privilegiati, care-i poate inscrie in ceea ce Peter Sloterdijk numeste bula: spatiul desavirsit al Doiului suveran. In cazul nostru: profesorul primeste de la student realitatea ca materie prima si i-o inapoiaza preambalata si marcata personal. Eu am experimentat doua tipuri de bule. Prima, alaturi de profesorul constient de vanitatea oratoriei, dar enciclopedist maniac. Sub imperiul voluptatii detalillor, el iti ofera lumea in bucate, asemeni unui mag renascentist in discursul eteroclit al caruia te pierzi fara sa ti se impuna constringerea unei directii. Singura cenzura este aceea a adevarului istoric relativizant. Pozitivist din vocatie, sceptic prin experienta, el vrea sa stie tot pentru a separa iluzia de esenta, si stie ca este o iluzie sa crezi ca vorbesti despre esenta. Fascinatia are o incubatie lunga, nu se administreaza in exces si se converteste in respect durabil si indiscutabil. Omul lui nu spera si nu ai teama iti ofera mereu motive pentru cele doua indemnuri. De cealalta parte, intelectualul secolului XX, ideolog dincolo de toate, fascineaza instantaneu si dezamageste pas cu pas, niciodata pina la capat, pentru ca, fara sa vrea, isi vadeste cu timpul slabiciunile prea-omenesti concomitente cu abilitatea persuasiva neobisnuita. Fascineaza prin retorica -; aici nu adevarul conteaza, ci forta de a transforma ideologic realitatea pentru a stirni ascultatorul si a-l obliga la raspuns. Este omul care crede in cuvinte mai mult decit in experienta si lupta pina la ultima picatura, impotriva evidentelor, pentru a nu-si vedea cuvintele detronate. Este omul clipei, al trompe-l’oeil-ului, al regiei. Dincolo de scena, cu timpul, se intrezaresc culisele. Revelatia lor te indeamna sa-i privesti spectacolele mereu, pe masura ce originea lor ti se dezvaluie -; dar e limpede ca iluzia nu va putea fi imblinzita niciodata pina la capat. Daca primul urca in tarii, iar al doilea coboara cu timpul in bolgii (exagerind, desigur, cred ca-mi pierd deja controlul, ma opresc imediat), e limpede, totusi, ca, la iesirea din facultate nu-ti spui decit: profesorii -; oameni si ei -; gindesc prea putin. N-am facut decit sa ilustrez exceptiile.

Alexandru Matei

Spiritul Europei

Pentru cei care se simt europeni, dar mai ales pentru constiinta sceptica a celor pentru care Europa nu se arata decit ca o iluzie aroganta in marginea unei geografii balcanice, editura Polirom aduce in librarii (septembrie 2002) o lucrare tocmai buna pentru lectorul patimas. „Spiritul Europei“ este o lucrare in trei volume aparuta in 1993 la editura Flammarion sub coordonarea lui Antoine Compagnon (Paris IV, Columbia University NY) si Jacques Seebacher (Paris VII), dar scrisa de vreo 22 de istorici ai ideilor si mentalitatilor, antropologi sau istorici ai filosofiei. Cartea este, in fapt, o „tomografie“ care incearca sa reconstruiasca meticulos sinapsele istoriei intelectuale a constiintei europene. Dedicind volume distincte aspectelor evenimentiale (vol. I, „Date si locuri“), istoriei ideilor (vol. II, „Cuvinte si lucruri“) sau studiilor privind mentalitatile si viata privata (vol. III, „Gusturi si maniere“), colectivul de autori reuseste sa creeze o armonie perfecta intre ideea de dictionar semantic al Europei si enciclopedie de idei, punind inaintea cititorului un concept editorial cu totul inedit. Citind, esti transportat prin cele mai subtile coridoare ale istoriei ideilor si mentalitatilor europene, de la unificarea calendarului (Teofil, Chiril, Beda Venerabilul), trecind prin criza husserliana a stiintelor la inceput de sec. XX si chiar prin analiza optiunilor culinare privind carnea, vinul si berea. Neindoielnic, dispusi catre completitudine onesta, autorii au capitole distincte despre americanizarea societatii europene actuale si chiar despre banda desenata a lui R. Goscinny si A. Uderzo, mai putin celebri oricum decit Astérix si Obélix, copiii lor de suflet. Inainte de a va trimite spre librarie, o ultima remarca: asteptati chenzina sau renuntati la masa in oras! Aceasta lucrare merita efortul.

DECI

Biblioteca de zece carti

Citim intamplator si de cele mai multe ori nimerim cu intarziere marile carti. Aceasta rubrica in care personalitati ale culturii romanesti isi vor expune preferintele de lectura isi propune sa fie un indrumar subiectiv in labirintul lecturilor noastre, un autoportret livresc prin care fiecare dintre cei prezenti aici isi vor zugravi o viata de lectura. Un drum care, daca nu va fi mai scurt, va fi cel putin parcurs intr-o companie interesanta.

Primii zece pasi ni-i recomanda Gabriel Liiceanu.
1. Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici (pe care il consider manualul de existentialism al omenirii, cartea cu care ar trebui insotita intrarea in viata a fiecarui om, un soi de „indicatii de utilizare“ pentru produsul „individ uman“.
2. Heinrich Zimmer, Regele si cadavrul
3. Herman Hesse, Narzis si Gura de aur
4. F. M. Dostoievski, Fratii Karamazov
5. Walter Otto, Zeii Greciei
6. Marc Aureliu, Catre mine insumi
7. Lev Tolstoi, Razboi si pace
8. Johann Huizinga, Amurgul Evului Mediu
9. E. M. Cioran, Ispita de a exista
10. C.G. Jung, Amintiri, vise, reflectii
Si, bineinteles, Biblia
Gabriel Liiceanu

Vara teatrului de luni

Stagiunea de vara a teatrului „Luni“ din anul acesta s-a plasat in continuarea neintreruptei stagiuni culturale, in luna august organizindu-se cel putin doua spectacole pe saptamina. Astfel, un prim spectacol intitulat „Cu cutitul la os“, in regia lui Dan Tudor, interpretat de tineri actori, a fost urmat de „Eugen Ionescu“, cu Roxana Bittmann, alaturi de Andrei Gheorghe care, astfel, isi face debutul in teatru. Prin reunirea unor texte ale lui Nicolae Cazal scrise in tinerete si ale lui Louis François Girot, s-a constituit acest spectacol viu „Underline-Ionescu“ sau „Alogic 14“ -; titlu purtat de piesa din tinerete a lui Nicolae Cazal -; semnat „Eugen Ionescu“. Saptamina 12-18 august a fost plina pentru iubitorii de spectacole in spatii mici. Manifestival ZILELE CULTURALE PORT.ro de la GREEN HOURS -; 1 an si 1 luna de la nasterea PORT.ro cu o agenda provocatoare, unica in felul ei, cum numai acest loc stie sa ne ofere; astfel, programul zilnic a cuprins doua evenimente, unul la granita dintre teatru, muzica si opera, urmate de proiectii BEST OF MEDIA WAVE SHORT FICTION FILMS participante la Festivalul de film si arta video Mediawave 2002; de un succes deosebit s-a bucurat filmul „The complete works of God“. A fost un prilej de a constata interesul, intilnit la un public cit mai larg, pentru filmele de scurt metraj. Primul eveniment teatral a fost „Deseuri“ dupa „Teatru Descompus“, adaptare dupa Matei Visniec, cu Isabela Neamtu, Ciprian Nicolaiasa, Cosmin Selesi -; o punere in scena a tinerei absolvente Ana Margineanu. Urmatorul spectacol, „No Mom’s Land“, semnat de Radu Afrim, a fost o extrem de reusita adaptare music-hall dupa romanul „Prima iubire“ al lui S. Beckett, in care protagonisti au fost Ada Milea si Nicu Mihoc, insotiti la instrumente de suflat de Mihai Iordache -; unul dintre initiatorii grupului „Sarmalele Reci“ -; si ocazional de Octavian Mardarie. O alta productie interesanta -; un spectacol alternativ, opera neconventionala -; „The Little Green Opera“, sub bagheta regizorala a lui Pedro Negrescu, impreuna cu trei studenti talentati ai Universitatii de Muzica, a contribuit la savoarea micului festival. Joi, publicul s-a delectat ascultindu-i pe Rudy Teianu si Mircea Tiberian Trio intr-un extraordinar concert de jazz; a urmat apoi un veritabil Concert multimedia: Grupul AIEVEA: „Acid-Popp-Jazz & Chill Out“, cu Marta Hristea -; voce, Sorin Romanescu -; chitara, Vlaicu Golcea -; contrabas, Raul Kusak -; keyboards, Electric Brother (Cristi Stefanescu) -; chitara, Matze (Cristi Stanciu) -; sampler si Tudor Hacigheanu -; video art, care in timpul concertului si ulterior a insotit performanta muzicala cu proiectii live. Acest tip de proiect a fost foarte bine primit de catre public. Simbata, 17 august, a fost un concert special ADA MILEA -; proaspat intoarsa din Canada -; urmat in ultima seara a maratonului de un concert de muzica folclorica autentica Grigore Lese -; „RAPSODUL“, o instalatie-spectacol, un playback-show. Numarindu-se printre putinii interpreti de muzica populara autentica, el a alternat interpretarea muzicala cu proiectia video. A fost asadar un festival complex atit ca manifestari -; teatrul inlantuindu-se perfect cu dansul si muzica alternativa -; cit si ca public.

Oana Paduretiu

Premiile Promethevs




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta