d6t12tl

Nu vrem sa pierdem vreme cu intrebarea: ce trebuie sa intelegem prin „actual"? Se intelege de la sine ca tim¬pul despre care vorbim e totdeauna un trecut istoric, un trecut care se farimiteaza in urma noastra, pe masura ce ne departam de el. Fenomene care in constiinta unui om mai tinar conteaza ca fiind „de odinioara", tin inca, pen¬tru altul mai in virsta, de notiunea „vremea noastra", nu pentru ca acesta isi mai aduce aminte personal de ele, ci pentru ca ele mai participa la cultura lui. Totusi, asta nu depinde numai de generatia din care face parte omul, ci si de cunostintele pe care le poseda. Un om cu orientare istorica va concepe de regula, in inchipuirea sa, o bucata mai mare de trecut ca „moderna" sau „actuala" decit cel care traieste in miopia clipei. De aceea, termenul „cultura actuala" e folosit aici cu o marja larga, care se intinde mult inapoi, pina in secolul al XlX-lea.
intrebarea suna astfel: in ce masura cultura in care traim se desfasoara in formele jocului? in ce masura spi¬ritul ludic actioneaza asupra omului care traieste aceasta cultura? Secolul precedent, am fost noi de parere, a pier¬dut mult din elementele ludice care le caracterizeaza pe cele dinaintea lui. Aceasta lipsa s-a remediat, sau a devenit si mai mare?
La prima vedere, pare ca un fenomen compensator ex¬trem de important a reparat mai mult decit perfect pier¬derea de forme ludice din viata sociala. Sportul ca functie sociala si-a largit tot mai mult semnificatia in societate Si a atras inlauntrul domeniului sau tot mai mult teren.
intrecerile in indeminare, in putere si in capacitate de rezistenta au ocupat dintotdeauna un loc important in orice civilizatie, fie legate de cult, fie ca simple jocuri baie¬testi si divertismente festive. Societatea feudala a Evului Mediu a acordat de fapt o atentie deosebita numai turni¬rului. In puternica sa dramatizare si in haina sa aristo¬cratica, turnirul nu poate fi numit sport pur si simplu caci indeplinea in acelasi timp o functie teatrala. Numai o mica elita lua parte activa la turnir, in general, idealul bisericesc nu admitea pretuirea exercitiului fizic si a voiosului joc al fortei, decit ca element al educatiei nobi¬liare, cu toate ca etnologia ne arata, prin nenumarate fap¬te, cit de mult si cit de bucuros se masura in jocuri si poporul medieval. Idealul de eruditie al umanismului era la fel de putin apt ca si strictul ideal moralist al Reformei si al Contrareformei sa confere jocului si exercitiului fizic prea multa recunoastere ca valori culturale. Deplasari im¬portante ale locului lor in viata nu se pot observa pina in secolul al XVIII-lea.
Formele principale ale competitiei sportive sint, prin natura lucrurilor, constante si stravechi, in unele dintre ele, proba de putere sau de viteza se afla ca atare in prim-plan. Alergarea pe jos (cu sau fara patine), cursa de cai (trap sau galop), ridicarea de greutati, tragerea la tinta etc. fac parte din aceasta categorie. Desi in toate epocile oamenii s-au luat la intrecere ca sa vada cine alearga, vis-leste ori inoata mai repede sau cine sta mai mult timp sub apa (tinindu-se anume la fund unul pe altul, ca in Beowulf), aceste forme de competitii nu adopta decit intr-o masura redusa caracterul de jocuri organizate. To¬tusi, nimeni nu va sovai sa le intituleze jocuri, ca urmare a insusi principiului lor general. Exista insa si forme care evolueaza de la sine spre stadiul de jocuri organi¬zate, dotate cu un sistem de reguli. Acest lucru este ade¬varat mai ales in cazul jocurilor cu mingea si al celor de-a prinselea.
Ajungem acum la trecerea de la divertismentul ocazio¬nal la intrecerile de club si competitionale organizate anume. Pe tablourile olandeze din secolul al XVII-lea, ve omuleti care bat de zor mingea, dar despre o orga¬nizare a jocului in cluburi sau despre instituirea expresa de concursuri riu se aude, dupa cite stiu, decit prea pu¬tin. Este evident ca o astfel de organizare expresa in¬tervine cel mai lesne la jocurile in care un grup joaca impotriva altui grup. Procesul acesta este si el vechi de cind lumea: un sat se masoara cu alt sat, o scoala joaca impotriva altei scoli, un cartier impotriva altui cartier. Mai ales jocurile cu mingi mari sint cele care impun antrenarea in comun a unor echipe fixe, si tot acolo apare si activi¬tatea sportiva moderna. Faptul ca fenomenul respectiv s-a raspindit in secolul al XlX-lea din Anglia este, pina la un punct, explicabil, cu toate ca factorul specificitatii nationale engleze, care, fara indoiala, a contribuit la producerea fenomenului si la raspindirea lui, ramine cu neputinta de identificat si de demonstrat. Unele carac¬teristici ale societatii engleze au contribuit, si ele, in aceeasi masura. Autonomia locala a accentuat spiritul de coeziune si de solidaritate. Absenta unui serviciu mili¬tar obligatoriu si general a favorizat prilejul si nevoia de a face exercitii fizice voluntare, in aceeasi directie au actionat si formele invatamintului. in sfirsit, configu¬ratia solului si peisajul, care in pajistile comunale, asa-nu-mitele commons, ofereau cele mai frumoase terenuri de joc, trebuie sa fi avut si ele un rol foarte important.
Evolutia activitatii sportive are loc, incepind cu ulti¬mul sfert al secolului al XlX-lea, in sensul ca jocul este privit cu tot mai multa seriozitate. Regulile devin mai severe si asociate cu tot mai multe subtilitati. Nivelul per¬formantelor creste. Toata lumea cunoaste gravurile din prima jumatate a secolului trecut, care redau imaginea unor jucatori de crichet cu cilindrul pe cap. Nu mai au nevoie de comentarii.
Cu timpul insa, o data cu sistematizarea si discipli¬narea crescinda a jocului, se pierde o parte din continu¬tul ludic pur. Fenomenul se vadeste in distinctia dintre profesionisti si amatori. Grupul constituit pentru joc ii exclude pe cei pentru care jocul nu mai e joc si care, desi inzestrati cu mai multa dexteritate decit ceilalti, ca po zitie se afla mai prejos decit jucatorii adevarati. Atitudinea profesionistului nu se mai inscrie intre reperele jocului; din ea, nu se degajeaza spontaneitate si nonsalanta, in societatea moderna, sportul se departeaza treptat de sfera pur ludica si devine un element sui generis: nu mai e joc, si totusi nici seriozitate, in societatea zilelor noas¬tre, sportul ocupa un loc detasat de procesul de cultura propriu-zis, care se desfasoara in afara lui. in civilizatiile arhaice, intrecerile faceau parte din serbarile sacre. Erau indispensabile, ca actiuni sfinte si izbavitoare, in sportul modern, aceasta legatura cu cultul s-a pierdut cu totul. Sportul a devenit absolut profan si nu mai are nici o lega¬tura organica sau de alta natura cu structura societatii, chiar daca exercitarea lui este impusa de autoritati. Azi, sportul este mai degraba o manifestare autonoma a unor instincte agonale, decit un factor al unui simt comunitar fertil. Perfectiunea cu care stie tehnica sociala moderna sa amplifice efectul exterior al demonstratiilor de masa nu schimba cu nimic faptul ca nici olimpiadele, nici organizarea sporturilor in universitatile americane, nici propaganda zgomotoasa referitoare la competitiile inter¬nationale nu pot inalta sportul la rangul de activitate crea¬toare de stil si de cultura. Oricit de important ar fi el pentru participanti si pentru spectatori, sportul ramine o functie sterila, in care vechiul factor ludic s-a stins.
Aceasta conceptie contrazice categoric opinia publica actuala, pentru care sportul trece drept elementul ludic prin excelenta in cultura noastra, in realitate, sportul a pierdut din continutul sau ludic tot ce avea mai bun. Jocul a devenit serios; starea de spirit ludica a disparut, mai mult sau mai putin, din el. Merita atentie faptul ca aceas¬ta deplasare inspre seriozitate au cunoscut-o si jocurile neatletice, indeosebi cele bazate pe un calcul mintal, ca sahul si jocul de carti.
in jocurile jucate pe o tabla si in cele cu mutari de pie¬se, foarte importante chiar la popoarele primitive, este prezent de la bun inceput, chiar daca e vorba de jocuri de noroc (deci din grupul ruletei), un element de serio¬zitate. Atmosfera de veselie lipseste aproape cu totul, mai ales acolo unde hazardul nu joaca nici un rol, ca la dame, sah, halma, tintar etc. Totusi, aceste jocuri ramin complet determinate in sine, in cadrul definitiei jocului. Abia in ultima vreme, publicitatea, cu campionatele oficiale, cu intrecerile publice, cu inregistrarea recordurilor, cu repor¬tajele facute in stilul ei literar caracteristic, a incorporat toate aceste jocuri de inteligenta, fie jucate pe o tabla, fie cu carti, in sport.
Jocul de carti se deosebeste de cele jucate pe o tabla prin aceea ca la carti hazardul nu este niciodata elimi¬nat cu totul, in calitate de joc de noroc, jocul de carti ra¬mine, ca atmosfera si preocupare spirituala, alaturi de jocul in zaruri, prea putin apt de a determina formarea de cluburi sau de a prilejui intreceri publice. Jocul de carti bazat pe inteligenta, in schimb, ingaduie o astfel de dez¬voltare. Aici insa, crescinda deplasare inspre seriozitate este extraordinar de graitoare. De la ombru (l'hombre) si cadril (quadrillo), trecind prin whist, pina la bridge, jocul de carti cunoaste un proces de rafinare crescinda, dar abia la bridge pune tehnica sociala moderna stapinire pe joc. Cu manuale si sisteme, cu mari maestri si antrenori pro¬fesionisti, bridge-ul a devenit o treaba cum nu se poate mai serioasa. Un reportaj aparut recent intr-un ziar apre¬cia venitul anual al sotilor Culbertson la peste 200 000 de dolari, in calitate de craze27 indelungat si general, bridge-ul absoarbe zilnic formidabile cantitati de energie intelectuala, fie spre binele, fie spre paguba societatii. Despre o diagoge nobila, in sensul pe care l-a dat acestui cuvint Aristotel, cu greu se poate vorbi aici: o pricepere absolut sterila (care nu ascute aptitudinile intelectuale decit unilateral si care nu imbogateste sufletul) solicita si consuma o cantitate de intelect si de incordare mintala, care ar fi putut fi folosita mai bine,... dar care ar fi ajuns poate sa fie folosita mai rau. Locul pe care il ocupa bridge-ul in viata contemporana inseamna in aparenta o nemaipomenita accentuare a elementului ludic in cul tura noastra, in realitate, lucrurile nu stau asa. Ca sa joace cu adevarat, omul, cit timp joaca, trebuie sa fie din nou copil. Se poate oare afirma acest lucru despre daruirea celor care sint absorbiti de un astfel de joc de inteligenta extrem de rafinat? Daca nu, atunci jocului ii lipseste aici calitatea sa esentiala.
Stradania de a stabili continutul ludic al incilcitei noastre contemporaneitati ne duce mereu la concluzii contradictorii, in sport, am avut de-a face cu o activitate constienta si recunoscuta ca joc, dar care este impinsa la un asemenea grad de organizare tehnica, de echipare ma¬teriala si de chibzuinta stiintifica, incit in exercitarea ei colectiva si publica atmosfera ludica propriu-zisa ame¬ninta sa se piarda. Acestei inclinari a jocului, de a se pre¬face in lucru serios, li se opun insa fenomene care par sa contina contrariul. Preocupari motivate de interes sau de necesitate, deci care initial nu prezinta forma de joc, isi dezvolta secundar un caracter care cu greu poate fi con¬ceput altfel decit ca fiind cel al jocului. Valabilitatea actiu¬nii se limiteaza la o sfera inchisa in sine insasi, iar regulile valabile inlauntrul ei isi pierd finalitatea generala, in cazul sportului, asadar: un joc, care se rigidizeaza de¬venind seriozitate, dar care este considerat inca joc, iar dupa aceea o preocupare serioasa, care degenereaza de¬venind joc, dar conteaza in continuare ca seriozitate. Am¬bele fenomene sint legate intre ele de puternicul simt agonal, care domina lumea in alte forme decit inainte.
in cistigarea terenului de catre acest simt agonal, care izgoneste din lume latura ludica, este implicat un factor de natura exterioara, in fond independent de spiritul civilizatiei, anume faptul ca, in toate domeniile si cu toate mijloacele, relatiile dintre oameni au devenit, intr-o masura atit de extraordinara*, mai lesnicioase. Tehnica, publicitatea si propaganda suscita pretutindeni compe¬titia si fac ca satisfacerea acestui instinct sa fie posibila. Concurenta comerciala nu face parte din jocurile origi¬nare, stravechi si sacre. Ea apare abia arunci cind comertul incepe sa creeze cimpuri de activitate, inlauntrul carora fiecare trebuie sa incerce sa-l intreaca pe celalalt, sa fie mai smecher decit celalalt. Reguli limitative, adica uzan¬tele comerciale, devin repede indispensabile in cadrul acestui domeniu. Pina intr-o epoca relativ recenta, con¬curenta comerciala pastreaza o infatisare primitiva si nu devine intensiva decit datorita traficului modern, pro¬pagandei comerciale si statisticii. Nu se putea ca notiunea de „record", aparuta in sport, sa nu cistige teren si in lumea afacerilor. Record, in intelesul curent actual, insem¬na la origine semnul pe care cel dintii patinator sosit la han — pentru a traduce totul in termeni olandezi — il cresta pe raboj, adica pe grinda. Statistica industriala, comparata cu cea comerciala, a adus cu sine, in mod auto¬mat, intrarea acestui element sportiv in viata economica si tehnica. Pretutindeni unde de performanta industriala se leaga un aspect sportiv, stradania de a bate recordul are cuvintul: cel mai mare tonaj al unui pachebot, pan¬glica albastra pentru cea mai rapida traversare a ocea¬nului. Un element pur ludic a impins aici motivul utilitar cu totul pe ultimul plan: seriozitatea devine joc. O intre¬prindere mare introduce in mod constient in propriul ei cerc factorul sportiv pentru a-si imbunatati performantele. Astfel, procesul s-a si inversat din nou: jocul devine iarasi o treaba serioasa. Cu prilejul proclamarii sale ca doc¬tor honoris causa al Scolii Superioare de Comert din Rotterdam, dr. A. F. Philips a declarat:
„inca de la intrarea mea in societatea anonima, s-a por¬nit o intrecere intre directia tehnica si cea comerciala: care din doua face treaba mai buna? Cea tehnica incerca sa fabrice atit de multe produse, incit directia comerciala sa nu le poata desface, iar directia comerciala incerca sa vinda atit de mult, incit fabricatia sa nu poata tine pasul cu vinzarea. Aceasta intrecere mai continua si azi: ba o ia una dintre directii inainte, ba e in frunte cealalta, asa ca atit fratele meu, cit si eu, n-am considerat de fapt nici¬odata munca noastra ca o sarcina, ci ca un sport, punct de vedere pe care incercam sa-l insuflam colaboratorilor nostri, ca si celor mai tineri decit noi."
in vederea stimularii acestui spirit competitional, marea intreprindere isi constituie apoi propriile sale for matii sportive si merge chiar atit de departe, incit cu dul la un viitor Unsprezece, angajeaza muncitori ti -seama nu numai de priceperea lor profesionala. laras' t inversat procesul.
Cit despre elementul ludic din arta contemporana tuatia e mai putin simpla decit in cazul factorului a'e nai din viata intreprinderilor. S-a afirmat mai sus rv naturii productiei de arta si executiei artistice nu-i este citusi de putin strain un element ludic. Acesta a fost extraordinar de elocvent in artele muzicale, unde un continut ludic foarte puternic poate fi considerat de-a dreptul fundamental si esential, in artele plastice, un simt ludic a parut ca este caracteristic pentru tot ceea ce e decoratie, cu alte cuvinte ca factorul ludic in configu¬rarea artistica opereaza mai ales acolo unde mintea si mina se pot misca in modul cel mai liber, in plus, factorul ludic s-a facut simtit aici, ca pretutindeni, in forma probei, a turului de forta, a performantei realizate in intrecere. Se naste insa intrebarea daca acest element ludic in arta, de la sfirsitul secolului al XVIII-lea incoace, a cistigat sau a pierdut.
Procesul cultural care a facut ca arta sa se desprinda treptat de baza ei ca functie vitala a vietii sociale si a trans-format-o tot mai mult intr-o activitate autonoma, libera, a individului a durat secole. O borna kilometrica pe dru¬mul acestui proces a fost clipa in care tabloul inramat a impins pe ultimul plan pictura murala si in care gravu¬ra a izgonit ilustrarea manuala a cartilor. O translatie si¬milara a socialului inspre individual se ascundea in deplasarea centrului de greutate al arhitecturii dupa epo¬ca Renasterii. Acum nu i se mai cereau, ca sarcina prin¬cipala, biserici si palate, ci locuinte, nu galerii fastuoase, ci incaperi de locuit. Arta a devenit mai intima, dar toto¬data mai izolata, o problema a individului. Tot astfel, muzica de camera si liedul, create pentru satisfacerea ne¬voilor estetice personale, au inceput sa intreaca, in am¬ploarea efectului si de cele mai multe ori si in intensitatea expresiei, formele artistice cu caracter mai public.
in acelasi timp insa, a avut loc si o alta schimbare in ctia artei. Arta a devenit din ce in ce mai recunoscuta valoare culturala complet autonoma si de nivel extra dinar de inalt. Pina in secolul al XVIII-lea, arta nu ocu-ase de fapt, pe scara valorilor culturale decit un loc intru totul subordonat: era o podoaba nobila a vietii privile¬giatilor. Placerea estetica era resimtita la fel ca si acum, dar era interpretata de regula fie ca elevatie religioasa, fie ca o curiozitate de calitate superioara, care tindea spre divertisment sau spre distractie. Artistul, desi tot mese¬rias, continua sa treaca drept sluga, in timp ce practicarea stiintei era un privilegiu al celor lipsiti de griji.
Marea schimbare, aici, a incoltit din noua orientare es¬tetica a mintii, care a intervenit dupa mijlocul secolului al XVIII-lea, intr-o forma romantica si in una clasicista. Curentul principal este cel romantic, celalalt e cuprins in el. Din amindoua la un loc, izvoraste inaltarea pina la cer a placerii estetice pe scara valorilor vietii; pina la cer, pen¬tru ca de acum inainte prea va trebui sa ia locul unei con¬stiinte religioase slabite. De la Winckelmann, linia merge pina la John Ruskin. Abia catre sfirsitul secolului al XlX-lea, voga artei patrunde, nu fara influenta tehnicii repro¬ducerii fotografice, pina la masele cultivate. Arta devine domeniu public, iar dragostea de arta devine de bonton. Ideea ca artistul e o fiinta superioara isi face loc pretu¬tindeni. Snobismul se intinde si pune stapinire pe public, in acelasi timp, nazuinta convulsiva spre originalitate devine un impuls principal al productiei. Aceasta nevoie neincetata de ceva mereu nou si nemaipomenit tiraste arta de pe panta impresionismului spre excesele secolu¬lui al XX-lea. Pentru factorii daunatori ai procesului de productie modern, arta este mai accesibila decit stiinta. Mecanizarea, reclama, goana dupa efect au mai multa priza asupra ei, pentru ca ea lucreaza mai direct pentru piata, si cu mijloace tehnice.
in toate acestea, elementul ludic trebuie cautat departe. Din secolul al XVIII-lea incoace, arta, devenita constien¬ta ca e factor de cultura, dupa toate aparentele mai mult a pierdut din calitatea ei ludica decit a cistigat. A con tribuit asta oare la ascensiunea ei? Nu ar fi cu neputinta de afirmat ca pentru arta a fost mai degraba o binecu-vintare ca a ramas inca, in buna parte, inconstienta de semnificatia pe care o vehiculeaza si de frumusetea pe care o creeaza. Datorita puternicei constiinte a propriei capacitati de a darui fericirea suprema, si-a pierdut o par¬te din insusirea de a fi vesnic copil.
Privind insa lucrurile de pe o alta latura, am putea ve¬dea o anumita intensificare a elementului ludic din viata artistica, si iata in ce. Artistul e considerat ca o fiinta ex¬ceptionala, care se inalta deasupra majoritatii semenilor sai, si trebuie sa se bucure de un anumit respect. Ca sa poata resimti aceasta idee de exceptionalitate, are nevoie de un public de admiratori sau de un grup de adepti, pentru ca masa nu-i daruieste acel respect decit cel mult in fraze. La fel ca pentru poezia cea mai veche, pentru arta moderna e indispensabil un anumit ezoterism. La baza fiecarui ezoterism, se afla o conventie: noi, initiatii, vom gasi ca acest lucru este asa si nu altfel, il vom intelege asa si nu altfel, il vom admira asa si nu altfel. Este nevoie de o comunitate de joc, care se retranseaza in ritualurile ei. Pretutindeni unde o parola cu terminatia -ism reuneste o orientare artistica, calificarea unei comu¬nitati de joc este evidenta. Aparatul de publicitate mo¬dern, cu critica de arta de inalt nivel literar, cu expozitii si conferinte, este apta sa accentueze caracterul ludic al manifestarilor artistice.
Cu totul altfel decit cu privire la arta stau lucrurile cu o incercare de a determina continutul ludic al stiintei moderne. Motivul este ca la aceasta din urma ajungem aproape nemijlocit inapoi la problema fundamentala: ce este jocul? in timp ce pina acum am incercat tot timpul sa pornim de la o categorie „joc" ca marime data si una¬nim acceptata. Am spus la inceput ca una dintre conditi¬ile si caracteristicile esentiale ale jocului este: un spatiu de joc, un cerc delimitat anume, inlauntrul caruia se des¬fasoara actiunea si sint valabile regulile. Este evidenta inclinarea de a vedea cu anticipatie in indiferent care ast¬fel de incinta inchisa un spatiu de joc. Nimic nu e mai usor decit sa atribuim fiecarei stiinte, pe baza izolarii inla¬untrul hotarelor metodei si conceptiei proprii, un carac¬ter ludic. Daca insa ne cramponam de o notiune ludica manifesta si valabila pentru gindirea spontana, atunci pentru o calificare drept joc este nevoie de ceva mai mult decit doar de spatiul de joc. Jocul este temporal; el se desfasoara si nu are alt scop propriu in afara de el insusi. Jocul este purtat de o constiinta de relaxare voioasa, in afara cerintelor vietii obisnuite. Nimic din toate acestea nu este adevarat in cazul stiintei. Caci ea cauta desigur un contact cu realitatea generala si o vala¬bilitate pentru aceasta. Regulile ei nu sint, ca ale jocului, date o data pentru totdeauna. Ea e dezmintita fara ince¬tare de experienta, si atunci se modifica singura. Regulile unui joc nu pot fi dezmintite. Jocul poate fi variat, dar modificat nu.
De aceea, exista toate motivele pentru ca o concluzie de felul „orice stiinta nu este decit un joc" sa fie data deo¬camdata de-o parte ca fiind o intelepciune prea ieftina, intrucitva diferita este intrebarea daca o stiinta nu se poate apuca sa „se joace" inlauntrul domeniului delimi¬tat de propria ei metoda. Astfel, ca sa luam un exemplu, de orice inclinare catre sistematizarea continua se leaga aproape indisolubil o tendinta inspre ludic. Stiinta veche, fara suficienta fundamentare pe experienta, obisnuia sa se distreze cu sistematizarea neintemeiata a tuturor cali¬tatilor si notiunilor imaginabile. Observatia si calculul constituie aici, ce-i drept, o frina, dar nu o garantie abso¬luta. Termenii unei metode speciale o data elaborate mai pot fi oricand manipulati cu usurinta, ca niste figuri de joc. Lucrul acesta le-a fost reprosat din cele mai vechi tim¬puri juristilor. Lingvistica a meritat reprosul, atita timp cit a luat parte, fara sa-i pese, la vechiul joc al explicarii cuvintelor, care a fost la moda de cind cu Vechiul Tes¬tament si cu Vedele, si care este practicat inca, zi de zi, de toti cei ce n-au habar de lingvistica. Este oare sigur ca cele mai recente scoli sintactice strict stiintifice nu sint pe drum spre o noua ludificare? Nu sint oare reduse atitea stiinte, printr-o explicare mult prea de-a gata a ter minologiei freudiene de catre chemati si nechemati, \a niste simple jocuri?
Facind abstractie de posibilitatea ca omul de stiinta profesionist sau amator, sa „se joace" cu termenii specia¬litatii lui, activitatea stiintifica e si ea atrasa pe fagasurile jocului de catre inclinarea spre intrecere. Cu toate ca in stiinta competitia are o baza mai putin direct economica decit in arta, pe de alta parte desfasurarii logice a cul¬turii ii este mult mai specific, prin insasi natura ei, carac¬terul de controversa. Am vorbit mai sus despre originile intelepciunii si ale stiintei in epocile arhaice: ele se aflau tot timpul in agonal. „Stiinta este polemica", s-a spus, nu fara temei. Totusi, e un semn nefavorabil daca intr-o stiinta dorinta de a i-o lua inainte altuia cu o descoperire sau de a-l da gata cu o argumentare vine prea energic in prim-plan. Adevarata nazuinta spre cunoasterea ade¬varului prin cercetare nu pune pret pe triumful asupra unui adversar.
in concluzie, am fi inclinati sa credem ca stiinta moder¬na — atita timp cit se cramponeaza de cerinte stricte refe¬ritoare la exactitate si la dragostea de adevar si, pe de alta parte, atita timp cit o notiune ludica evidenta ramine pen¬tru noi criteriu — este relativ putin accesibila pentru ati¬tudinea ludica si prezinta cu siguranta trasaturi mai putin ludice decit in epoca primului ei inceput sau in cea a revenirii ei la o viata noua, adica de la Renastere pina in secolul al XVIII-lea.
Daca ne indreptam acum, in sfirsit, spre determinarea continutului ludic in viata sociala actuala in general, inclusiv in viata politica, trebuie mai intii sa discernem bine doua posibilitati. Una este urmatoarea: constatam ca unele forme ludice sint folosite in mod mai mult sau mai putin constient pentru a acoperi o finalitate sociala sau politica, in acest caz, nu avem de-a face cu eternul element ludic al culturii, pe care am incercat sa-l expunem in paginile de fata, ci cu un joc fals. Cealalta posibilitate este urmatoarea: lovindu-ne de fenomene care au super¬ficial aparenta ludicului, ajungem pe un fagas gresit. Caci viata cotidiana a societatii actuale este dominata
intr-o masura crescinda de o insusire care are citeva tra¬saturi comune cu simtul ludic si in care am putea crede eventual ca descoperim un extraordinar de bogat element ludic al culturii moderne. Este insusirea pe care o putem desemna cel mai bine ca „puerilism", cuvint apt sa cu¬prinda intr-un singur termen comportarea copilaroasa si strengaria. Dar comportarea copilareasca si jocul nu sint acelasi lucru. Cind, acum citiva ani, am socotit ca pot cu¬prinde un numar de fenomene ingrijoratoare ale vietii so¬ciale actuale sub denumirea de „puerilism"2, aveam in vedere o serie de activitati in care omul de astazi, mai ales organizat ca membru al unei colectivitati oarecare, pare sa se comporte dupa unitati de masura ale virstei pubertatii sau ale celei a copilariei. Era vorba in buna parte de obiceiuri fie generate, fie puse la indemina de tehnica relatiilor spirituale moderne. Printre acestea, se numara de pilda nevoia, usor de satisfacut, dar niciodata indestulata, de distractie banala, goana dupa senzatii grosolane, placerea procurata de exhibitia in masa. Situate ceva mai spre fund, li se adauga vioiul spirit de club, cu anexele lui: semne distinctive vizibile, gesturi formale cu mina, sunete de recunoastere si de instiintare (urlete, stri¬gate, formule de salut), defilarea in pas de mars si in for¬matie de mars etc. O serie de insusiri, cu radacini psihice mai adinci decit cele citate, si care pot fi incluse la fel de bine in termenul „puerilism", sint lipsa de simt al umoru¬lui, pierderea calmului din pricina unui cuvint, neincre¬derea si intoleranta impinse mult prea departe fata de cei care nu fac parte din acelasi grup, exagerarea peste ma¬sura a laudelor si a blamului, accesibilitatea pentru orice iluzie care flateaza amorul propriu si onoarea profe¬sionala. Multe dintre trasaturile puerile se gasesc amplu reprezentate si in perioade de civilizatie mai timpurii3, dar niciodata in proportiile si cu brutalitatea cu care se manifesta in viata publica actuala. Nu este aici locul pentru o cercetare amanuntita a cauzelor si a proliferarii acestui fenomen de cultura. Printre factorii care participa la producerea lui, se numara in orice caz intrarea maselor semidezvoltate in circuitul spiritual, relaxarea normelor morale, precum si conductibilitatea prea mare pe care tehnica si organizarea le-au conferit societatii. Starea de spirit adolescentina, neinfrinata de educatie, de forme si de traditie, incearca sa obtina suprematia in toate domeniile, si reuseste cit se poate de bine. Domenii in¬tregi ale formarii de opinie publica sint dominate de temperamentul adolescentin si de intelepciunea de club de tineret. Acrobatia cu numele este tipica pentru perioadele de exaltare politica; asa s-au petrecut lucrurile in zilele Conventiei4.
Lordului Baden Powell ii revine cinstea de a fi inte¬les cel dintii forta sociala a spiritului baietesc organizat si de a-l fi transpus in uluitoarea sa creatie, Miscarea Cercetaseasca. Nu e cazul sa vorbim despre puerilism, pentru ca aici avem de-a face cu un joc educativ al unor neadulti, care este bazat pe inclinarile virstei respective si care stie sa le foloseasca in vederea unui efect util. Sta¬tutele cercetasiei, chiar ele, o numesc „joc". Lucrurile se schimba cind aceleasi obiceiuri patrund in preocupari care vor sa treaca drept strict serioase si sint incarcate cu pasiunile urite ale luptei sociale si politice. Atunci se nas¬te intrebarea, esentiala aici: puerilismul care prolifereaza din abundenta in societatea zilelor noastre trebuie vazut ca o functie ludica sau nu?
La prima vedere, raspunsul pare sa fie „da", si in acest sens chiar am interpretat fenomenul in consideratiile mele anterioare despre raportul dintre joc si cultura5. Acum insa, am convingerea ca trebuie sa conturez mai precis determinarea notiunii de „joc" si ca pe aceasta baza trebuie sa-i refuz puerilismului calificarea de „joc". Un copil care se joaca nu e copilaros. Copilaros devine abia daca joaca il plictiseste, sau daca nu stie de-a ce sa se joa¬ce. Daca puerilismul general de azi ar fi joc autentic, atunci datorita lui ar trebui sa vedem societatea pe dru¬mul de intoarcere spre formele de cultura arhaice, in care jocul era un factor creator viu. Multi vor fi poate inclinati intr-adevar sa salute in „recrutizarea" progresiva a societatii prima etapa a unui asemenea drum de intoar¬cere. Credem ca pe nedrept, in toate aceste fenomene ale unui spirit care isi sacrifica de bunavoie majoratul, nu pu¬tem vedea decit semnele unei descompuneri iminente. Ele sint lipsite de semnalmentele esentiale ale jocului autentic, cu toate ca de cele mai multe ori comportarile puerile iau in aparenta forma de joc. Pentru a redobindi consacrare, demnitate si stil, cultura va trebui sa paseasca pe alte fagasuri.
Tot mai mult se impune concluzia ca elementul ludic al culturii, incepind cu secolul al XVIII-lea, in care am avut impresia ca trebuie sa-l mai semnalam ca fiind inca in plina inflorire, si-a pierdut semnificatia ih aproape toate domeniile in care a fost odinioara la el acasa. Cultura mo¬derna nu prea mai este „jucata", iar acolo unde pare ca asei joaca, jocul este fals. intre timp, distinctia dintre joc si ne-joc in fenomenele de cultura devine tot mai dificila, pe masura ce ne apropiem de propria noastra epoca. Aceasta afirmatie este valabila mai mult ca oricind atunci cind incercam sa ne dam seama de continutul politicii contemporane ca fenomen de cultura. Nu cu mult timp in urma, viata politica normala, in infatisarea ei demo¬cratica parlamentara, mai era inca plina de elemente incontestabil ludice. Pornind de la citeva observatii razlete, presarate in conferinta mea din 19336, unul din¬tre studentii mei a demonstrat nu demult, in mod con¬vingator, intr-un studiu despre elocinta parlamentara in Franta si in Anglia7, ca in Camera Comunelor, de la sfir-situl secolului al XVIII-lea incoace, dezbaterile au co¬respuns in mod substantial normelor unui joc, fiind dominate tot timpul de momente de rivalitate personala. Are loc un neincetat meci, in care anumiti matadori in¬cearca sa-si dea sah-mat unii altora, fara sa prejudicieze insa interesele tarii, pe care le slujesc astfel cu toata serio¬zitatea. Atmosfera si moravurile vietii parlamentare au fost totdeauna pe de-a-ntregul sportive. La fel stau lu¬crurile si azi in tarile care au ramas intr-o oarecare masura credincioase modelului englez. Un spirit de camaraderie le mai ingaduie si in prezent celor mai inversunati adver¬sari sa glumeasca impreuna in mod amical imediat dupa dezbateri, intr-o maniera umoristica, lordul Hugh Cecil a declarat ca episcopii sint indezirabili in Camera Lorzilor, pentru ca apoi sa stea prieteneste de vorba despre acest subiect cu arhiepiscopul de Canterbury. Din sfera ludica a Parlamentului face parte si asa-numitul gentlemen's agreemenfi, inteles gresit uneori de catre unul dintre gentle¬meni. Nu ni se pare ca exageram daca vedem in acest ele¬ment ludic, cel putin in ce priveste Anglia, una dintre cele mai puternice laturi ale parlamentarismului, atit de defai¬mat in zilele noastre. El garanteaza o elasticitate a rapor¬turilor, care permite tensiuni altminteri insuportabile, pentru ca ceea ce ucide este disparitia umorului. Aproape ca nu mai este nevoie de demonstrat ca factorul ludic, in viata parlamentara engleza, nu reiese numai din dis cutii si din formele traditionale ale adunarii, ci ca este legata si de intregul aparat al alegerilor.
in moravurile politice americane, elementul ludic este mai evident decit in parlamentarismul britanic. Cu mult inainte ca sistemul bipartinic sa fi ajuns, in Statele Unite, sa semene, mai mult sau mai putin, cu rivalitatea dintre' doua echipe, a caror diferentiere politica, pentru un pro¬fan, era aproape cu neputinta de perceput, propaganda electorala se desfasura acolo pe de-a-ntregul in forma unor jocuri nationale. Alegerile prezidentiale din 1840 au creat stilul celor de mai tirziu. Candidat era arunci popu¬larul general Harrison. Partizanii lui nu aveau un pro¬gram, dar o intimplare le-a dat un simbol, the logcabin, casa grosolana, facuta din busteni, a pionierului — si cu acest semn au invins. Metoda proclamarii unui candidat pe baza celui mai mare volum de voci9, adica a celor mai zgomotoase aclamatii, a fost inaugurata la alegerile din 1860, care l-au dus la presedintie pe Lincoln. Caracterul emotional al politicii americane se regaseste si in origi¬nile specificului national, care nu si-a dezmintit niciodata provenienta din relatiile primitive ale unei lumi alcatui¬te din pionieri. Fidelitatea partinica oarba, organizarea secreta, entuziasmul masei, combinate cu o nazuinta co¬pilareasca spre simboluri exterioare, confera elementului ludic din politica americana un caracter naiv si spontan, care lipseste in miscarile de masa mai tinere din Lumea Veche.
Mai putin simplu decit in cele doua tari citate mai sus stau lucrurile cu jocul politic in Franta. Acolo, exista fara indoiala motive pentru ca functionarea a numeroase par¬tide de guvernamint — care reprezinta in cea mai mare parte grupuri de persoane si de interese si care, impotri¬va oricaror interese ale statului, expun fara incetare tara, prin tactica lor de rasturnare a cabinetelor, unor crize politice primejdioase — sa fie considerata ca joc. Fina¬litatea colectiva sau individuala egoista, mult prea vizi bila, a acestui sistem pluripartinic nu pare insa sa con¬corde cu natura unui joc autentic.
Daca in politica interna a statelor contemporane gasim destule urme ale factorului ludic, politica lor interna¬tionala nu ne ofera la prima vedere decit prea putine prile¬juri de a ne gindi la sfera jocului. Totusi, faptul in sine ca viata politica dintre natiuni a decazut pina la nivelul unor acte de violenta de o gravitate nemaiintilnita inca nu constituie un motiv de a elimina aici din oficiu notiu¬nea de „joc". Am vazut indestul ca jocul poate fi crud si singeros si ca adeseori este jucat in mod necinstit. Orice comunitate juridica sau de state are de la natura o serie de caracteristici care o leaga de o comunitate de joc. Un sistem de drept international se mentine datorita recu¬noasterii reciproce a principiilor si regulilor, care, oricum ar fi fundamentate in metafizic, in practica opereaza ca reguli de joc. Constatarea expresa ca pacta sunt servanda10 contine in fapt o recunoastere ca integritatea sistemului nu se bazeaza decit pe o vointa de participare la joc. De indata ce unul dintre cei in cauza se sustrage regulilor sistemului, ori se prabuseste intregul sistem al dreptu¬lui international (fie si numai temporar), ori profana¬torul trebuie expulzat din comunitate, ca spargator de joc. Mentinerea dreptului international a fost totdeauna dependenta in mare masura de valabilitatea notiunilor de „onoare", buna-cuviinta, bonton". Nu degeaba codul ideilor cavaleresti privitoare la onoare a jucat un rol important in evolutia dreptului de razboi in Europa, in dreptul international era inscrisa presupunerea tacita ca statul infrint in razboi se comporta ca un pierzator demn, intocmai ca un gentleman, cu toate ca nu se comporta ast¬fel decit arareori. Obligatia de a declara oficial razboi facea parte, cu toate ca era ades incalcata, din buna-cuviinta a statelor beligerante. Pe scurt: vechile elemente ludice ale razboiului, pe care le-am intilnit pretutindeni in epocile arhaice, si pe care se baza in buna parte obliga tivitatea respectarii regulilor de razboi, inca nu dispa¬rusera cu totul, pina nu demult, nici in razboiul european modern.
O uzanta germana curenta numeste izbucnirea starii de razboi Ernstfalln. Ea poate fi considerata un punct de vedere pur militar. Fata de luptele simulate in timpul manevrelor si de pregatirea de razboi, razboiul „adeva¬rat" se afla intr-adevar ca seriozitatea fata de joc. Lucrurile se schimba intrucitva daca termenul Ernstfall trebuie inteles pe plan politic. Caci atunci ar contine ideea ca, de fapt, pina la razboi activitatea referitoare la prudenta externa nu a ajuns inca la deplina ei seriozitate, la efi¬cacitatea ei propriu-zisa. intr-adevar, un asemenea mod de a vedea lucrurile este practicat de unele persoane12. Pentru acele persoane, intregul sistem de relatii diplo¬matice dintre state, atita timp cit se misca pe fagasurile tratativelor si ale intelegerilor, conteaza numai ca intro¬ducere la starea de razboi sau ca activitate de tranzitie dintre doua razboaie. Este logic ca adeptii teoriei care nu considera politica serioasa decit razboiul, deci inclusiv pregatirea lui, sa-i nege in acelasi timp caracterul de competitie, deci de joc. in epocile timpurii, spun ei, va fi avut poate factorul agonal un efect puternic in razboi, dar razboiul de azi are un caracter care il inalta mai pre¬sus de intrecerea straveche. Factorul agonal se bazeaza pe principiul „prieten-dusman". Toate relatiile cu ade¬varat politice dintre popoare si state sint dominate de acest principiu, care suna astfel13: Celalalt grup este intot¬deauna fie prietenul, fie dusmanul tau. Dusman nu inseamna inimicus, i%Qp(x; (echthros), adica om antipati¬zat personal, ba chiar om rau, ci doar hostis, rcoJieuvoc, (polemios), adica strain, cel care sta in drumul sau survine in drumul propriului tau grup. Schmitt vrea ca dusmanul sa nu fie privit nici ca rival sau ca adversar de joc. Pentru el, dusmanul nu este decit antagonist, in cel mai literal sens al cuvintului, deci acela care trebuie indepartat din drum. Daca acestei reduceri fortate a notiunii de dus¬manie la un raport aproape mecanic i-a corespuns intr-a-devar vreodata ceva in istorie, fie si aproximativ, atunci nu poate fi vorba decit tocmai de antagonismul arhaic dintre fratii, clanuri sau triburi, in care elementul ludic avea o insemnatate atit de precumpanitoare si deasupra caruia evolutia culturii ne-a inaltat treptat, in masura in care himera inumana a lui Schmitt nu e lipsita de un licar de dreptate, concluzia trebuie sa fie: nu razboiul este Ernstfall, ci pacea. Caci abia daca depaseste acest lamen¬tabil raport „prieten-dusman" isi dobindeste omenirea dreptul la deplina recunoastere a demnitatii ei. Razboiul, cu tot ceea ce il provoaca sau il insoteste, ramine vesnic prins in demonicele catuse magice ale jocului.
Dar aici se dezvaluie inca o data tulburatoarea insolu¬bilitate a problemei: joc sau seriozitate? Noi am ajuns incet-incet la convingerea ca intreaga cultura este fun¬damentata pe jocul nobil si ca, pentru a-si desfasura su¬prema calitate, ca stil si demnitate, nu poate fi lipsita de acest continut ludic. Nicaieri in alta parte, respectarea unor reguli fixate nu este atit de indispensabila ca in re¬latiile dintre popoare si state. Daca regulile sint incalcate, societatea decade in barbarie si haos. Pe de alta parte, cre¬dem ca tocmai in razboi trebuie sa vedem reintoarcerea la atitudinea agonala, care a dat forma si continut jocu¬lui primitiv pentru prestigiu.
Dar tocmai razboiul modern a pierdut, pare-se, orice contact cu jocul. State de inalta cultura se retrag cu totul din comunitatea dreptului international si practica fara rusine un pacta non sunt servanda. O lume care, datorita propriei sale configuratii, este nevoita tot mai mult sa practice intelegerea reciproca in forme politice, fara a fo¬losi masura maxima a distrugatoarelor sale mijloace de constringere, nu poate exista fara conventii limitative salutare, care, in caz de conflict, reduc primejdia si mentin intacta posibilitatea de colaborare. Datorita perfectiunii mijloacelor sale, razboiul s-a transformat din ultima ratio aregum — n.ed.i14 in ultima rabies15. in politica zilelor noastre, care se bazeaza pe extrema promptitudine si — daca trebuie — pe extrema dispozitie de a duce razboi, cu greu se mai poate recunoaste o umbra a vechii atitu¬dini ludice. Tot ceea ce leaga razboiul de sarbatoare si de cult a disparut din razboiul contemporan si, o data cu aceasta alienare a jocului, si-a pierdut si locul ca ele¬ment al culturii. Si totusi, razboiul ramine ceea ce a spus Chamberlain in primele zile ale lunii septembrie 1939: un joc de noroc, a gambie.
Ideea de joc nu poate lua nastere de indata ce privim lucrurile de pe pozitia celor atacati, a celor ce lupta pen¬tru dreptatea si pentru libertatea lor. De ce nu? De ce, in acest caz, asocierea ideii de lupta cu cea de joc este exclusa? Pentru ca aici lupta are o valoare morala si pen¬tru ca in continutul moral se afla punctul in care califi¬carea drept joc isi pierde semnificatia, in criteriul valorii etice isi gaseste rezolvare, pentru fiecare caz in parte, vesnica indoiala: joc sau seriozitate? Cel ce nesocoteste valoarea obiectiva a dreptului si a normelor morale nu gaseste niciodata acea rezolvare. Politica este bine infip¬ta, cu toate radacinile ei, in solul primitiv al culturii jucate in competitie. Ea nu se poate desprinde de acolo si nu se poate inalta decit printr-un ethos, care repudiaza valabilitatea raportului „prieten-dusman" si nu recu¬noaste ca norma suprema pretentiile propriului popor.
incetul cu incetul, ne-am si apropiat de o concluzie: cultura autentica nu poate exista fara un anumit conti¬nut ludic, deoarece cultura presupune o anumita auto-limitare si stapinire de sine, o anumita aptitudine de a nu vedea in propriile ei tendinte extremul si supremul, ci de a se vedea inchisa inlauntrul unor anumite hotare, acceptate de bunavoie. Cultura mai vrea inca si acum,
intr-un anumit sens, sa fie jucata, pe baza de conventi reciproca, dupa anumite reguli.
Civilizatia autentica pretinde oricind si in orice privinta fair play, iar fair piay nu este altceva decit echivalentul exprimat in termeni ludici, al bunei-credinte. Cel ce strica jocul strica insasi cultura. Pentru ca acest continut ludic al civilizatiei sa fie creator si promotor de cultura, tre¬buie sa fie pur. Nu trebuie sa constea din abaterea sau dezertarea de la normele prescrise de ratiune si omenie Nu trebuie sa fie aparenta inselatoare, in spatele careia se mascheaza o intentie de a realiza anumite scopuri prin forme ludice cultivate anume. Jocul autentic exclude orice propaganda. Tinta lui se afla in el insusi.
Cu prilejul tratarii subiectului nostru, am incercat sa ne tinem cit mai mult posibil de o notiune de „joc" avind drept premise o serie de semnalmente pozitive si ime¬diat acceptate ale jocului. Cu alte cuvinte, am luat jocul in intelesul lui cotidian evident si am vrut sa evitam scurt¬circuitul spiritului, care declara ca totul este joc. La sfirsit insa, la capatul demonstratiei noastre, ne asteapta totusi aceasta conceptie si ne sileste sa dam socoteala.
„Cu cit mai bine a socotit Heraclit parerile omenesti doar «jocuri de copii»", asa ne vorbeste despre el traditia ulterioara16. La inceputul consideratiilor de fata17, am citat cuvintele lui Platon, care sint destul de importante ca sa le evocam inca o data aici. „E adevarat ca trebile omenesti nu sint vrednice de multa seriozitate, dar este necesar sa fii serios, cu toate ca asta nu e o fericire." Sa acordam atunci aceasta seriozitate lucrurilor care o meri¬ta. „Trebuie sa procedam serios cu ceea ce este serios, si nu altminteri. Prin natura lucrurilor, singur Dumnezeu este vrednic de o binecuvintata seriozitate, in timp ce omul a fost facut sa fie o jucarie a lui Dumnezeu, si asta este cel mai bun lucru la el. De aceea, orice barbat si orice femeie trebuie sa-si petreaca viata jucind in felul acesta cele mai frumoase jocuri, iar starea lor de spirit sa fie toc¬mai opusa celei de acum." Atunci, daca jocul este lucrul cel mai serios — „viata trebuie traita jucind anumite jocuri, cu sacrificii, cintece si dansuri, pentru a-i dispune favorabil pe zei si a castiga in lupta". Astfel, „vor trai dupa felul firii lor, caci in cele mai multe privinte sint mario¬nete si nu au parte de adevar decit intr-o mica masura." „Rau mai ponegresti omenirea, strainule", replica cela¬lalt. Iar raspunsul este: „larta-ma. Cu privirea catre Dum¬nezeu si tulburat de vederea Lui am vorbit asa. Atunci, daca vrei, sa nu ne dispretuim speta si s-o socotim vred¬nica de oarecare seriozitate."18
Mintea omeneasca nu se poate desprinde din cercul ma¬gic al jocului decit indreptindu-si privirea spre tot ce e mai sfint. Daca cerceteaza lucrurile cu ajutorul gindirii logice, nu ajunge prea departe. Cind gindirea umana contempla toate comorile spiritului si verifica toate splendorile capa¬citatii sale, gaseste totdeauna pe terenul oricarei judecati serioase o ramasita de problematica. Fiecare sentinta a unei judecati peremptorii este recunoscuta in propria constiinta ca nedeplin concluziva. in acel punct unde judecata sovaie, se prabuseste ideea seriozitatii absolute, in locul vechiului „Totul e desertaciune", pare atunci ca vrea sa se strecoare, poate, cu o sonoritate intrucitva mai pozitiva, un „Totul este joc". Pare o metafora ieftina, o simpla neputinta a mintii. Totusi, este intelepciunea la care a ajuns Platon cind a spus ca omul este o jucarie a zeilor. Intr-o minunata revarsare a imaginatiei, ideea revine in cartea Pildelor lui Solomon.19 Acolo, intelepciu¬nea Vesnica, obirsie a dreptatii si a maririi, spune ca,
inaintea oricarei Creatii, se juca in fata lui Dumnezeu pen¬tru desfatarea Lui si se juca pe rotundul pamintului Lui, gasindu-si placerea printre fiii oamenilor.
Cel ce simte ca in vesnica rotire a notiunii „joc-serio-zitate" mintea ii este cuprinsa de ameteala, gaseste in etic punctul de sprijin care evadase in logic. Jocul in sine — spuneam la inceput — se afla in afara sferei normelor morale. El nu este in sine nici rau, nici bun. Daca insa omul are de luat o hotarire sau daca o actiune spre care il mina vointa lui si care ii este prescrisa ca serioasa ra-mine ingaduita ca joc, constiinta lui morala ii ofera ne¬mijlocit solutia. De indata ce la hotarirea de a savirsi fapta participa simtamintele de adevar si de dreptate, de indu¬rare si de iertare, problema nu mai are nici un sens. O singura picatura de milostenie este de ajuns pentru a inalta actiunile noastre deasupra diferentierilor mintii ginditoare. in orice constiinta morala intemeiata pe recu¬noasterea justitiei si a dementei, problema „joc sau seri¬ozitate", care pina la urma a ramas insolubila, e definitiv redusa la tacere.