Filosofia a fost inteleasa inca de la origini si ca atitudine spirituala. Acest inteles este astazi mai evident ca oricand, filosofia fiind chemata sa realizeze o sinteza, o perspectiva umana in functie de marile si tulburatoarele dimensiuni ale civilizatiei contemporane. Filosofia nu se poate dezvolta singularizandu-se, izolandu-se de celelalte indeletniciri ale spiritului, ci dialogand cu celelalte forme ale culturii. f4e16ek
In vremea noastra in care avantul stiintei si tehnicii, al artei si al culturii in general s-a creat o impunatoare arhitectonica a valorilor care solicita un orizont filosofic, o reflectie generalizatoare si integratoare pe care o poate realiza numai filosofia. Ca spiritualitate integratoare cu virtutea universalitatii, filosofia este chintesenta spirituala a epocii, sufletul viu al culturii, este ceea ce prin parafrazare a spus Camil Petrescu: “Miezul sufletului uman care transforma in cultura tot ce atinge”. Nevoia de filosofie decurge din dialogul om-lume, cu multiplele intrebari si provocari care apar cu marea tensiune a indoielilor si cautarilor, dar si cu optimismul optiunilor devenite certitudine.
In valtoarea desfasurarii acestui dialog, omul dobandeste constiinta ca viata este absorbita in filosofie, dar si ca filosofia a absorbit viata, ceea ce a facut ca spiritul filosofic sa creasca in toate comportamentele vietii. Filosofia a devenit astazi o dimensiune necesara si permanenta care strabate toate formele de viata. Filosofia a devenit o manifestare de atitudine spirituala. Ca manifestare de atitudine a spiritului, filosofia intra in relatie si cu arta. Despre arta, adica despre beletristica, pictura, muzica, arhitectura, sculptura, dans, cinematografie, s-a spus ca concentreaza si condenseaza intr-un obiect determinat unic si exceptional o experienta de viata cuprinsa in datele ei definitorii, dar intr-o forma specifica. In structura operei de arta se realizeaza astfel o unitate organica a emotionalului si rationalului, atitudinea artistica deosebindu-se de atitudinea stiintifica in fata realitatii prin componentele sale intens subiective.
Arta exprima asadar tensiunile sufletesti, vibratiile subiectivitatii umane la contactul ei cu realitatea. Arta reda trairile, starile emotionale, reactiile rationale ale omului in fata unei realitati complexe diversificate si de cele mai multe ori ostile omului. Aceste trairi, tensiuni, arderi interioare sunt unice, strict individuale, singulare, irepetabile, ceea ce face ca si opera de arta sa fie un unicat. Aceeasi lume, aceleasi evenimente provoaca reactii diferite si sunt redate intr-un mod specific de catre fiecare creator de arta potrivit propriei lui originalitati si in consens cu conceptia sa generala despre lume si despre viata. Opera de arta ne ofera perspectiva creatorului asupra evenimentului sau realitatii pe care si-o imagineaza sau pe care o traieste. Indiferent de creatia artistica, oricat de indepartata ar fi de realul figurativ, opera de arta poarta pecetea unei epoci, a unei societati, a unei ratiuni, transfigureaza elemente ale naturii si societatea se integreaza in complexe culturale si istorice mai ample, fara a-si pierde specificitatea.
Arta se prezinta ca unul dintre cele mai tulburatoare, daca nu cel mai tulburator document sufletesc al unei societati, al puterilor sale creatoare, pentru ca ea realizeaza o sinteza de pregnanta sensibila si intelectuala, cuprinzatoare si condensata a individului, al subiectivului, balanta inclinand spre subiectivitate si interioritate. Arta este deci eminamente subiectiva, ne pune in fata trairilor creatorului, a realitatii pe care ne-o prezinta cu ajutorul imaginilor concret senzoriale si nu al notiunilor abstracte asa cum procedeaza stiinta. Daca stiinta este preocupata de generalizare si de sesizarea universului, arta este preocupata de individualul semnificativ, de particular, de ceea ce este unic si irepetabil. Arta evidentiaza in general trasaturile de personalitate mai profunde ale omului, originalitatea, creativitatea, individualitatea personalizata in individualitati cu caracter ferm si temperament robust.
Conceptul fundamental al artei este frumosul, in timp ce conceptul fundamental al stiintei este adevarul. Artistul este preocupat de partea placuta, atragatoare, agreabila, fermecatoare, pasionala a lucrurilor. Omul de stiinta este preocupat de partea statornica, repetabila, universala, permanenta a lucrurilor. Frumosul este valoarea fundamentala a operei de arta. Discutiile in jurul acestui concept nu au condus la un consens in definirea lui. Totodata, discutiile in jurul lui au readus in atentie un alt concept, anume conceptul de valoare. Primele intrebari urmau sa clarifice dilema. Frumosul, valorile exista in mod obiectiv, exista in lucruri ca atare, sau sunt simple proiectii ale dorintelor noastre, doresc lucrurile pentru ca sunt frumoase, bune, utile sau sunt frumoase, bune, utile pentru ca le doresc?
Louis Lavelle, unul dintre cei mai de seama filosofi ai culturii franceze si europene, care a intreprins cel mai migalos studiu asupra valorii in anii postbelici, constata ca problema destinului omului a indreptat atentia spre problema semnificatiei vietii, a scopurilor pe care ni le propunem in cursul vietii, ceea ce a impulsionat cercetarile asupra valorilor. Iesita din economia politica, adica dintr-o perspectiva strict utilitarista asupra actiunii umane, valoarea a devenit la unii filosofi sinonima cu Dumnezeu, iar altii au crezut ca pot face din valoare un obiect precis de studiu, in timp ce altii nu vad in ele decat trairi ale libertatii si ale transcendentei. problema cea mai grea a teoriilor valorilor este aceea de a putea distinge intre relativitatea si istoricitatea lor si generalitatea sau permanenta lor umana. Relativismul valorilor a mers pana acolo incat s-au pus sub semnul intrebarii toate valorile trecutului, criticandu-le si socotindu-le anchilozate, perimate, retrograde.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, filosoful german Nietzsche (Nice) proclama criza valorilor culturii europene si crea reinstaurarea valorilor culturii clasice grecesti, alaturi de angajarea geniilor culturii europene pentru constructia unui nou sistem de valori.
Nietzsche considera ca om in sensul autentic al cuvantului poate fi numit numai creatorul de valori, geniului uman sa i se subordoneze neconditionat toata gloata nefericitilor care nu pot sa creeze si care sunt condamnati sa traiasca din mila.
Sub ideea innoirilor au fost sau s-au cerut abandonarea tuturor creatiilor anterioare, negarea totala a valorilor si creatiilor generatiilor anterioare. Aruncarea peste bord a realizarilor umane si reinceperea procesului de reconstruire a unui nou sistem de valori, care nu de putine ori, a insemnat instalarea unei noi barbarii. Sub simbolul actiunii de constructie a unor noi valori au fost arse carti, distruse opere de catre miscarile extremiste de dreapta, mai ales de cele de esenta fascista si legionara, precum si sub miscarile de idei marxiste, barbarizate de Stalin si de Lenin.
Atitudinea teoreticienilor milinisti provenea din interpretarea subiectivista a valorii. In aceasta viziune valoare este apreciata ca o functie sau ca o proprietate a spiritului, ca o dispozitie inerenta a facultatilor subiective ale omului. Valoarea este expresia propriului gust, satisfacerea propriilor placeri, valoarea este un produs strict individual - “De gustibus non disputatum”. Valoarea ar apartine functiei esentiale a spiritului uman. Valoarea este raportata la latura afectiva sau la cea volutiva, la simtire, emotii, sentimente, dorinte. Criteriul principal al valorii devine sentimentul de placere sau neplacere, de aprobare sau neaprobare, dorinta de a obtine ceva. Valoarea este rodul dorintei noastre subiective, dar atunci spune filosoful roman Petre Andrei: “Daca valoarea este numai dorinta urmeaza ca odata cu incetarea vointei subiective inceteaza si valoarea. Daca admitem ca baza a valorii dorinta, subiectivizam si relativizam la limita toate valorile si ajungem astfel la un haos al valorii”.
Constituirea valorii nu presupune un act de creatie guvernat de anumite legi, ci un act de alegere. De preferinta pentru a se preveni relativismul unii filosofi ai culturii au invocat un factor social, de exemplu atmosfera sociala, care nu a avut niciodata un rol determinant. Alti filosofi ai culturii au facut apel la un factor apriori, dispozitia de valori invariabila pentru toti indivizii. O alta orientare in teoria valorii considera valoarea ca un lucru obiectiv. Valoarea este considerata ca o calitate inerenta, intriseca a lucrurilor.
J Locke considera ca valoarea este capacitatea unui lucru de a servi unei trebuinte sau placeri ale vietii omenesti, iar Condillac considera ca valoarea lucrurilor este fondata pe utilitatea lor sau pe intrebuintarea pe care i-o putem da. In acest caz purtatorul valorii nu mai este subiectul sau anumite insusiri, ci obiectul insusi indiferent daca valoarea este sau nu recunoscuta. In conceptia celor care sustin ideea valorica a lucrului obiectiv, valoarea este considerata a fi proprietatea unui obiect fie de a procura o satisfactie imediata, fie de a servi ca mijloc pentru procurarea sa. Alteori valoarea este considerata doar ca posibilitatea unui lucru de a satisface o trebuinta. De aici s-au desprins 2 directii fundamentale ale teoriei valorilor, empirismul axiologic si pragmatismul axiologic. In acceptiunea pragmatica, valoare constituie interesul suprem, atributul tuturor celorlalte ca si adevarul, valoarea nu foloseste la ridicarea constiintei la nivelul universalitatii, ci o reduce la nivelul utilitatii individuale. Pentru pragmatisti conteaza numai succesul, reusita, implinirea scopului. In acest caz conteaza orice mijloc cu ajutorul careia putem sa obtinem succesul. Valoarea nu rezida in obiect, nici in actiunea omului prin care se angajeaza in lume, singurul lucru care conteaza si singurul criteriu care intemeiaza si justifica valoarea este succesul.
Orientarea filosofica prin care valoarea este statuata ca utilitate obiectiva inerenta lucrurilor, a condus pe unii filosofi ai culturii la concluzia ca valorile insele sunt realitati, adevarate magnete care atrag interesul oamenilor si le polarizeaza eforturile imperative pentru orientarea actiunii omului, un adevarat santier invizibil in care se prepara schimbarile de decor ale lumii. Acestei teorii i-a fost opusa o alta, anume autonomia valorilor.

Teoria autonomiei valorilor a fost dezvoltata mai ales de idealismul neocambian al carui exponent a fost filosoful german Rieckert.
Reprezentantii acestui curent au sustinut ipostazierea valorilor pe care le-au rupt de lumea reala si de subiectivitatea umana.
Pentru neocambieni valorile sunt obiectul logic al esteticii si al religiei despre care nu se poate spune ca exista, ci numai ca au o anumita valabilitate. “Valorile nu ocupa un loc in spatiu, nu se nasc si nu mor, ele sunt eterne”.
Se deduce ca valoarea este un principiu etern si absolut care trebuie sa motiveze, sa confere valabilitate oricarei cunostinte istorice. Valorile nefiind entitati metafizice, experiente sensibile, au atributul generalitatii, care nu decurge nici din subiect, nici din obiectul empiric, dar care fundamenteaza intreg universul cunostintelor despre om si societate. Reprezentarea istorica dovedeste caracter stiintific numai prin reportarea la valoarea generala.
In conceptia autonomistilor, valoarea are o existenta in sine, sunt absolute, sunt date odata pentru totdeauna si nu au o provenienta sensibila sau subiectiva. Autonomistii inteleg valoarea ca fiind ceva care este dat odata pentru totdeauna. Lucrurile valoroase, obiectele, creatiile spirituale au valoare numai in masura in care sunt raportate la o entitate abstracta: frumos, bun, bine, armonie, simetrie, etc.

Problematica omului si umanismul

Toate problemele centrale ale filosofiei sunt subordonate celei a intelegerii si explicarii fiintei umane. Discutiile in jurul conceptului de om, precum si acela cu privire la locul si rolul omului in lume, la raporturile omului cu lumea, discutiile in jurul umanismului au devenit in filosofie nervul central in jurul caruia s-a constituit de-a lungul timpului cultura si civilizatia si in mod deosebit cultura si civilizatia europeana.
Problema omului si a fericirii sale este acea idee, forta ce lumineaza gandurile si inflacareaza spiritele. Chiar cele 4 intrebari care circumscriu domeniul filosofiei indreptatesc afirmatia facuta.
Filosofia spunea Kant: “trebuie sa raspunda la urmatoarele 4 intrebari: Ce pot sa stiu? Ce trebuie sa fac? Ce pot sa sper? Ce este omul?”. Raspunzand la aceste intrebari ne plasam in plin si in deplin umanism.
Umanismul se intemeiaza pe increderea in unitatea rasei umane si a potentialului uman de a se perfectiona. Mecanismul se bazeaza pe increderea ca omul este fiinta superioara in univers a carui personalitate si demnitate trebuie permanent aparate, pe intelegerea capacitatii omului de a se modifica si de a transforma mediul inconjurator potrivit intereselor, idealurilor si aspiratiilor sale, pe increderea ca umanitatea este solidara in promovarea valorilor perene ale binelui, frumosului, dreptatii, adevarului si libertatii si ca este capabil sa construiasca un viitor care sa aiba ca stalpi de rezistenta aceste valori.
In sens restrans, umanismul este miscarea filosofica si literara care s-a originat in conceptiile filosofice si culturale ale miscarii renascentiste. Ideea de umanism a fost evocata pentru prima oara de Cicero pentru a exprima opozitia dintre omul uman (educat) si omul barbar. Pentru a justifica extinderea acelei birtus-romana la o reteta universala de formare si educare a omului.
In umanism, omul, apare ca figura centrala, ca figura plina de enigme, de necunoscute, imprevizibil. Anticul Sofocle, in piesa “Antigona” facea remarca: “in lume-s multe mari minuni/mai mari ca omul insa nu-s”. Omul este deci o minune a universului, o enigma atat privit originar, cat si privit in desfasurarea vietii si in evolutia istorica.
Alaturi de gandire care este o caracteristica fundamentala, o alta care insoteste permanent omul este imprevizibilul. Oamenii sunt nu numai fiinte ganditoare ci sunt si profund imprevizibile. Ei sunt fiinte capabile sa creeze o cetate inzestrata cu legi, dar si sa produca haos in cetate. Ei sunt fiinte care produc unelte, care isi asigura viata prin intermediul gandirii si actiunii, care isi transpun existenta in joc si imaginatie, sunt in stare sa dea valoare lucrurilor, sa le fie masura, sunt fiinte care traiesc in comunitate si solidaritate, dar sunt si solitare, care nu impartesc intotdeauna destinul cu semenii. Oamenii sunt deci fiinte despre care se cunosc multe lucruri, dar sunt si pastratori a multor necunoscute.
Filosoful german Jaspers, elogiind omul spunea: “cat timp vor exista oameni, acestia vor fi fiinte care nu vor inceta sa se cucereasca pe ei insisi”. Oamenii sunt fiinte purtatoare ale demnitati. Demnitatea omului este de a fi reprezentantul nedefinitului. Daca omul este ceea ce este, aceasta se datoreaza faptului ca el recunoaste aceasta demnitate in el insusi si la toti ceilalti oameni.
Kant a spus esenta demnitatii omului: “nimeni nu poate fi considerat numai ca mijloc, fiecare este totodata un scop in sine”. Omului i se cuvine asadar stima, respectul, pretuirea tuturor valorilor care raman ca referinte pentru modul in care este tratat si privit omul in societate, in epoca.
Conceptia aristotelica cu privire la om
In “Politica”, Aristotel abordeaza natura umana prin prisma apartenentei omului la societate. In viziunea sa, societatea este o trasatura substantiala a fiintei umane si nu ceva care i-ar apartine ocazional. Societatea este mediul in care se formeaza omul. Omul este om numai in si prin societate.
Fiintarea sociala nu este o caracteristica oarecare a omului, o caracteristica printre altele, ci este chiar propriu umanului pentru ca in afara societatii omul este sau zeu sau animal, sau sfant sau drac. Omul este o fiinta intermediara intre supranatural, suprauman si subuman. Omul este element al naturii, dar devine entitate distincta calitativa, deosebita prin societate. Sociabilitatea il face pe om zoon-politikon (fiinta sociala).

Intelegerea omului ca fiinta fundamentala este un principiu de baza al umanismului. Cand Aristotel afirma ca omul este o fiinta sociala, el are in vedere tendinta oricarui om de a se organiza in colectivitate. Prima forma de colectivitate este familia, apoi ginta, tribul, localitatea, satul, comuna, apoi statul. Trecerea de la o forma sociala la alta este fundamentala pe conceptul de entehie. Potrivit acestuia, intreaga existenta, ca si fiecare existenta in parte sunt determinate nu numai prin felul in care sunt alcatuite ci si prin scopul spre care se indreapta in mod necesar. Orice forma de existenta urmareste un anumit scop, de aici se degaja concluzia potrivit careia finalitatea proprie oricarei fiintari deriva din chiar modul ei de a fi, din alcatuirea sa.
Urmeaza sa intelegem de aici ca omul este supus acestui destin implacabil al societatii, ca este condamnat sa traiasca in societate, sa se realizeze in societate. Societatea este deci conditia fara de care omul nu poate fi inteles. Omul nu are cum sa se sustraga societatii. Existenta in societate presupune si existenta constrangerilor. Omul nu are cum sa se sustraga constrangerilor inerente ale societatii. Acesta este un argument ontologic. De la acest argument se trece la un altul asciologic, adica la unul de teorie a valorii.
Potrivit acestuia se ajunge la concluzia ca individul este inferior in raport cu societatea. Individul este inferior mai ales in raport cu statul care reprezinta institutia sociala reprezentativa. Pentru a demonstra superioritatea socialului asupra individului, filosoful grec aduce mai multe argumente:
-Argumentul limbajului -; “grai, spune Aristotel, au toate vietuitoarele, numai omul insa are grai articulat. Graiul articulat confera superioritate omului in raport cu celelalte vietuitoare. Vocea nearticulata exprima numai starea placerii sau a durerii si exista la toate celelalte vietati, caci natura lor se ridica numai pana acolo si abia apoi simtirea placerii si a durerii si-o semnifica unele altora.
Omul dispune de limbajul articulat care serveste sa exprime ceea ce este folositor si ceea ce este vatamator, ceea ce este drept si nedrept. Limbajul este specific omului si este o dovada indiscutabila a naturaletii socialului la om. Prin limbaj omul isi asigura si fiintarea sa ca fiinta morala inzestrata in mod natural cu simtirea binelui si raului. Ca fiinta morala, omul nu poate exista in afara limbajului articulat.
Tezele filosofului grec sunt confirmate de existenta istoriei si a societatii. Desi exista parerea exprimata de unii filosofi ca Aristotel ia in considerare doar o dimensiune a limbajului -; de instrument al comunicarii si valorizarii, noi credem ca Aristotel ne ofera o intelegere mult mai larga a rolului limbajului, din care nu lipsesc posibilele dimensiuni ale limbajului psihosocial, politic si cultural spiritual. Limbajul are o functie cognitiva pentru ca face posibila cunoasterea binelui si a raului, a ceea ce este vatamator, drept sau nedrept.
Functia politica este evidenta ca, comunitatea unor fiinte care au capacitatea de a comunica si de a cunoaste, creeaza familia si statul. Familia si statul presupune raporturi de cooperare si de conducere, de comanda si de decizie.
In sfarsit limbajul este un instrument prin care se realizeaza educatia individului, se infaptuieste functia adaptativa. Educatia si adaptarea au si o dimensiune metafizica, pentru ca depasesc imediatul si il plaseaza pe om intr-o situatie ipotetica, care ar putea sa se realizeze s-au nu. Limbajul si educatia il plaseaza pe om din domeniul certitudinilor in cel al incertitudinilor, din starea obisnuita in cea neobisnuita. Actul cunoasterii nu este doar un act reflectoriu de reproducere intr-o imagine subiectiva a realitatii obiective, ci este si un act critic si intr-un anume sens nonconformist, fiind indreptat impotriva unor prejudecati.
-Argumentul viziunii sistemice. Aristotel foloseste o antologie, care a fost apoi preluata de gandirea filosofica europeana, sub forma antologiei. Organismului, prin care s-a explicat formarea statului si functiunile sale, o buna bucata de vreme pe care o intalnim si azi.
Acest organism se bazeaza pe “si este clar ca din natura statul este anterior familiei si fiecaruia din noi, caci corpul trebuie sa existe mai inainte de organe si suprimandu-se corpul nu va mai fi nici picior, nici mana, decat numai cu numele precum se poate numi o mana, o mana de piatra, caci fiind stricata va fi tot mana, dar numai cu numele, caci toate lucrurile se determina prin numirea si puterea de a indeplini aceasta numire, asa ca daca nu mai sunt aceleasi nu se poate zice caau aceeasi fire, ci doar acelasi nume.
Din text rezulta ideea ca daca nu mai exista corpul omenesc, nu exista nici componentele sale. O componenta a corpului omenesc izolata de acesta este un obiect oarecare, intrucat si-a pierdut functia. Tot asa apare si individul ca organ al corpului social, mentinandu-se acelasi raport functional. Experienta istorica de pana acum, dovedeste ca atributele umanului pot fi indeplinite si dobandite numai in societate. Dar atunci cand filosoful spune ca statul a existat inaintea individului are in vedere nu statul ca existenta real, ci statul ca posibilitate de organizare, ca scop final.
Conceptia lui Aristotel asupra omului si naturii umane a deschis portile unei discutii care va continua in epoca moderna a umanismului si rationalismului, care coincide cu epoca elaborarii teoriei statului de drept.
In epoca elenismului, gandirea filosofica s-a orientat mai mult spre cercetarea rolului ratiunii in viata si activitatea omului in organizarea relatiilor sale sociale. Elenismul a coincis cu un momente de oarecare deruta, deoarece in urma cuceririlor persane au fost puse in discutie toate valorile culturii, moralei si religiei, care au dominat cultura clasica greaca. Noii cuceritori, persii, si-au impus propriul sistem de gandire, morala si credinta religioasa. Grecii s-au vazut astfel deposedati de credintele lor traditionale si au fost derutati de noile valori culturale, religioase, filosofice, cu care aveau prea putina legatura.
In aceasta deruta s-au afirmat 2 orientari fundamentale in gandirea filosofica, orientari care vor avea ecou in gandirea universala pana in zilele noastre. Aceste orientari erau epicurelismul si stoicismul.
Epicurelismul a avut ca principal fondator pe Epicur, un filosof de orientare atomista. Epicur considera ca si inaintasul sau Democrit, ca lumea este o asociatie de atomi, particule materiale indivizibile, invizibile, infinite ca forma si marime si variate ca greutate. Atomii sunt plasati intr-un spatiu gol, in vid, unde se asociaza, se combina sau se dezasociaza in mod intamplator, dand nastere infinitelor lucruri care alcatuiesc infinitele lumi. Sufletul este format dintr-o asociatiune de atomi de forma sferica. Viata omului dureaza atata timp cat este mentinuta combinatia atomilor. In momentul in care se produce dezagregarea, viata inceteaza. Ca si corpul, sufletul este muritor. Nu exista deci o viata transcedentala, o lume de dincolo. Singura lume posibila este lumea aceasta. De aceea omul trebuie sa se bucure din plin de aceasta lume. Pentru a se bucura de lume, omul trebuie sa aibe o viata ordonata, o viata care sa se desfasoare potrivit ordinii naturii, ordinii lumii. Este necesar ca omul sa cunoasca ordinea lumii, sa cunoasca natura. Cunoasterea este profunda atunci cand ajunge sa descopere legile universale care guverneaza lumea. Cunoscandu-le, omul isi organizeaza comportamentul potrivit cerintelor lor, nu intra in contradictie cu lumea, evita suferinta si dobandeste fericirea.
Cunoasterea, stiinta sunt mijloace prin care omul isi poate dobandi fericirea. De aceea el trebuie sa aiba o buna pregatire intelectuala, sa-si cultive cu grija ratiunea si sa se comporte potrivit legilor naturii si ratiunii.
Viata ofera omului o multime de placeri, de ispite, unele placeri se dobandesc repede si pier repede, altele se dobandesc greu si dureaza mai mult. Unele sunt precedate de suferinta, altele sunt urmate de suferinta. De aceea omul trebuie sa stie sa aleaga placerile care sunt in viziunea lui Epicur de cel putin 3 categorii: placeri naturale si necesare, placeri naturale si nenecesare si placeri nenaturale si nenecesare. Satisfacerea tuturor placerilor este imposibila. De aceea omul trebuie sa se conduca dupa urmatoarea regula: sa satisfaci placerile naturale si necesare, sa te abtii pe cat posibil de la satisfacerea placerilor naturale si nenecesare si sa eviti satisfacerea placerilor nenaturale si nenecesare.
Regula de baza a comportamentului uman, real si care il conduce pe om la realizarea fericirii este regula masurii: “pastreaza masura in toate, nu intrece masura”. Omul care ajunge la aceasta intelegere devine intelept, intrucat stie sa pastreze un echilibru intre placerile senzoriale care se obtin usor si dispar usor si placerile intelectuale care se satisfac greu, dar dureaza mult. Inteleptul acorda atentie placerilor intelectuale care sunt considerate superioare in raport cu cel senzoriale considerate inferioare.
In decursul istoriei filosofiei, epicurelismul sau hedonismul a fost golit de continutul lui autentic si a fost redus la satisfacerea nevoilor senzoriale. Acest fel de hedonism l-a facut pe filosoful englez J.St.Mill sa spuna ca a devenit o etica a porcului, care reduce intreaga fericire la satisfacerea nevoilor senzoriale. In conceptia filosofului englez, aceste placeri sunt primare, apartin mai mult de instinctul animalic al omului si sunt practicate de acei indivizi care nu au simtit placerea stiintei, culturii, artei in general, ramanand la un nivel inferior de cultura. Acestor indivizi le este de ajuns un nivel de viata scazut, o civilizatie rudimentara. Decat o asemenea viata, spune Mill, mai bine o viata de scurta durata, mai bine un Socrate nemultumit decat un imbecil satisfacut, mai bine un intelept permanent nemultumit decat un om care se multumeste cu putin si reduce totul la senzorial.
Cea de-a doua orientare, stoicismul, socotea ca universul, lumea in totalitatea ei este o constructie echilibrata, armonioasa, alcatuita dupa principiile armoniei prestabilite in care fiecare obiect, fiecare fiinta isi au un loc si un rol bine stabilit prin care contribuie la realizarea armoniei universale. In lume totul este randuit, totul este asezat, determinat de reguli si necesitati riguroase, dupa un plan prestabilit inca de la crearea lumii de catre divinitate. Omul face parte din aceasta armonie. Fiecarui om ii este fixat un anumit loc in ordinea universala, fiecare om are de indeplinit un anumit rol pentru ca armonia sa fie mentinuta. De aceea unii oameni au parte de mai multa fericire si de mai putina suferinta, iar altii dimpotriva au parte de mai multa suferinta si mai putina fericire. Cei care se afla in suferinta trebuie sa inteleaga ca suferinta le-a fost harazita de la crearea lumii, de situatia lor nefericita nu este nimeni vinovat. Prin nefericirea lor ei contribuie la mentinerea armoniei universale. Daca vor indrazni sa-si paraseasca locul suferintei si sa plaseze in el pe altul, vor tulbura ordinea universala. Prin urmare omul trebuie sa fie lucid in fata vietii, sa o accepte asa cum este data, sa nu incerce sa schimbe ceva in rostul lumii, incat efortul lui este zadarnic si ar putea starni mania zeului. Omul trebuie sa fie rabdator, retinut sa nu doreasca mai mult decat i-a fost harazit, sa nu ravneasca la bunul altuia, sa se impace cu sine si cu lumea, sa duca o viata plina de renuntari, o viata ascetica. Aceste valori ale filosofiei istorice au fost preluate si interpretate in doctrina crestina.
In epoca renasterii au fost puse in circulatie noi teorii cu privire la om, natura umana, libertate. Teoriile moderne despre om au debutat cu teoriile renascentiste. Aceste teorii considerau omul ca o fiinta superioara capabila sa cunoasca lumea, sa-si perfectioneze cunoasterea, sa actioneze in vederea modificarii si transformarii lumii potrivit propriilor nevoi si propriilor aspiratii, incercau sa armonizeze principiul universalitatii cu acela al individualitatii, al cunoasterii stiintifice cu al cunoasterii artistice. Modelul omului renascentist era modelul omului enciclopedic, al omului care cunoaste tot ceea ce a creat umanitatea de la inceputuri pana astazi. Omul enciclopedic era un foarte bun cunoscator al stiintelor naturii, al literaturii, al artei cu toate genurile ei, era un om capabil de actiuni si activitati realizate la nivelul perfectiunii, era intreprinzator, dinamic, liber cugetator. Modelele expresive ale renasterii erau Leonardo da Vincii, Michelngelo Bonaroti, Dante Aligheri, Pico dela Mirandola. Pico este unul dintre cei mai cultivati intelectuali din toate timpurile. S-a spus despre el ca stia tot ce se stie in lume la vremea sa.
Eruditia l-a impins spre un proiect impresionant, acela de a crea o sinteza culturala, a intregii gandiri stiintifice, literare, filosofice, religioase existente la toate popoarele. Acest proiect ramas nefinalizat il putem reconstitui din cele 900 de teze pe care le-a formulat Pico si care trebuie sa fie stalpii de rezistenta ai monumentalei sale sinteze culturale-spirituale. Din acestea se desprinde cunostinte aprofundate in domeniul stiintelor, astronomiei, astrologiei, moralului, filosofiei, literaturii, mitologiei tuturor popoarelor.
Capacitatea impresionanta de sinteza si de surprindere a elementelor comune pe care le regasim in toate creatiile spirituale ale umanitatii. Lucrarea care ne-a ramas insa este eseul despre demnitatea omului. In acest eseu, Pico, porneste de la teza potrivit careia lumea a fost creata de Dumnezeu dupa un plan tainic, de nimeni stiut si nimanui facut cunoscut. La incheierea marii sale capodopere, Dumnezeu, numit arhitectul universului a ramas impresionat si incantat de maretia si grandoarea operei sale. Lumea arata neinchipuit de frumoasa, nespus de mareata, incat nici creatorul nu si-o putea inchipui atat de grandioasa. Incantat de maretia operei, Dumnezeu a gasit de cuviinta ca nu trebuie sa se bucure de unul singur de frumusetea si maretia lumii. Asa i-a aparut ideea de al crea pe om. Dumnezeu la creat pe om ca impreuna cu El sa se poata bucura, sa poata admira capodopera pe care o reprezenta lumea. Deoarece nu la luat in calcul si deoarece era la sfarsitul creatiei, Dumnezeu nu a mai avut nici un model dupa care sa-l faureasca pe om, si atunci a hotarat sa-l creeze dupa chipul si asemanarea Sa. Dupa ce l-a creat si-a dat seama ca nu mai are unde sa-l aseze in univers si nici ce sa-i daruiasca si atunci i-a spus sa-si gaseasca un loc in lume si sa primeasca in dar libertatea de vointa si de gandire. Dumnezeu l-a facut pe om o fiinta imperfecta, dar o fiinta perfectibila, inzestrandu-l cu libertatea de vointa si de gandire, i-a dat posibilitatea sa devina dupa cum doreste sfant sau pamantean. Omul deci se construieste permanent pe sine dupa propria vointa si potrivit propriei gandiri. El isi este siesi propriul arhitect si constructor, este responsabil de propriul sau destin in lume. Omul face din sine ceea ce doreste, ceea ce gandeste, ceea ce voieste. Implinirile sau esecurile i se datoreaza in exclusivitate. Omul isi construieste destinul in lume si trebuie sa-si asume toate responsabilitatile care decurg din propriul sau destin. Omul devine deci un homofaber si totodata un homosapiens (intelept). Ideile renascentiste cu privire la natura umana au avut un mare ecou in intreaga filosofie moderna, iar unele din rezonantele lor le ascultam cu multa placere si cu bucuria cunoasterii in discursul filosofic al unor filosofi contemporani despre care vom vorbi in cursurile viitoare.
Filosofia secolului al XVII-lea a pus in circulatie ideile novatoare cu privire la natura umana elaborate de Blaise Pascal, om de stiinta, savant, scriitor, moralist, filosof francez, care a trait intre 1623-1662. A marcat decisiv ………………………… si a devenit un subiect agreat in gandirea filosofica contemporana. Istoricii filosofiei il considera pe Pascal precursor al teoriei divertismentului, care ar proiecta preocuparile secolului nostru pentru competitiile sportive si recordurile din toate sferele in care este implicat omul. Pascal a gandit omul in realitatea cotidiana, asa cum ne este cunoscuta trepidanta, dinamica, ostila si opresiva, contradictorie, imprevizibila in care omul se simte o fiinta insingurata, izolata, ratacita si ratacitoare printr-o lume pa care o intelege din ce in ce mai putin si care ii creeaza o stare de confuzie generala. In aceasta lume dureroasa, ostila, nesigura, omul nu a invatat cum sa traiasca in liniste. “Am constatat, spune Pascal, ca toate nenorocirile oamenilor deriva dintr-un singur lucru, acela ca nu stiu sa locuiasca intr-o camera in liniste”.