· Simtul comun sau punctul de vedere natural si experienta obisnuita. q2e17en
· Simtul comun ca un corp de prejudecati.
· Prejudecati, opinii si judecati.
· Atitudinea lui Kant in problema prejudecatilor.
· Filosofia, stiinta pro si versus simtul comun.
· Simtul comun in perspectiva filosofiei limbii comune.
· Atitudinea radicala a filosofiei fata de simtul comun in ilustrari paradigmatice din istoria filosofiei universale.
· Spinoza, Lebnitz, filosofia upanisodica.

· Simtul comun sau punctul de vedere natural
Simtul comun, numit si punctul de vedere natural si chiar, bunul simt este o conceptie comprehensiva despre lume, viata si om care asuma idei apartinand traditiei culturale si elemente ale gandirii stiintifice. Putem spune ca exista si o serie de elemente de filosofie ‘usoara’ si populara, in sensul lui Hume, care isi ia substanta discutiei filosofice din existenta de toate zilele si conversatie, dar pe care nu o prelucreaza in modul specific stiintei, accesibila si fara rigoare, un gen de filosofie care are ca premisa experienta proprie de viata. Expresia ‘atitudinea naturala’ sau ‘punct de vedere natural’ a fost folosita pentru prima data de Edmund Husserl pentru a descrie atitudinea noastra in experienta obitnuita, caracterizata in contrast cu atitudinea reflexiva prezenta in experienta reflexiva a constiintei, atitudine prin excelenta interogativa. Specificul atitudinii naturale consista in naivitate, spontaneitate si dogmatism. In experienta ‘naturala’ omul se priveste doar ca parte a unei lumi infinite extinse in spatiu si timp. Spatiul si timpul alcatuiesc cadrul fundamental, absolut al experientei, care ne da imediat lumea existentei, campul gandirii si existentei noastre.
Lumea experientei cuprinde nu numai fapte, ci si valori si bunuri, mai importante fiind natura fizica si societatea umana, amandoua alcatuind ‘baza naturala a experientei si gandirii noastre stiintifice’. Din ‘punct de vedere natural’, lumea existentei naturale este ultra comprehensiva, larg cuprinzatoare, ingloband si lumea data a culturii.
Daca natura constituie domeniul stiintelor naturii, valorile sunt subiectul specific al stiintelor culturii(spiritului) si al filosofiei.
Obiectul cercetarii filosofice, al carei rezultat poate fi o teorie critic intemeiata, reflexiva a intregii existente, o constituie campul de investigatie extins. Unii autori nu impartasesc aprecierea ca simtul comun este naiv si inerent inferior. Credintele, opiniile beneficiaza de evidenta conferita de experienta si stiinte. Conceptia ‘naturala’ are la baza experienta perceptuala si la randul ei este punct de plecare al reflectiei.
Dialectica intertelatiilor simt comun, stiinte si filosofie sunt comentate de M.Farber astfel:
‘Un proces niciodata incheiat de revizuire a conceptiilor simtului comun si experientei naturale rezulta din realizarile stiintelor speciale. Idei care au fost folosite necritic in conceptia naturala despre lume, astfel ca timp, spatiu, materie, infinit, scop, cauza, valoare, etc. devin subiect al analizei din partea unui grup de stiinte si acest proces este continuat de filosofie’. In locul credintelor(opiniilor)(beliefs) acceptate necritic vine idealul unui set de credinte(beliefs) logic justificate. Un pas pregatitor necesar care trebuie sa fie decisiv intreprins este sa plasam toate credintele trecute si conceptiile necritic acceptate sub semnul intrebarii.
Aceasta procedura este adesea foarte dificila pentru a fi instituita totusi, si in fapt este rar realizata, ceea ce face necesar sa-i relevam importanta. In mod ideal poate fi exprimata negativ ca libertate de prejudecati sau credinte nefundate de orice fel; si pozitiv, ca o constructie a unei teorii despre om si cosmos pe baza experientei si cunoasterii stiintifice’.
L.Blaga descrie simtul comun ca fiind un corp de prejudecati dar pe care individul integrat perfect in colectivitate nu le va descoperi niciodata ca atare … ‘Este mai bine sa ne dam seama de aceasta situatie inainte de a vorbi despre ruptura pe care filosoful o efectueaza in omogenitatea simtului comun’. Dupa Blaga, simtul comun se constituie ca un corp de prejudecati. O prejudecata este o unitate de evidente false.
Kant defineste prejudecata ca fiind ‘tendinta ratiunii spre pasivitate si in consecinta spre heteronomie. Tot Kant releva natura prejudecatilor si subliniaza necesitatea combaterii lor din doua motive: in numele adevarului, caci daca ratiunea se comporta pasiv este posibila in demersul ei de eroare si iluzie; in numele libertatii, deoarece daca ratiunea este pasiva subiectul nu gandeste prin el insusi ci priveste legea din exterior. ‘A gandi liber, inseamna a fi autonom’.
Exemple: ‘pamantul ar fi plan’, ‘aerul n-are greutate’, ‘un bat introdus intr-un pahar cu apa pare frant la nivelul apei’.
Omul prin situatia sa in lume are prejudecati, dar trebuie sa lupte pentru a te infrunta.
Bunul simt(echivalent cu simtul comun) are o conceptie pozitiva in conceptia lui Descartes(‘bunul simt este lucrul cel mai bine impartit intregii lumi’), dar una peiorativa in filosofia lui Hegel: ‘modul de a gandi al unui timp in care sunt continute toate prejudecatile timpului’.
Teoretic prejudecata este un obstacol in cunoastere, fiind o explicatie a lucrurilor fara baza rationala, si deci suspectata.
Unele prejudecati se constituie, ca sistem de prezentari si valori proprii.
Prejudecata se defineste ca fiind mai mult decat o ignoranta sau mai putin decat o judecata.
Spre deosebire de prejudecata, opinia se formeaza plecand de la experienta(personala) si are o elaborare la baza, care consta in comparare si reflexie.
Kant a acordat atentie speciala studiului problemei prejudecatilor, le-a definit sursele si le-a clasificat. Tot el spunea: ‘Judecatile provizorii nu trebuie confundate cu prejudecatile. Prejudecatile sunt judecati provizorii pentru faptul ca sunt acceptate ca principii. Fiecare prejudecata trebuie considerata drept un principiu al judecatilor eronate. Din prejudecati nu decurg prejudecati, ci judecati eronate.
Trebuie sa distingem cunostinta falsa, care decurge prin prejudecata, de sursa ei, de prejudecata insasi’.
Kant considera ca surse principale ale prejudecatilor urmatoarele trei: 1.imitatia(care se propaga din mijloace, ca formule, aforisme, sentinte),2.obisnuinta, 3.inclinatia.
Imitatia este sursa cea mai fertila si prolifica in materie de prejudecati. Se pot distinge prejudecati ale autoritatilor si projudecati din amor propriu si cuprind urmatoarele feluri: prejudecata fata de autoritatea persoanei, prejudecata fata de autoritatea multimii, fata de autoritatea epocilor.
Simtul comun ca entitate are o compozitie eterogena, incat nefiind sistematic, are mai curand caracterul unui amalgam.
Putem afirma ca simtul comun contine un element de corectitudine generat de evidenta relevanta disponibila datorata experientei naturale, darsi elementelor, stiintifice asimilate in plus, se sustine ca exista multe credinte fundamentale despre natura si societate, intemeiate pe experienta obisnuita. Oricum, simtul comun(daca distingem intre stiinta fundamentala si stiinta aplicata) ai afla intr-un raport activ cu cea din urma, deoarece produsele tehnologice devin lucruri ale lumii experientei.

· Filosofia pro si versus simtul comun
Whitehead exprima ideea ca increderea in evidenta disponibila a simtului comun este ‘demna de crezare’, aceasta evidenta a experientei obtinute reprezentand testul final al absurditatii.
Nu toti filosofii au o atitudine unitara. Blaga vede intre simtul comun si filosofie discontinuitate. Parmenide in schimb, datorita metafizicii sale deductiv gnoseologica a simturilor, al experientei senzoriale a fost mult timp omis pe nedrept. Platon insa este intemeiatorul traditiei in filosofie, care a criticat si dispretuit simtul comun.
Hegel are o conceptie definita, dat reprosurile formulate la adresa simtului comun isi au radacina in modul in care este definit si privit. Astfel, se identifica cu dogmatismul si conservatorismul, exercitand prin natura lui constrangeri si ‘tiranii ale obiceiului’ asupra gandirii creatoare(interzicand mirarea si indoiala) l-a contra-pus filosofiei.
Simtul comun a intretinut falsa certitudine si obedienta dogmatica, asigurand un confort familiar departe de incertitudinile cunoasterii.
Fr.Nietzsche, in lumina perspectivismului sau, a sustinut ca toate conceptiile, teoriile filosofice sunt false sau fictive, iar ceea ce interpretam ca adevarat este o eroare convenabila, necesara vietii noastre. Aceste teorii filosofice pretind ca ne infatiseaza un adevar etern si transcendent. Aprecierea aceasta o aplica Nietzsche si simtul comun si viziunea de turma, in legatura cu care face unele consideratii interesante. Viziunea de turma, este o fictiune convenabila, necesara noua, astfel incat supravietuirea noastra depinde de ea. Filosofiile nu sunt nimic mai mult decat interpretari din anumite perspective, nu viziuni complete asupra lucrurilor, absolute si definitive. Nietzsche protesteaza impotriva filosofilor care sustin o asa-zisa ‘preocupare, dezinteresata’ pentru cunoastere si adevar si ca nu se poate scapa de valori specifice, interese, atitudini personale; nu exista ‘lumea reala’ pe care filosofii metafizicieni o postuleaza ca existenta in spatele celei aparente.
G.E. Moore este adevaratul promotor al filozofiei simtului comun. Iata o succinta prezentare a conceptiei sale: ‘Argumentul lui Moore a fost acela ca el era sigur ca ceea ce el a numit viziunea simtului comun asupra lumii, era un lucru adevarat. Aceasta nu l-a angajat sa accepte asupra lumii era un lucru adevarat. Acesta nu l-a angajat sa accepte tot ceea ce omul de pe strada putea sa creada, ci numai adevarul unor afirmatii generale, de bun simt, de tipul: lumea contine un numar de obiecte fizice care isi pastreaza identitatea de-a lungul unei perioade, mai lungi sau mai scurte, independent de faptul ca ele sunt observate sau studiate sau unele din aceste obiecte fizice sunt sensibile si cele care poseda simturi nclud un numar considerabil de acte de constiinta.
Moore nu a oferit argumente in favoarea valabilitatii teoriilor sale.
Ayer arata ca exista o supozitie despre motivele pe care le avem pentru a sustine aceste credinte de bun simt au o ratiune suficienta. Tot el se intreaba daca ratiunea pe care intemeiem credintele noastre de bun simt este o ratiune suficienta ? intrebarea nu este dezbatuta de adeptul simtului comun, insa cred ca un raspuns bun l-ar oferi apelul la ‘inteles’. ‘A pricepe intelesul acestor asertiuni diverse inseamna a avea criterii de a decide daca aceste criterii sunt satisfacute in orice instanta data. Este o problema ce tine de observatia curenta si nu de analiza filozofica, o praxie care poate fi generalizata si de stiinte, conchide Ayer. Investigatia sensului a devenit treptat ocupatia serioasa a filozofilor. Ramsey a spus ca investigarea sensului ar putea duce la o schimbare a sensului unor termeni esentiali. Exista insa si intelesuri ascunse ale natiunilor. Problema definitiei ridica autentice dificultati. De exemplu timpul la Angustin, durata la Bergson, simultaneitatea la Ernstein angajeaza analiza sensurilor ca termeni uzuali pentru simtul comun, ceea ce va conduce la conceptele cu statutul teoretic, stiute azi la Wittgenstein, Austin, Ryle, in genere reprezentantii filozofiei analitice, este vorba de filozofii limbajului obisnuit se situeaza pe pozitia care apeleaza la simtul comun in investigatia filozofica, aici apelul la simtul comun devine apelul la limbajul obisnuit care il incorporeaza organic si semnificant. Categoriile gandirii le gasim in schemele limbajelor, vorbitorilor. Experienta, ‘mediul’ simtului comun este data in limbaj; lumea noastra si limbajul nostru exista una prin celalalt caci cum spune Gadamer ‘lumea nu este lume decat in masura in care se exprima intr-un limbaj, iar limba n-are existenta veritabila decat prin lumea care ia nastere’.

Simtul comun corespunde certitudinii sensibile care inaugureaza itinerarul in Fenomendogia spiritului este constiinta naiva care crede ca este suficient sa privesti lumea pentru a cunoaste si care nu se integreaza asupra sa insasi interogatia, critica si cunoasterea ca stiinta sunt mijloacele filozofiei si marcheaza granita intre ea si simtul comun si acestea insotite de indoiala, incertitudini, deceptii, deziluzorii. Cand experienta obisnuita isi descopera limita, negativitatea ei semnifica faptul ca lucrul nu este asa cum il gandim. Experienta constiintei naturale incepe sa se formeze catre reflexie, universalitate, se schimba in urma iluziei neantului, scandalului, ne schimba prima noastra viziune, constrangandu-ne sa o rectificam sau sa o abandonam. Experienta constiintei prin deceptie, indoiala, soc, scandal ajunge la filozofie, cand experienta devine depasire si deschidere.
Filosofia este mai radicala cu simtul comun decat este stiinta. In timp ce stiinta nu este de acord cu prejudecatile, numite speciale, precis delimitate, unele mentionate deja.
Daca omul de stiinta ‘se declara explicit sau inplicit de acord cu aproape toate structurile si aspectele constitutive ale simtului comun’, multumindu-se doar cu ‘demolarea’ prejudecatilor speciale, concrete referitoare la animite fenomene, filosofii, duce mult mai radical aceasta tendinta dincolo de ce stiinta face. Atacul filosofiei vizeaza nu prejudecati speciale (la orizont pamantul, ni se pare, se uneste cu cerul, soarele se invarteste in jurul pamantului) pe care le lasa in seama stiintelor ci chiar prejudecatile constitutionale ale simtului comun: Russell vorbeste de tirania obiceiului, refuzul in indoiala absolutizarea unei traditii fara, libertatea generatoare de dogmatismul care fixeaza gandirea in certitudini, moarte.
Hegel critica intelectul perceptiv pentru fixarea la primul adevar, care in desfasurarea fenomenologica a experientei constiintei nu are suficienta constiinta sa-si sesizeze inadecvarea si potentiala depasire, dincolo de certitudinea sensibila.
Filosoful roman considera ca acest mod al simtului comun de a vedea multiplicarea lucrarilor, permanenta si prefacerea, mobilitatea se datoreaza inclinarii funciare a simtului comun de a avea incredere absoluta in simturi ca izvor posibil de cunoastere cu acest aspect -; increderea absoluta in simturi ca izvor de cunoastere este momentul sa amintim ca scoala eleata (Parmenide, Zenon) pare sa-si fi propus, ‘sa suspende’ inclinarea funciara a simturilor, subminand ‘creditul pe care simtul comun il acorda simturilor’. Parmenide exalta virtutiile gandiri logice, plasandu-se strict in sfera rationamentului logic, astfel va arata ca existenta este unica, indivizibila, finita, sferica, plina, solida, neschimbatoare si nemiscata. Numai existenta in eterna ei mobilitate si unicitate indivizibila este ceea ce se poate gandi logic, iar non-existenta cpntine o conteradictie, semnul iluzoriului si caducitatii. Imaginatia lui Paramide pe plan abstract poate ascunde erori-identificarea existentei cu ‘plinul si non-existenta cu golul’ de la care pornind vei face deductie despre asa-zisa infatisarea ‘plina’, ‘finita’, ‘sferica’ a existentei, o imagine total si radical opusa celei zugravite de simtul comun.
Inca un exemplu in care filosofia violenteaza radical simtul comun o da Blaga, care invoca filosofia indiana a Upanisadelor. Simtul comun crede intr-o popularitate de “euri”, “eu exist”, “tu existi”, “el exista”, etc. Prin urmare, exista nenumarate “euri”. O asemenea credinta era curenta printre inzii epocii Upanisadelor, care propavaduia doctrina identitatii dintre Brahman “care este Dumnezeu”, si Atman care este “sinele” omului. Totodata filosofia upanisadica, suspendand simturile, si odata cu ele evidenta furnizata coborand in adancurile sufletesti, sesizeaza pe plan profund al existentei unui singur eu, care este Atman si care este tot una cu Brahman, singurul existent cu adevarat, eul divin in noi, in raport cu care eurile umane, individuale, concrete nu sunt ale lui Atman -;Brahman.
Ultimul exemplu, dar cel mai concludent este cel al cauzalitatii, care ne ofera prilejul sa stim pana unde merge adversitatea filosofiei fata de simtul comun. Este stiut ca simtul comun se conduce frecvent, daca nu mereu, dupa credinta in obiectivitatea conceptului de cauzalitate, incat putem spune ca nu se poate separa de el. “Ocazitionalistii”, au sesizat ca in domeniul relatiilor dintre suflet si corp “cauzalitatea” nu se aplica, ci ceea ce pare a fi cauzalitate naturala este mai curand miracol. Definitia carteziana a “substantei” ii obliga pe acesti ganditori sa ajunga la concluzii care zdruncinau increderea absoluta in valoarea universala a conceptului de cauzalitate. spInoza va relua problema si va sustine ca in problema raporturilor dintre suflet si corp conceptul de cauzalitate trebuie inlocuit cu conceptele de identitate si paralelism ale modurilor.
Intre fenomenele fizice si psihice nu intervine cauzalitatea.
Daca D. Hume va problematiza conceptul de cauzalitate pe temeiul unor analize psihologice si gnoseologice, aratand ca acest concept nu este intemeiat in experienta, Kant il va justifica transcedental, Leibniz suspenda din functia sa acest concept in chip metafizic. Nu exista filosofie care sa nu deterioreze simtul comun. Simtul comun manifesta insa, fata de asemenea deteriorari o extraordinara putere de restaurare, spunea Blaga.
Simtul comun se intemeiaza pe ideea de obiect, obiectul exista. Filosofia idealista (Fichte, Hegel) proiecteaza in fata eului un non eu, “o limitare, o rezistenta care incita la activitate, la actiune”. Obiectul devine non -; eul, ceea ce ataca “suveranitatea obiectului”.