d6t12tl
Nu vrem sa pierdem vreme cu intrebarea: ce trebuie sa intelegem
prin „actual"? Se intelege de la sine ca tim¬pul despre
care vorbim e totdeauna un trecut istoric, un trecut care se farimiteaza
in urma noastra, pe masura ce ne departam de el. Fenomene care in
constiinta unui om mai tinar conteaza ca fiind „de odinioara",
tin inca, pen¬tru altul mai in virsta, de notiunea „vremea
noastra", nu pentru ca acesta isi mai aduce aminte personal de ele,
ci pentru ca ele mai participa la cultura lui. Totusi, asta nu depinde numai
de generatia din care face parte omul, ci si de cunostintele pe care le poseda.
Un om cu orientare istorica va concepe de regula, in inchipuirea
sa, o bucata mai mare de trecut ca „moderna" sau „actuala"
decit cel care traieste in miopia clipei. De aceea, termenul „cultura
actuala" e folosit aici cu o marja larga, care se intinde mult inapoi,
pina in secolul al XlX-lea.
intrebarea suna astfel: in ce masura cultura in care traim
se desfasoara in formele jocului? in ce masura spi¬ritul ludic
actioneaza asupra omului care traieste aceasta cultura? Secolul precedent, am
fost noi de parere, a pier¬dut mult din elementele ludice care le caracterizeaza
pe cele dinaintea lui. Aceasta lipsa s-a remediat, sau a devenit si mai mare?
La prima vedere, pare ca un fenomen compensator ex¬trem de important a reparat
mai mult decit perfect pier¬derea de forme ludice din viata sociala.
Sportul ca functie sociala si-a largit tot mai mult semnificatia in societate
Si a atras inlauntrul domeniului sau tot mai mult teren.
intrecerile in indeminare, in putere si in
capacitate de rezistenta au ocupat dintotdeauna un loc important in orice
civilizatie, fie legate de cult, fie ca simple jocuri baie¬testi si divertismente
festive. Societatea feudala a Evului Mediu a acordat de fapt o atentie deosebita
numai turni¬rului. In puternica sa dramatizare si in haina sa aristo¬cratica,
turnirul nu poate fi numit sport pur si simplu caci indeplinea in
acelasi timp o functie teatrala. Numai o mica elita lua parte activa la turnir,
in general, idealul bisericesc nu admitea pretuirea exercitiului fizic
si a voiosului joc al fortei, decit ca element al educatiei nobi¬liare,
cu toate ca etnologia ne arata, prin nenumarate fap¬te, cit de mult
si cit de bucuros se masura in jocuri si poporul medieval. Idealul
de eruditie al umanismului era la fel de putin apt ca si strictul ideal moralist
al Reformei si al Contrareformei sa confere jocului si exercitiului fizic prea
multa recunoastere ca valori culturale. Deplasari im¬portante ale locului
lor in viata nu se pot observa pina in secolul al XVIII-lea.
Formele principale ale competitiei sportive sint, prin natura lucrurilor,
constante si stravechi, in unele dintre ele, proba de putere sau de viteza
se afla ca atare in prim-plan. Alergarea pe jos (cu sau fara patine),
cursa de cai (trap sau galop), ridicarea de greutati, tragerea la tinta etc.
fac parte din aceasta categorie. Desi in toate epocile oamenii s-au luat
la intrecere ca sa vada cine alearga, vis-leste ori inoata
mai repede sau cine sta mai mult timp sub apa (tinindu-se anume la fund
unul pe altul, ca in Beowulf), aceste forme de competitii nu adopta decit
intr-o masura redusa caracterul de jocuri organizate. To¬tusi, nimeni
nu va sovai sa le intituleze jocuri, ca urmare a insusi principiului lor
general. Exista insa si forme care evolueaza de la sine spre stadiul de
jocuri organi¬zate, dotate cu un sistem de reguli. Acest lucru este ade¬varat
mai ales in cazul jocurilor cu mingea si al celor de-a prinselea.
Ajungem acum la trecerea de la divertismentul ocazio¬nal la intrecerile
de club si competitionale organizate anume. Pe tablourile olandeze din secolul
al XVII-lea, ve omuleti care bat de zor mingea, dar despre o orga¬nizare a jocului in
cluburi sau despre instituirea expresa de concursuri riu se aude, dupa cite
stiu, decit prea pu¬tin. Este evident ca o astfel de organizare expresa
in¬tervine cel mai lesne la jocurile in care un grup joaca impotriva
altui grup. Procesul acesta este si el vechi de cind lumea: un sat se
masoara cu alt sat, o scoala joaca impotriva altei scoli, un cartier impotriva
altui cartier. Mai ales jocurile cu mingi mari sint cele care impun antrenarea
in comun a unor echipe fixe, si tot acolo apare si activi¬tatea sportiva
moderna. Faptul ca fenomenul respectiv s-a raspindit in secolul
al XlX-lea din Anglia este, pina la un punct, explicabil, cu toate ca
factorul specificitatii nationale engleze, care, fara indoiala, a contribuit
la producerea fenomenului si la raspindirea lui, ramine cu neputinta
de identificat si de demonstrat. Unele carac¬teristici ale societatii engleze
au contribuit, si ele, in aceeasi masura. Autonomia locala a accentuat
spiritul de coeziune si de solidaritate. Absenta unui serviciu mili¬tar
obligatoriu si general a favorizat prilejul si nevoia de a face exercitii fizice
voluntare, in aceeasi directie au actionat si formele invatamintului.
in sfirsit, configu¬ratia solului si peisajul, care in
pajistile comunale, asa-nu-mitele commons, ofereau cele mai frumoase terenuri
de joc, trebuie sa fi avut si ele un rol foarte important.
Evolutia activitatii sportive are loc, incepind cu ulti¬mul
sfert al secolului al XlX-lea, in sensul ca jocul este privit cu tot mai
multa seriozitate. Regulile devin mai severe si asociate cu tot mai multe subtilitati.
Nivelul per¬formantelor creste. Toata lumea cunoaste gravurile din prima
jumatate a secolului trecut, care redau imaginea unor jucatori de crichet cu
cilindrul pe cap. Nu mai au nevoie de comentarii.
Cu timpul insa, o data cu sistematizarea si discipli¬narea crescinda
a jocului, se pierde o parte din continu¬tul ludic pur. Fenomenul se vadeste
in distinctia dintre profesionisti si amatori. Grupul constituit pentru
joc ii exclude pe cei pentru care jocul nu mai e joc si care, desi inzestrati
cu mai multa dexteritate decit ceilalti, ca po zitie se afla mai prejos decit jucatorii adevarati. Atitudinea profesionistului
nu se mai inscrie intre reperele jocului; din ea, nu se degajeaza
spontaneitate si nonsalanta, in societatea moderna, sportul se departeaza
treptat de sfera pur ludica si devine un element sui generis: nu mai e joc,
si totusi nici seriozitate, in societatea zilelor noas¬tre, sportul
ocupa un loc detasat de procesul de cultura propriu-zis, care se desfasoara
in afara lui. in civilizatiile arhaice, intrecerile faceau
parte din serbarile sacre. Erau indispensabile, ca actiuni sfinte si izbavitoare,
in sportul modern, aceasta legatura cu cultul s-a pierdut cu totul. Sportul
a devenit absolut profan si nu mai are nici o lega¬tura organica sau de
alta natura cu structura societatii, chiar daca exercitarea lui este impusa
de autoritati. Azi, sportul este mai degraba o manifestare autonoma a unor instincte
agonale, decit un factor al unui simt comunitar fertil. Perfectiunea cu
care stie tehnica sociala moderna sa amplifice efectul exterior al demonstratiilor
de masa nu schimba cu nimic faptul ca nici olimpiadele, nici organizarea sporturilor
in universitatile americane, nici propaganda zgomotoasa referitoare la
competitiile inter¬nationale nu pot inalta sportul la rangul de activitate
crea¬toare de stil si de cultura. Oricit de important ar fi el pentru
participanti si pentru spectatori, sportul ramine o functie sterila, in
care vechiul factor ludic s-a stins.
Aceasta conceptie contrazice categoric opinia publica actuala, pentru care sportul
trece drept elementul ludic prin excelenta in cultura noastra, in
realitate, sportul a pierdut din continutul sau ludic tot ce avea mai bun. Jocul
a devenit serios; starea de spirit ludica a disparut, mai mult sau mai putin,
din el. Merita atentie faptul ca aceas¬ta deplasare inspre seriozitate
au cunoscut-o si jocurile neatletice, indeosebi cele bazate pe un calcul
mintal, ca sahul si jocul de carti.
in jocurile jucate pe o tabla si in cele cu mutari de pie¬se,
foarte importante chiar la popoarele primitive, este prezent de la bun inceput,
chiar daca e vorba de jocuri de noroc (deci din grupul ruletei), un element
de serio¬zitate. Atmosfera de veselie lipseste aproape cu totul, mai ales acolo unde hazardul nu joaca nici un rol, ca la dame, sah, halma, tintar
etc. Totusi, aceste jocuri ramin complet determinate in sine, in
cadrul definitiei jocului. Abia in ultima vreme, publicitatea, cu campionatele
oficiale, cu intrecerile publice, cu inregistrarea recordurilor,
cu repor¬tajele facute in stilul ei literar caracteristic, a incorporat
toate aceste jocuri de inteligenta, fie jucate pe o tabla, fie cu carti, in
sport.
Jocul de carti se deosebeste de cele jucate pe o tabla prin aceea ca la carti
hazardul nu este niciodata elimi¬nat cu totul, in calitate de joc
de noroc, jocul de carti ra¬mine, ca atmosfera si preocupare spirituala,
alaturi de jocul in zaruri, prea putin apt de a determina formarea de
cluburi sau de a prilejui intreceri publice. Jocul de carti bazat pe inteligenta,
in schimb, ingaduie o astfel de dez¬voltare. Aici insa,
crescinda deplasare inspre seriozitate este extraordinar de graitoare.
De la ombru (l'hombre) si cadril (quadrillo), trecind prin whist, pina
la bridge, jocul de carti cunoaste un proces de rafinare crescinda, dar
abia la bridge pune tehnica sociala moderna stapinire pe joc. Cu manuale
si sisteme, cu mari maestri si antrenori pro¬fesionisti, bridge-ul a devenit
o treaba cum nu se poate mai serioasa. Un reportaj aparut recent intr-un
ziar apre¬cia venitul anual al sotilor Culbertson la peste 200 000 de dolari,
in calitate de craze27 indelungat si general, bridge-ul absoarbe
zilnic formidabile cantitati de energie intelectuala, fie spre binele, fie spre
paguba societatii. Despre o diagoge nobila, in sensul pe care l-a dat
acestui cuvint Aristotel, cu greu se poate vorbi aici: o pricepere absolut
sterila (care nu ascute aptitudinile intelectuale decit unilateral si
care nu imbogateste sufletul) solicita si consuma o cantitate de intelect
si de incordare mintala, care ar fi putut fi folosita mai bine,... dar
care ar fi ajuns poate sa fie folosita mai rau. Locul pe care il ocupa
bridge-ul in viata contemporana inseamna in aparenta o nemaipomenita
accentuare a elementului ludic in cul tura noastra, in realitate, lucrurile nu stau asa. Ca sa joace cu adevarat,
omul, cit timp joaca, trebuie sa fie din nou copil. Se poate oare afirma
acest lucru despre daruirea celor care sint absorbiti de un astfel de
joc de inteligenta extrem de rafinat? Daca nu, atunci jocului ii lipseste
aici calitatea sa esentiala.
Stradania de a stabili continutul ludic al incilcitei noastre contemporaneitati
ne duce mereu la concluzii contradictorii, in sport, am avut de-a face
cu o activitate constienta si recunoscuta ca joc, dar care este impinsa
la un asemenea grad de organizare tehnica, de echipare ma¬teriala si de
chibzuinta stiintifica, incit in exercitarea ei colectiva
si publica atmosfera ludica propriu-zisa ame¬ninta sa se piarda. Acestei
inclinari a jocului, de a se pre¬face in lucru serios, li se
opun insa fenomene care par sa contina contrariul. Preocupari motivate
de interes sau de necesitate, deci care initial nu prezinta forma de joc, isi
dezvolta secundar un caracter care cu greu poate fi con¬ceput altfel decit
ca fiind cel al jocului. Valabilitatea actiu¬nii se limiteaza la o sfera
inchisa in sine insasi, iar regulile valabile inlauntrul
ei isi pierd finalitatea generala, in cazul sportului, asadar: un
joc, care se rigidizeaza de¬venind seriozitate, dar care este considerat
inca joc, iar dupa aceea o preocupare serioasa, care degenereaza de¬venind
joc, dar conteaza in continuare ca seriozitate. Am¬bele fenomene sint
legate intre ele de puternicul simt agonal, care domina lumea in
alte forme decit inainte.
in cistigarea terenului de catre acest simt agonal, care izgoneste
din lume latura ludica, este implicat un factor de natura exterioara, in
fond independent de spiritul civilizatiei, anume faptul ca, in toate domeniile
si cu toate mijloacele, relatiile dintre oameni au devenit, intr-o masura
atit de extraordinara*, mai lesnicioase. Tehnica, publicitatea si propaganda
suscita pretutindeni compe¬titia si fac ca satisfacerea acestui instinct
sa fie posibila. Concurenta comerciala nu face parte din jocurile origi¬nare,
stravechi si sacre. Ea apare abia arunci cind comertul incepe sa
creeze cimpuri de activitate, inlauntrul carora fiecare trebuie
sa incerce sa-l intreaca pe celalalt, sa fie mai smecher decit celalalt. Reguli limitative, adica uzan¬tele comerciale,
devin repede indispensabile in cadrul acestui domeniu. Pina intr-o
epoca relativ recenta, con¬curenta comerciala pastreaza o infatisare
primitiva si nu devine intensiva decit datorita traficului modern, pro¬pagandei
comerciale si statisticii. Nu se putea ca notiunea de „record", aparuta
in sport, sa nu cistige teren si in lumea afacerilor. Record,
in intelesul curent actual, insem¬na la origine semnul
pe care cel dintii patinator sosit la han — pentru a traduce totul
in termeni olandezi — il cresta pe raboj, adica pe grinda.
Statistica industriala, comparata cu cea comerciala, a adus cu sine, in
mod auto¬mat, intrarea acestui element sportiv in viata economica
si tehnica. Pretutindeni unde de performanta industriala se leaga un aspect
sportiv, stradania de a bate recordul are cuvintul: cel mai mare tonaj
al unui pachebot, pan¬glica albastra pentru cea mai rapida traversare a
ocea¬nului. Un element pur ludic a impins aici motivul utilitar cu
totul pe ultimul plan: seriozitatea devine joc. O intre¬prindere mare
introduce in mod constient in propriul ei cerc factorul sportiv
pentru a-si imbunatati performantele. Astfel, procesul s-a si inversat
din nou: jocul devine iarasi o treaba serioasa. Cu prilejul proclamarii sale
ca doc¬tor honoris causa al Scolii Superioare de Comert din Rotterdam, dr.
A. F. Philips a declarat:
„inca de la intrarea mea in societatea anonima, s-a por¬nit
o intrecere intre directia tehnica si cea comerciala: care din doua
face treaba mai buna? Cea tehnica incerca sa fabrice atit de multe
produse, incit directia comerciala sa nu le poata desface, iar directia
comerciala incerca sa vinda atit de mult, incit
fabricatia sa nu poata tine pasul cu vinzarea. Aceasta intrecere
mai continua si azi: ba o ia una dintre directii inainte, ba e in
frunte cealalta, asa ca atit fratele meu, cit si eu, n-am considerat
de fapt nici¬odata munca noastra ca o sarcina, ci ca un sport, punct de
vedere pe care incercam sa-l insuflam colaboratorilor nostri, ca si celor
mai tineri decit noi."
in vederea stimularii acestui spirit competitional, marea intreprindere
isi constituie apoi propriile sale for matii sportive si merge chiar atit de departe, incit cu dul
la un viitor Unsprezece, angajeaza muncitori ti -seama nu numai de priceperea
lor profesionala. laras' t inversat procesul.
Cit despre elementul ludic din arta contemporana tuatia e mai putin simpla
decit in cazul factorului a'e nai din viata intreprinderilor.
S-a afirmat mai sus rv naturii productiei de arta si executiei artistice nu-i
este citusi de putin strain un element ludic. Acesta a fost extraordinar
de elocvent in artele muzicale, unde un continut ludic foarte puternic
poate fi considerat de-a dreptul fundamental si esential, in artele plastice,
un simt ludic a parut ca este caracteristic pentru tot ceea ce e decoratie,
cu alte cuvinte ca factorul ludic in configu¬rarea artistica opereaza
mai ales acolo unde mintea si mina se pot misca in modul cel mai
liber, in plus, factorul ludic s-a facut simtit aici, ca pretutindeni,
in forma probei, a turului de forta, a performantei realizate in
intrecere. Se naste insa intrebarea daca acest element ludic
in arta, de la sfirsitul secolului al XVIII-lea incoace, a
cistigat sau a pierdut.
Procesul cultural care a facut ca arta sa se desprinda treptat de baza ei ca
functie vitala a vietii sociale si a trans-format-o tot mai mult intr-o
activitate autonoma, libera, a individului a durat secole. O borna kilometrica
pe dru¬mul acestui proces a fost clipa in care tabloul inramat
a impins pe ultimul plan pictura murala si in care gravu¬ra
a izgonit ilustrarea manuala a cartilor. O translatie si¬milara a socialului
inspre individual se ascundea in deplasarea centrului de greutate
al arhitecturii dupa epo¬ca Renasterii. Acum nu i se mai cereau, ca sarcina
prin¬cipala, biserici si palate, ci locuinte, nu galerii fastuoase, ci incaperi
de locuit. Arta a devenit mai intima, dar toto¬data mai izolata, o problema
a individului. Tot astfel, muzica de camera si liedul, create pentru satisfacerea
ne¬voilor estetice personale, au inceput sa intreaca, in
am¬ploarea efectului si de cele mai multe ori si in intensitatea expresiei,
formele artistice cu caracter mai public.
in acelasi timp insa, a avut loc si o alta schimbare in ctia
artei. Arta a devenit din ce in ce mai recunoscuta valoare culturala complet autonoma si de nivel extra dinar de inalt. Pina in secolul al XVIII-lea, arta nu ocu-ase
de fapt, pe scara valorilor culturale decit un loc intru totul subordonat:
era o podoaba nobila a vietii privile¬giatilor. Placerea estetica era resimtita
la fel ca si acum, dar era interpretata de regula fie ca elevatie religioasa,
fie ca o curiozitate de calitate superioara, care tindea spre divertisment sau
spre distractie. Artistul, desi tot mese¬rias, continua sa treaca drept
sluga, in timp ce practicarea stiintei era un privilegiu al celor lipsiti
de griji.
Marea schimbare, aici, a incoltit din noua orientare es¬tetica a mintii,
care a intervenit dupa mijlocul secolului al XVIII-lea, intr-o forma romantica
si in una clasicista. Curentul principal este cel romantic, celalalt e
cuprins in el. Din amindoua la un loc, izvoraste inaltarea
pina la cer a placerii estetice pe scara valorilor vietii; pina
la cer, pen¬tru ca de acum inainte prea va trebui sa ia locul unei
con¬stiinte religioase slabite. De la Winckelmann, linia merge pina
la John Ruskin. Abia catre sfirsitul secolului al XlX-lea, voga artei
patrunde, nu fara influenta tehnicii repro¬ducerii fotografice, pina
la masele cultivate. Arta devine domeniu public, iar dragostea de arta devine
de bonton. Ideea ca artistul e o fiinta superioara isi face loc pretu¬tindeni.
Snobismul se intinde si pune stapinire pe public, in acelasi
timp, nazuinta convulsiva spre originalitate devine un impuls principal al productiei.
Aceasta nevoie neincetata de ceva mereu nou si nemaipomenit tiraste
arta de pe panta impresionismului spre excesele secolu¬lui al XX-lea. Pentru
factorii daunatori ai procesului de productie modern, arta este mai accesibila
decit stiinta. Mecanizarea, reclama, goana dupa efect au mai multa priza
asupra ei, pentru ca ea lucreaza mai direct pentru piata, si cu mijloace tehnice.
in toate acestea, elementul ludic trebuie cautat departe. Din secolul
al XVIII-lea incoace, arta, devenita constien¬ta ca e factor de cultura,
dupa toate aparentele mai mult a pierdut din calitatea ei ludica decit
a cistigat. A con tribuit asta oare la ascensiunea ei? Nu ar fi cu neputinta de afirmat ca pentru
arta a fost mai degraba o binecu-vintare ca a ramas inca, in
buna parte, inconstienta de semnificatia pe care o vehiculeaza si de frumusetea
pe care o creeaza. Datorita puternicei constiinte a propriei capacitati de a
darui fericirea suprema, si-a pierdut o par¬te din insusirea de a
fi vesnic copil.
Privind insa lucrurile de pe o alta latura, am putea ve¬dea o anumita
intensificare a elementului ludic din viata artistica, si iata in ce.
Artistul e considerat ca o fiinta ex¬ceptionala, care se inalta deasupra
majoritatii semenilor sai, si trebuie sa se bucure de un anumit respect. Ca
sa poata resimti aceasta idee de exceptionalitate, are nevoie de un public de
admiratori sau de un grup de adepti, pentru ca masa nu-i daruieste acel respect
decit cel mult in fraze. La fel ca pentru poezia cea mai veche,
pentru arta moderna e indispensabil un anumit ezoterism. La baza fiecarui ezoterism,
se afla o conventie: noi, initiatii, vom gasi ca acest lucru este asa si nu
altfel, il vom intelege asa si nu altfel, il vom admira asa
si nu altfel. Este nevoie de o comunitate de joc, care se retranseaza in
ritualurile ei. Pretutindeni unde o parola cu terminatia -ism reuneste o orientare
artistica, calificarea unei comu¬nitati de joc este evidenta. Aparatul de
publicitate mo¬dern, cu critica de arta de inalt nivel literar, cu
expozitii si conferinte, este apta sa accentueze caracterul ludic al manifestarilor
artistice.
Cu totul altfel decit cu privire la arta stau lucrurile cu o incercare
de a determina continutul ludic al stiintei moderne. Motivul este ca la aceasta
din urma ajungem aproape nemijlocit inapoi la problema fundamentala: ce
este jocul? in timp ce pina acum am incercat tot timpul sa
pornim de la o categorie „joc" ca marime data si una¬nim acceptata.
Am spus la inceput ca una dintre conditi¬ile si caracteristicile esentiale
ale jocului este: un spatiu de joc, un cerc delimitat anume, inlauntrul
caruia se des¬fasoara actiunea si sint valabile regulile. Este evidenta
inclinarea de a vedea cu anticipatie in indiferent care ast¬fel
de incinta inchisa un spatiu de joc. Nimic nu e mai usor decit sa atribuim fiecarei stiinte, pe baza izolarii inla¬untrul
hotarelor metodei si conceptiei proprii, un carac¬ter ludic. Daca insa
ne cramponam de o notiune ludica manifesta si valabila pentru gindirea
spontana, atunci pentru o calificare drept joc este nevoie de ceva mai mult
decit doar de spatiul de joc. Jocul este temporal; el se desfasoara si
nu are alt scop propriu in afara de el insusi. Jocul este purtat
de o constiinta de relaxare voioasa, in afara cerintelor vietii obisnuite.
Nimic din toate acestea nu este adevarat in cazul stiintei. Caci ea cauta
desigur un contact cu realitatea generala si o vala¬bilitate pentru aceasta.
Regulile ei nu sint, ca ale jocului, date o data pentru totdeauna. Ea
e dezmintita fara ince¬tare de experienta, si atunci se modifica singura.
Regulile unui joc nu pot fi dezmintite. Jocul poate fi variat, dar modificat
nu.
De aceea, exista toate motivele pentru ca o concluzie de felul „orice
stiinta nu este decit un joc" sa fie data deo¬camdata de-o parte
ca fiind o intelepciune prea ieftina, intrucitva diferita
este intrebarea daca o stiinta nu se poate apuca sa „se joace"
inlauntrul domeniului delimi¬tat de propria ei metoda. Astfel, ca
sa luam un exemplu, de orice inclinare catre sistematizarea continua se
leaga aproape indisolubil o tendinta inspre ludic. Stiinta veche, fara
suficienta fundamentare pe experienta, obisnuia sa se distreze cu sistematizarea
neintemeiata a tuturor cali¬tatilor si notiunilor imaginabile. Observatia
si calculul constituie aici, ce-i drept, o frina, dar nu o garantie abso¬luta.
Termenii unei metode speciale o data elaborate mai pot fi oricand manipulati
cu usurinta, ca niste figuri de joc. Lucrul acesta le-a fost reprosat din cele
mai vechi tim¬puri juristilor. Lingvistica a meritat reprosul, atita
timp cit a luat parte, fara sa-i pese, la vechiul joc al explicarii cuvintelor,
care a fost la moda de cind cu Vechiul Tes¬tament si cu Vedele, si
care este practicat inca, zi de zi, de toti cei ce n-au habar de lingvistica.
Este oare sigur ca cele mai recente scoli sintactice strict stiintifice nu sint
pe drum spre o noua ludificare? Nu sint oare reduse atitea stiinte,
printr-o explicare mult prea de-a gata a ter minologiei freudiene de catre chemati si nechemati, \a niste simple jocuri?
Facind abstractie de posibilitatea ca omul de stiinta profesionist sau
amator, sa „se joace" cu termenii specia¬litatii lui, activitatea
stiintifica e si ea atrasa pe fagasurile jocului de catre inclinarea spre
intrecere. Cu toate ca in stiinta competitia are o baza mai putin
direct economica decit in arta, pe de alta parte desfasurarii logice
a cul¬turii ii este mult mai specific, prin insasi natura ei,
carac¬terul de controversa. Am vorbit mai sus despre originile intelepciunii
si ale stiintei in epocile arhaice: ele se aflau tot timpul in agonal.
„Stiinta este polemica", s-a spus, nu fara temei. Totusi, e un semn
nefavorabil daca intr-o stiinta dorinta de a i-o lua inainte altuia
cu o descoperire sau de a-l da gata cu o argumentare vine prea energic in
prim-plan. Adevarata nazuinta spre cunoasterea ade¬varului prin cercetare
nu pune pret pe triumful asupra unui adversar.
in concluzie, am fi inclinati sa credem ca stiinta moder¬na
— atita timp cit se cramponeaza de cerinte stricte refe¬ritoare
la exactitate si la dragostea de adevar si, pe de alta parte, atita timp
cit o notiune ludica evidenta ramine pen¬tru noi criteriu —
este relativ putin accesibila pentru ati¬tudinea ludica si prezinta cu siguranta
trasaturi mai putin ludice decit in epoca primului ei inceput
sau in cea a revenirii ei la o viata noua, adica de la Renastere pina
in secolul al XVIII-lea.
Daca ne indreptam acum, in sfirsit, spre determinarea continutului
ludic in viata sociala actuala in general, inclusiv in viata
politica, trebuie mai intii sa discernem bine doua posibilitati.
Una este urmatoarea: constatam ca unele forme ludice sint folosite in
mod mai mult sau mai putin constient pentru a acoperi o finalitate sociala sau
politica, in acest caz, nu avem de-a face cu eternul element ludic al
culturii, pe care am incercat sa-l expunem in paginile de fata,
ci cu un joc fals. Cealalta posibilitate este urmatoarea: lovindu-ne de fenomene
care au super¬ficial aparenta ludicului, ajungem pe un fagas gresit. Caci
viata cotidiana a societatii actuale este dominata
intr-o masura crescinda de o insusire care are citeva
tra¬saturi comune cu simtul ludic si in care am putea crede eventual
ca descoperim un extraordinar de bogat element ludic al culturii moderne. Este
insusirea pe care o putem desemna cel mai bine ca „puerilism",
cuvint apt sa cu¬prinda intr-un singur termen comportarea copilaroasa
si strengaria. Dar comportarea copilareasca si jocul nu sint acelasi lucru.
Cind, acum citiva ani, am socotit ca pot cu¬prinde un numar
de fenomene ingrijoratoare ale vietii so¬ciale actuale sub denumirea
de „puerilism"2, aveam in vedere o serie de activitati in
care omul de astazi, mai ales organizat ca membru al unei colectivitati oarecare,
pare sa se comporte dupa unitati de masura ale virstei pubertatii sau
ale celei a copilariei. Era vorba in buna parte de obiceiuri fie generate,
fie puse la indemina de tehnica relatiilor spirituale moderne. Printre
acestea, se numara de pilda nevoia, usor de satisfacut, dar niciodata indestulata,
de distractie banala, goana dupa senzatii grosolane, placerea procurata de exhibitia
in masa. Situate ceva mai spre fund, li se adauga vioiul spirit de club,
cu anexele lui: semne distinctive vizibile, gesturi formale cu mina, sunete
de recunoastere si de instiintare (urlete, stri¬gate, formule de salut),
defilarea in pas de mars si in for¬matie de mars etc. O serie
de insusiri, cu radacini psihice mai adinci decit cele citate,
si care pot fi incluse la fel de bine in termenul „puerilism",
sint lipsa de simt al umoru¬lui, pierderea calmului din pricina unui
cuvint, neincre¬derea si intoleranta impinse mult prea
departe fata de cei care nu fac parte din acelasi grup, exagerarea peste ma¬sura
a laudelor si a blamului, accesibilitatea pentru orice iluzie care flateaza
amorul propriu si onoarea profe¬sionala. Multe dintre trasaturile puerile
se gasesc amplu reprezentate si in perioade de civilizatie mai timpurii3, dar niciodata in proportiile si cu brutalitatea cu care se manifesta in
viata publica actuala. Nu este aici locul pentru o cercetare amanuntita a cauzelor
si a proliferarii acestui fenomen de cultura. Printre factorii care participa
la producerea lui, se numara in orice caz intrarea maselor semidezvoltate
in circuitul spiritual, relaxarea normelor morale, precum si conductibilitatea
prea mare pe care tehnica si organizarea le-au conferit societatii. Starea de
spirit adolescentina, neinfrinata de educatie, de forme si de traditie,
incearca sa obtina suprematia in toate domeniile, si reuseste cit
se poate de bine. Domenii in¬tregi ale formarii de opinie publica
sint dominate de temperamentul adolescentin si de intelepciunea
de club de tineret. Acrobatia cu numele este tipica pentru perioadele de exaltare
politica; asa s-au petrecut lucrurile in zilele Conventiei4.
Lordului Baden Powell ii revine cinstea de a fi inte¬les cel
dintii forta sociala a spiritului baietesc organizat si de a-l fi transpus
in uluitoarea sa creatie, Miscarea Cercetaseasca. Nu e cazul sa vorbim
despre puerilism, pentru ca aici avem de-a face cu un joc educativ al unor neadulti,
care este bazat pe inclinarile virstei respective si care stie sa
le foloseasca in vederea unui efect util. Sta¬tutele cercetasiei,
chiar ele, o numesc „joc". Lucrurile se schimba cind aceleasi
obiceiuri patrund in preocupari care vor sa treaca drept strict serioase
si sint incarcate cu pasiunile urite ale luptei sociale si
politice. Atunci se nas¬te intrebarea, esentiala aici: puerilismul
care prolifereaza din abundenta in societatea zilelor noastre trebuie
vazut ca o functie ludica sau nu?
La prima vedere, raspunsul pare sa fie „da", si in acest sens
chiar am interpretat fenomenul in consideratiile mele anterioare despre raportul dintre joc si cultura5. Acum insa, am
convingerea ca trebuie sa conturez mai precis determinarea notiunii de „joc"
si ca pe aceasta baza trebuie sa-i refuz puerilismului calificarea de „joc".
Un copil care se joaca nu e copilaros. Copilaros devine abia daca joaca il
plictiseste, sau daca nu stie de-a ce sa se joa¬ce. Daca puerilismul general
de azi ar fi joc autentic, atunci datorita lui ar trebui sa vedem societatea
pe dru¬mul de intoarcere spre formele de cultura arhaice, in
care jocul era un factor creator viu. Multi vor fi poate inclinati intr-adevar
sa salute in „recrutizarea" progresiva a societatii prima etapa
a unui asemenea drum de intoar¬cere. Credem ca pe nedrept, in
toate aceste fenomene ale unui spirit care isi sacrifica de bunavoie majoratul,
nu pu¬tem vedea decit semnele unei descompuneri iminente. Ele sint
lipsite de semnalmentele esentiale ale jocului autentic, cu toate ca de cele
mai multe ori comportarile puerile iau in aparenta forma de joc. Pentru
a redobindi consacrare, demnitate si stil, cultura va trebui sa paseasca
pe alte fagasuri.
Tot mai mult se impune concluzia ca elementul ludic al culturii, incepind
cu secolul al XVIII-lea, in care am avut impresia ca trebuie sa-l mai
semnalam ca fiind inca in plina inflorire, si-a pierdut semnificatia
ih aproape toate domeniile in care a fost odinioara la el acasa.
Cultura mo¬derna nu prea mai este „jucata", iar acolo unde pare
ca asei joaca, jocul este fals. intre timp, distinctia dintre joc si ne-joc
in fenomenele de cultura devine tot mai dificila, pe masura ce ne apropiem
de propria noastra epoca. Aceasta afirmatie este valabila mai mult ca oricind
atunci cind incercam sa ne dam seama de continutul politicii contemporane
ca fenomen de cultura. Nu cu mult timp in urma, viata politica normala,
in infatisarea ei demo¬cratica parlamentara, mai era inca
plina de elemente incontestabil ludice. Pornind de la citeva observatii razlete, presarate
in conferinta mea din 19336, unul din¬tre studentii mei a demonstrat
nu demult, in mod con¬vingator, intr-un studiu despre elocinta
parlamentara in Franta si in Anglia7, ca in Camera Comunelor,
de la sfir-situl secolului al XVIII-lea incoace, dezbaterile au
co¬respuns in mod substantial normelor unui joc, fiind dominate tot
timpul de momente de rivalitate personala. Are loc un neincetat meci,
in care anumiti matadori in¬cearca sa-si dea sah-mat unii altora,
fara sa prejudicieze insa interesele tarii, pe care le slujesc astfel
cu toata serio¬zitatea. Atmosfera si moravurile vietii parlamentare au fost
totdeauna pe de-a-ntregul sportive. La fel stau lu¬crurile si azi in
tarile care au ramas intr-o oarecare masura credincioase modelului englez.
Un spirit de camaraderie le mai ingaduie si in prezent celor mai
inversunati adver¬sari sa glumeasca impreuna in mod amical
imediat dupa dezbateri, intr-o maniera umoristica, lordul Hugh Cecil a
declarat ca episcopii sint indezirabili in Camera Lorzilor, pentru
ca apoi sa stea prieteneste de vorba despre acest subiect cu arhiepiscopul de
Canterbury. Din sfera ludica a Parlamentului face parte si asa-numitul gentlemen's
agreemenfi, inteles gresit uneori de catre unul dintre gentle¬meni.
Nu ni se pare ca exageram daca vedem in acest ele¬ment ludic, cel
putin in ce priveste Anglia, una dintre cele mai puternice laturi ale
parlamentarismului, atit de defai¬mat in zilele noastre. El
garanteaza o elasticitate a rapor¬turilor, care permite tensiuni altminteri
insuportabile, pentru ca ceea ce ucide este disparitia umorului. Aproape ca
nu mai este nevoie de demonstrat ca factorul ludic, in viata parlamentara
engleza, nu reiese numai din dis cutii si din formele traditionale ale adunarii, ci ca este legata si de intregul
aparat al alegerilor.
in moravurile politice americane, elementul ludic este mai evident decit
in parlamentarismul britanic. Cu mult inainte ca sistemul bipartinic
sa fi ajuns, in Statele Unite, sa semene, mai mult sau mai putin, cu rivalitatea
dintre' doua echipe, a caror diferentiere politica, pentru un pro¬fan, era
aproape cu neputinta de perceput, propaganda electorala se desfasura acolo pe
de-a-ntregul in forma unor jocuri nationale. Alegerile prezidentiale din
1840 au creat stilul celor de mai tirziu. Candidat era arunci popu¬larul
general Harrison. Partizanii lui nu aveau un pro¬gram, dar o intimplare
le-a dat un simbol, the logcabin, casa grosolana, facuta din busteni, a pionierului
— si cu acest semn au invins. Metoda proclamarii unui candidat pe
baza celui mai mare volum de voci9, adica a celor mai zgomotoase aclamatii,
a fost inaugurata la alegerile din 1860, care l-au dus la presedintie pe Lincoln.
Caracterul emotional al politicii americane se regaseste si in origi¬nile
specificului national, care nu si-a dezmintit niciodata provenienta din relatiile
primitive ale unei lumi alcatui¬te din pionieri. Fidelitatea partinica oarba,
organizarea secreta, entuziasmul masei, combinate cu o nazuinta co¬pilareasca
spre simboluri exterioare, confera elementului ludic din politica americana
un caracter naiv si spontan, care lipseste in miscarile de masa mai tinere
din Lumea Veche.
Mai putin simplu decit in cele doua tari citate mai sus stau lucrurile
cu jocul politic in Franta. Acolo, exista fara indoiala motive pentru
ca functionarea a numeroase par¬tide de guvernamint — care reprezinta
in cea mai mare parte grupuri de persoane si de interese si care, impotri¬va
oricaror interese ale statului, expun fara incetare tara, prin tactica
lor de rasturnare a cabinetelor, unor crize politice primejdioase — sa
fie considerata ca joc. Fina¬litatea colectiva sau individuala egoista,
mult prea vizi bila, a acestui sistem pluripartinic nu pare insa sa con¬corde cu
natura unui joc autentic.
Daca in politica interna a statelor contemporane gasim destule urme ale
factorului ludic, politica lor interna¬tionala nu ne ofera la prima vedere
decit prea putine prile¬juri de a ne gindi la sfera jocului.
Totusi, faptul in sine ca viata politica dintre natiuni a decazut pina
la nivelul unor acte de violenta de o gravitate nemaiintilnita inca
nu constituie un motiv de a elimina aici din oficiu notiu¬nea de „joc".
Am vazut indestul ca jocul poate fi crud si singeros si ca adeseori
este jucat in mod necinstit. Orice comunitate juridica sau de state are
de la natura o serie de caracteristici care o leaga de o comunitate de joc.
Un sistem de drept international se mentine datorita recu¬noasterii reciproce
a principiilor si regulilor, care, oricum ar fi fundamentate in metafizic,
in practica opereaza ca reguli de joc. Constatarea expresa ca pacta sunt
servanda10 contine in fapt o recunoastere ca integritatea sistemului nu
se bazeaza decit pe o vointa de participare la joc. De indata ce
unul dintre cei in cauza se sustrage regulilor sistemului, ori se prabuseste
intregul sistem al dreptu¬lui international (fie si numai temporar),
ori profana¬torul trebuie expulzat din comunitate, ca spargator de joc.
Mentinerea dreptului international a fost totdeauna dependenta in mare
masura de valabilitatea notiunilor de „onoare", buna-cuviinta, bonton".
Nu degeaba codul ideilor cavaleresti privitoare la onoare a jucat un rol important
in evolutia dreptului de razboi in Europa, in dreptul international
era inscrisa presupunerea tacita ca statul infrint in
razboi se comporta ca un pierzator demn, intocmai ca un gentleman, cu
toate ca nu se comporta ast¬fel decit arareori. Obligatia de a declara
oficial razboi facea parte, cu toate ca era ades incalcata, din buna-cuviinta
a statelor beligerante. Pe scurt: vechile elemente ludice ale razboiului, pe
care le-am intilnit pretutindeni in epocile arhaice, si pe
care se baza in buna parte obliga tivitatea respectarii regulilor de razboi, inca nu dispa¬rusera cu
totul, pina nu demult, nici in razboiul european modern.
O uzanta germana curenta numeste izbucnirea starii de razboi Ernstfalln. Ea
poate fi considerata un punct de vedere pur militar. Fata de luptele simulate
in timpul manevrelor si de pregatirea de razboi, razboiul „adeva¬rat"
se afla intr-adevar ca seriozitatea fata de joc. Lucrurile se schimba
intrucitva daca termenul Ernstfall trebuie inteles pe plan
politic. Caci atunci ar contine ideea ca, de fapt, pina la razboi activitatea
referitoare la prudenta externa nu a ajuns inca la deplina ei seriozitate,
la efi¬cacitatea ei propriu-zisa. intr-adevar, un asemenea mod de
a vedea lucrurile este practicat de unele persoane12. Pentru acele persoane,
intregul sistem de relatii diplo¬matice dintre state, atita
timp cit se misca pe fagasurile tratativelor si ale intelegerilor,
conteaza numai ca intro¬ducere la starea de razboi sau ca activitate de
tranzitie dintre doua razboaie. Este logic ca adeptii teoriei care nu considera
politica serioasa decit razboiul, deci inclusiv pregatirea lui, sa-i nege
in acelasi timp caracterul de competitie, deci de joc. in epocile
timpurii, spun ei, va fi avut poate factorul agonal un efect puternic in
razboi, dar razboiul de azi are un caracter care il inalta mai pre¬sus
de intrecerea straveche. Factorul agonal se bazeaza pe principiul „prieten-dusman".
Toate relatiile cu ade¬varat politice dintre popoare si state sint
dominate de acest principiu, care suna astfel13: Celalalt grup este intot¬deauna
fie prietenul, fie dusmanul tau. Dusman nu inseamna inimicus, i%Qp(x;
(echthros), adica om antipati¬zat personal, ba chiar om rau, ci doar hostis,
rcoJieuvoc, (polemios), adica strain, cel care sta in drumul sau survine
in drumul propriului tau grup. Schmitt vrea ca dusmanul sa nu fie privit nici ca rival sau ca adversar de joc. Pentru el, dusmanul nu
este decit antagonist, in cel mai literal sens al cuvintului,
deci acela care trebuie indepartat din drum. Daca acestei reduceri fortate
a notiunii de dus¬manie la un raport aproape mecanic i-a corespuns intr-a-devar
vreodata ceva in istorie, fie si aproximativ, atunci nu poate fi vorba
decit tocmai de antagonismul arhaic dintre fratii, clanuri sau triburi,
in care elementul ludic avea o insemnatate atit de precumpanitoare
si deasupra caruia evolutia culturii ne-a inaltat treptat, in masura
in care himera inumana a lui Schmitt nu e lipsita de un licar de dreptate,
concluzia trebuie sa fie: nu razboiul este Ernstfall, ci pacea. Caci abia daca
depaseste acest lamen¬tabil raport „prieten-dusman" isi
dobindeste omenirea dreptul la deplina recunoastere a demnitatii ei. Razboiul,
cu tot ceea ce il provoaca sau il insoteste, ramine
vesnic prins in demonicele catuse magice ale jocului.
Dar aici se dezvaluie inca o data tulburatoarea insolu¬bilitate a
problemei: joc sau seriozitate? Noi am ajuns incet-incet la convingerea
ca intreaga cultura este fun¬damentata pe jocul nobil si ca, pentru
a-si desfasura su¬prema calitate, ca stil si demnitate, nu poate fi lipsita
de acest continut ludic. Nicaieri in alta parte, respectarea unor reguli
fixate nu este atit de indispensabila ca in re¬latiile dintre
popoare si state. Daca regulile sint incalcate, societatea decade
in barbarie si haos. Pe de alta parte, cre¬dem ca tocmai in
razboi trebuie sa vedem reintoarcerea la atitudinea agonala, care a dat
forma si continut jocu¬lui primitiv pentru prestigiu.
Dar tocmai razboiul modern a pierdut, pare-se, orice contact cu jocul. State
de inalta cultura se retrag cu totul din comunitatea dreptului international
si practica fara rusine un pacta non sunt servanda. O lume care, datorita propriei
sale configuratii, este nevoita tot mai mult sa practice intelegerea reciproca
in forme politice, fara a fo¬losi masura maxima a distrugatoarelor
sale mijloace de constringere, nu poate exista fara conventii limitative
salutare, care, in caz de conflict, reduc primejdia si mentin intacta
posibilitatea de colaborare. Datorita perfectiunii mijloacelor sale, razboiul s-a transformat din ultima ratio aregum — n.ed.i14
in ultima rabies15. in politica zilelor noastre, care se bazeaza
pe extrema promptitudine si — daca trebuie — pe extrema dispozitie
de a duce razboi, cu greu se mai poate recunoaste o umbra a vechii atitu¬dini
ludice. Tot ceea ce leaga razboiul de sarbatoare si de cult a disparut din razboiul
contemporan si, o data cu aceasta alienare a jocului, si-a pierdut si locul
ca ele¬ment al culturii. Si totusi, razboiul ramine ceea ce a spus
Chamberlain in primele zile ale lunii septembrie 1939: un joc de noroc,
a gambie.
Ideea de joc nu poate lua nastere de indata ce privim lucrurile de pe
pozitia celor atacati, a celor ce lupta pen¬tru dreptatea si pentru libertatea
lor. De ce nu? De ce, in acest caz, asocierea ideii de lupta cu cea de
joc este exclusa? Pentru ca aici lupta are o valoare morala si pen¬tru ca
in continutul moral se afla punctul in care califi¬carea drept
joc isi pierde semnificatia, in criteriul valorii etice isi
gaseste rezolvare, pentru fiecare caz in parte, vesnica indoiala:
joc sau seriozitate? Cel ce nesocoteste valoarea obiectiva a dreptului si a
normelor morale nu gaseste niciodata acea rezolvare. Politica este bine infip¬ta,
cu toate radacinile ei, in solul primitiv al culturii jucate in
competitie. Ea nu se poate desprinde de acolo si nu se poate inalta decit
printr-un ethos, care repudiaza valabilitatea raportului „prieten-dusman"
si nu recu¬noaste ca norma suprema pretentiile propriului popor.
incetul cu incetul, ne-am si apropiat de o concluzie: cultura autentica
nu poate exista fara un anumit conti¬nut ludic, deoarece cultura presupune
o anumita auto-limitare si stapinire de sine, o anumita aptitudine de
a nu vedea in propriile ei tendinte extremul si supremul, ci de a se vedea
inchisa inlauntrul unor anumite hotare, acceptate de bunavoie. Cultura
mai vrea inca si acum,
intr-un anumit sens, sa fie jucata, pe baza de conventi reciproca, dupa
anumite reguli.
Civilizatia autentica pretinde oricind si in orice privinta fair
play, iar fair piay nu este altceva decit echivalentul exprimat
in termeni ludici, al bunei-credinte. Cel ce strica jocul strica insasi
cultura. Pentru ca acest continut ludic al civilizatiei sa fie creator si promotor
de cultura, tre¬buie sa fie pur. Nu trebuie sa constea din abaterea sau
dezertarea de la normele prescrise de ratiune si omenie Nu trebuie sa fie aparenta
inselatoare, in spatele careia se mascheaza o intentie de a realiza
anumite scopuri prin forme ludice cultivate anume. Jocul autentic exclude orice
propaganda. Tinta lui se afla in el insusi.
Cu prilejul tratarii subiectului nostru, am incercat sa ne tinem cit
mai mult posibil de o notiune de „joc" avind drept premise
o serie de semnalmente pozitive si ime¬diat acceptate ale jocului. Cu alte
cuvinte, am luat jocul in intelesul lui cotidian evident si am vrut
sa evitam scurt¬circuitul spiritului, care declara ca totul este joc. La
sfirsit insa, la capatul demonstratiei noastre, ne asteapta totusi
aceasta conceptie si ne sileste sa dam socoteala.
„Cu cit mai bine a socotit Heraclit parerile omenesti doar «jocuri
de copii»", asa ne vorbeste despre el traditia ulterioara16. La inceputul
consideratiilor de fata17, am citat cuvintele lui Platon, care sint destul
de importante ca sa le evocam inca o data aici. „E adevarat ca trebile
omenesti nu sint vrednice de multa seriozitate, dar este necesar sa fii
serios, cu toate ca asta nu e o fericire." Sa acordam atunci aceasta seriozitate
lucrurilor care o meri¬ta. „Trebuie sa procedam serios cu ceea ce
este serios, si nu altminteri. Prin natura lucrurilor, singur Dumnezeu este
vrednic de o binecuvintata seriozitate, in timp ce omul a fost facut
sa fie o jucarie a lui Dumnezeu, si asta este cel mai bun lucru la el. De aceea,
orice barbat si orice femeie trebuie sa-si petreaca viata jucind in felul acesta cele
mai frumoase jocuri, iar starea lor de spirit sa fie toc¬mai opusa celei
de acum." Atunci, daca jocul este lucrul cel mai serios — „viata
trebuie traita jucind anumite jocuri, cu sacrificii, cintece si
dansuri, pentru a-i dispune favorabil pe zei si a castiga in lupta".
Astfel, „vor trai dupa felul firii lor, caci in cele mai multe privinte
sint mario¬nete si nu au parte de adevar decit intr-o
mica masura." „Rau mai ponegresti omenirea, strainule", replica
cela¬lalt. Iar raspunsul este: „larta-ma. Cu privirea catre Dum¬nezeu
si tulburat de vederea Lui am vorbit asa. Atunci, daca vrei, sa nu ne dispretuim
speta si s-o socotim vred¬nica de oarecare seriozitate."18
Mintea omeneasca nu se poate desprinde din cercul ma¬gic al jocului decit
indreptindu-si privirea spre tot ce e mai sfint. Daca cerceteaza lucrurile
cu ajutorul gindirii logice, nu ajunge prea departe. Cind gindirea
umana contempla toate comorile spiritului si verifica toate splendorile capa¬citatii
sale, gaseste totdeauna pe terenul oricarei judecati serioase o ramasita de
problematica. Fiecare sentinta a unei judecati peremptorii este recunoscuta
in propria constiinta ca nedeplin concluziva. in acel punct unde
judecata sovaie, se prabuseste ideea seriozitatii absolute, in locul vechiului
„Totul e desertaciune", pare atunci ca vrea sa se strecoare, poate,
cu o sonoritate intrucitva mai pozitiva, un „Totul este joc".
Pare o metafora ieftina, o simpla neputinta a mintii. Totusi, este intelepciunea
la care a ajuns Platon cind a spus ca omul este o jucarie a zeilor. Intr-o
minunata revarsare a imaginatiei, ideea revine in cartea Pildelor lui
Solomon.19 Acolo, intelepciu¬nea Vesnica, obirsie a dreptatii
si a maririi, spune ca,
inaintea oricarei Creatii, se juca in fata lui Dumnezeu pen¬tru
desfatarea Lui si se juca pe rotundul pamintului Lui, gasindu-si placerea
printre fiii oamenilor.
Cel ce simte ca in vesnica rotire a notiunii „joc-serio-zitate"
mintea ii este cuprinsa de ameteala, gaseste in etic punctul de
sprijin care evadase in logic. Jocul in sine — spuneam la
inceput — se afla in afara sferei normelor morale. El nu este
in sine nici rau, nici bun. Daca insa omul are de luat o hotarire
sau daca o actiune spre care il mina vointa lui si care ii
este prescrisa ca serioasa ra-mine ingaduita ca joc, constiinta
lui morala ii ofera ne¬mijlocit solutia. De indata ce la hotarirea
de a savirsi fapta participa simtamintele de adevar si de dreptate, de
indu¬rare si de iertare, problema nu mai are nici un sens. O singura
picatura de milostenie este de ajuns pentru a inalta actiunile noastre
deasupra diferentierilor mintii ginditoare. in orice constiinta
morala intemeiata pe recu¬noasterea justitiei si a dementei, problema
„joc sau seri¬ozitate", care pina la urma a ramas insolubila,
e definitiv redusa la tacere.