-istoria filosofiei contemporane-
Vom prezenta in aceasta lucrare o polemica prilejuita de diversele dificultati
pe care le ridica textele lui J. Derrida atitudinii pe care ar trebui sa o avem
fata de acestea, lucru facut in trena lui Richard Rorty, prin „Pragmatism
si filosofie post-nietzscheana“, editura Univers/2000, capitolul „Este
Derrida un filosof transcendental?“. Este vorba aici despre sublinierea
unei stari de spirit ambivalente a publicului american cititor al lui J. Derrida,
care pe un taram mai savant, al filosofiei academice se va traduce in
termenii unei dispute, situata intr-o imposibilitate de a surprinde relevanta
scrierilor lui Derrida, importanta acestora intr-o cultura postmoderna,
dublata insa de o admiratie comuna celor doua pozitii (care urmeaza a
fi analizate), la fel de inexplicabila sub aspectul unui acord a acestora asupra
ei. g3y21ye
Procedam, odata cu R. Rorty, la urmatoarea distinctie ce se vrea a decela intre: a) cei care il pretuiesc pe Derrida prin prisma fascinatiei pentru stilul
literar, figurat de a scrie, „jucaus, detasat, indirect“ il
numeste el, si de a manipula cu o ironie splendida temele filosofice pe care
i le ofera traditia; este cazul lui Geoffrey Hatman pe care R. Rorty il
urmeaza indeaproape; b) si autorii pentru care Derrida importa din directia unei presupuse rigurozitati
argumentative, care deschide in mod surprinzator noi cai de cercetare
filosofica, noi spatii discursive, rigurozitate care este doar prea putin statuata,
explicita, ceea ce nu revine la a spune ca ea ar fi de negasit; vezi mai jos
Jonathan Culler, Christopher Norris si Rodolphe Gasche.
Legat de a doua categorie a „lecturanzilor“, Rorty, vom vedea, afirma
nu ca aceasta argumentare ar fi inexistenta, ci doar ca pentru el acest lucru
nu conteaza (si deci nu se va stradui sa il caute), miza jocului de-a
metafizica a lui Derrida fiind alta: p. 206 „mi-ar placea sa cred despre
Derrida ca trece de la un stil academic, al «regulilor standard ale filosofiei»
caracteristic operei sale timpurii, la un stil mai asemanator cu al lui Wittgenstein
din perioada tarzie“, vorbind in acest cadru de un „inceput
fals“ al drumului lui Derrida, ca si in cazul lui Heidegger („Being
and time“) si al lui Wittgenstein („Tractatus“-ul), sub aspectul
unei dezvaluiri treptate si a unor circumscrieri din ce in ce mai largi,
a aproprierii unui alt ton al discursului, in ciuda folosirii foarte frecvente
a unor cuvinte derutante precum riguros.
J. Culler sustine un dublu aspect al deconstructiei: ca argument filosofic riguros
si ca metoda de lucru ce tinde sa inlocuiasca vechile categorii filosofice
prin deconstruirea acestora, urmata de o rebazare, o reconstructie pe un alt
teren. Problema vine din faptul ca cele doua deja se inscriu intr-o
logica a prezentei ocolita explicit de Derrida, deci Rorty propune sa renuntam
la partea cu argumentul riguros…
Ceea ce face Culler de fapt este sa refuze o sinteza a deconstructivismului,
ca practica a excluderii si a rupturii dintre norma conventionala si a-normalitatea
conceptiilor ce nu se inscriu intr-o conventie a rationalitatii
(femei, copii, nebuni, artisti, profeti), cu pragmatismul, ca adevar al fundamentalitatii
normei si al universalitatii ei. Astfel pare evident ca deconstructivismul este
incompatibil cu pragmatismul, ducand la intransigenta, la radicalism politic,
cel din urma fiind asociat cu prezervarea, cu conservatorismul.
C. Norris cauta si el argumente la Derrida, gasindu-le in insasi
preocuparea acestuia pentru teme institutionalizate ce ascund o indelungata
practica traditionala. Pentru Rorty aceasta inseamna sa trasam o linie
intre un Derrida privat si unul public.
Prin practica scriitoriceasca privata Rorty ne convinge sa intelegem o
traire alaturi de autor, care devine o placere aproape artistica, o rascolire
impreuna in noianul Arhi-scriiturii si o infrumusetare plina
de emotie a ceea ce ar muri in cultura, daca nu am mai proceda la o eterna
redescoperire a ei, in forme noi, insolite. Majoritatea cititorilor si
odata cu ei si Norris il plaseaza insa pe Derrida in categoria
autorilor publici mereu dezbatuti, a scriitorilor mesianici, care asemeni furtunilor
uzurpa vechea ordine, cea a cunoasterii institutionalizate si a catedrei ca
loc al adevarului, a institutiilor sociale in genere.
Dar poate ca o astfel de perspectiva cade intr-un subiectivism absolut,
fiind o problema de optiune pur personala. Mult mai interesanta ni se pare a
fi urmatoarea zona in care atrage Rorty discutia, cand afirma ca
Norris vede in demersul lui Derrida un deductionism transcendental kantian
camuflat, prin exilarea apriorismului adevarurilor logice atunci cand
vine vorba de limitele criticii textuale, ceea ce nu este adevarat. Lumea lui
Derrida nu tolereaza astfel de intruziuni nepermise pentru ca desi poate fi
orientata spre un antecedent, un trecut filosofic, paradoxal ea trimite si spre
un viitor ca o alternativa, nu ca o contraargumentare, oferind un substitut
intelectual pentru o intelectualitate ce ar fi de depasit: logocentrismul devine
cerc vicios cand este combatut, fiind el insusi dat de o argumentare
combativa. Diferenta trebuie statuata prin practica ei, aceasta realizandu-se
prin uitarea unor idei, institutii si deja-asumarea unei practici a originalitatii,
exact ceea ce face Derrida, de aici izvorand pretuirea pe care i-o acorda
Rorty.
Insa cea mai interesanta tentativa de a-l transforma intr-un „filosof
transcendental riguros“ si de a nu-i trata scriitura ca pe o „fantezie
privata“ vine dinspre R. Gasche, iar pentru a o contracara, Rorty ataca
distinctia filosofie/literatura asa cum o vede Gasche. Astfel filosofia, din
perspectiva, rortyana este: a) p. 196 „fie un termen definit prin alegerea unei liste de autori (de
exemplu Parmenide, Platon, Aristotel, Hegel, Kant, Heidegger) si apoi specificarea
a ceea ce au ei in comun“; b) „fie doar numele unui departament academic“ -; a se remarca
nota ironica.
El le respinge in cazul Derrida, deoarece in prima situatie scriitorul
francez nu se inscrie intr-o filiatie de idei clasica, iar in
cea de a doua, directiile de studiu au devenit atat de variate si de diferite
incat nu se mai poate vorbi nici macar de o „familie de activitati
distincte“.
Salvarea lui Gasche vine din investirea pentru el cu un al treilea sens-acceptiune
a filosofiei, caci „trebuie sa existe o disciplina autonoma care sa examineze
probleme fundamentale“, in acest caz fantezia privata, literatura,
opunandu-se filosofiei. Insa distinctia filosofie/non-filosofie
nu importa; conteaza distinctia dintre subiectele pe care stim cum sa le tratam
si cele pe care nu stim, adica intre asumarea consensului si tendinta
depasirii sau a ajungerii la el. Dar aceasta este cu adevarat filosofie transcendentala
daca se mai pune si o intrebare privind conditiile de posibilitate a …
(ceva), fiind, trebuie sa recunoastem odata cu Rorty, semnul unui gen distinct.
Dificultatea pe care ne-o ridica aceasta chestiune a conditiilor de posibilitate
vine din sorgintea lor stiintifica (sau macar faptul ca sunt asemanatoare celor
din stiinta). Insa cvasipluralitatea tipurilor de raspuns la care se preteaza
aceste intrebari si extraordinara combinatorica a filosofiei fac vecinatate
buna cu relativitatea, raspunsurile, dupa cum o dovedesc cei aproximativ 2500
de ani de filosofie, variaza interminabil sau se ajunge redundant la ceea ce
s-a mai spus anterior, in alta forma si context; asadar nimic nu ne impiedica
sa putem gasi in orice idee nastrusnica o conditie de posibilitate, iar
cum fiecare demers vine cu propriul teritoriu logic si nu se incadreaza
intr-un logic preconstruit, optiunea pentru un raspuns sau altul nu e
tocmai intemeiata, neavand un criteriu. Iar daca ar avea unul, ne-am
situa intr-un pozitivism pur,ceea ce nu este cazul.
Concluzia este evidenta: filosofi sunt si cei care au un discurs argumentativ
si cei care au unul profetic, numindu-i astfel p. 199 „atat pe oamenii
care se pricep la naratiuni publice, cat si pe oamenii care se pricep
la salturi in intuneric“, in afara contextului.
Neintelegerile, in ordinea consensualitatii, asupra operei lui Derrida
si pe care poate el insusi spera sa le genereze, provin din felul in
care se raporteaza sau il raportam la sens, argument si limbaj, nimic
altceva decat un joc in marginea Arhi-scriiturii.
Astfel sensul fiind p. 200 „o functie a contextului a…i nu exista
nici o bariera in calea unei succesiuni nesfarsite de recontextualizari“.
Rezulta astfel permutari nesfarsite ale acestuia sau doar o premanenta
a sensului, indiferent de largirea contextualitatii.
Conceptul este suprimat, el fiind caracteristic unei filosofii transcendentale,
unei reflectii asupra conditiilor de posibilitate atemporale si acauzale a ceva
(orice), care provine dintr-o nevoie de sustinere argumentativa a propozitiilor
contra propozitiilor, intr-o logica a prezentei. La Derrida avem cuvantul
ca argument subpropozitional ce se opune cuvintelor, chiar ideilor; daca privim
prin prisma unei logici subpropozitionale putem vedea totusi in cuvant
un fel de concept. Nu unul clasic, ci mai degraba cuvant-forta, ca si
in cazul lui Heidegger, sau ca la Hegel, cand cuvantul-concept
are o dinamica proprie, existand p.202 „relatii inferentiale intre
concepte individuale, ireductibile la relatii inferentiale intre propozitiile
in care sunt folosite cuvintele ce semnifica acele concepte“. Deci
termeni ca diferanta sau relatie nu sunt nici macar „infrastructuri“
cum spune Gasche.
Vis-a-vis de limbaj Rorty se declara nominalist de o factura aparte,
in sensul in care vede limbajul ca fiind un instrument, nu un mediu,
unul maleabil, mai putin axat pe o dezbatere argumentativa serioasa, cat
pe un joc ce transforma un limbaj vechi in unul nou, fie prin folosirea
lui intr-o modalitate noua, fie prin inlocuirea unor cuvinte cu
unele noi (sau chiar mai vechi ori cu o arie restransa de uz), si interconectarea
lor cu restul vocabularului. Insa el, limbajul, are nenumarate fete si
poate avea mai multe functii in acelasi timp; de aici nebunia care il
ingrozea pe Wittgenstein, un limbaj unificat care isi pierde sensurile
situationale, regionale si specifice, care sa surprinda o p. 204 „privire
de ansamblu asupra intregului camp de posibilitate“. Un motiv
in plus sa-i ferim pe Heidegger si pe Derrida de o mistica a limbajului.
Ca o concluzie, Derrida nu este un filosof transcendental. Rorty se asigura
insa ca nu face greseala de a oferi retete, de a-si absolutiza pozitia,
mentionand in nota 22 ca este de acord totusi cu B. H. Smith cand
afirma ca orice descalcire a metafizicii occidentale nu se poate face
decat din metafizica, fiind ea insasi o metafizica.
Spre sfarsit Rorty spune cu o usurinta plina de ironie ca el si Gasche
nu fac decat sa ofere doua chei de lectura destul de vagi, ale unui Derrida
inca in continua curgere, pentru ca intr-o istorie a ironiilor
metafizice, fiecare noua filosofie fluidifica pre-textele anterioare ei, urmand
insa a fi inghetata si ea in cultura pana cand
un alt ironist o va revitaliza, iar Derrida nu si-a spus inca cel de pe
urma cuvant…
