Asa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenian” a lui Aristotel,
a fost o vreme in care Solon introdusese in randul delictelor
politice si neparticiparea “din indiferenta sau tembelism” a cetatenilor
la viata cetatii. Cel gasit vinovat urma “sa fie despuiat de onoruri si
scos din randul cetatenilor”. k3i10id
Este interesant modul in care Solon a gandit aceasta problema. Democratia
participativa presupune anumite atributii pe care cetateanul trebuie sa le exercite
pentru ca aceasta forma de guvernare sa nu fie pusa in pericol. Optiunea
politica a fiecarui individ in parte este foarte importanta pentru formarea
unei majoritati care sa confere guvernantilor autoritatea de a lua decizii si
in acelasi timp de a le putea justifica prin increderea conferita
de actul electoral. Fara aceasta optiune general manifestata nu ar mai putea
fi invocata ca justificare a unor decizii mai mult sau mai putin corecte regula
majoritatii. Iar acest fapt ar diminua cu mult autoritatea puterii in
fata societatii civile. De aceea, cetateanului i se ofera anumite drepturi si
libertati individuale pe care, insa, daca nu le foloseste, statul isi
aroga dreptul de a i le retrage, ba chiar de a-i nega chiar si conditia de simplu
cetatean. Este o viziune aparte in ceea ce priveste conceptul de libertate.
Exista libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvantului,
dar nu exista libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. Aceasta
ingradire poate duce in final la obstructionarea si anularea tuturor
celorlalte libertati. Practic cetateanului atenian i se impunea sa-si exercite
drepturile democratice, in caz contrar autoritatea statala avand
posibilitatea de a anula aceste drepturi.
Se pune intrebarea daca in acest caz se mai poate vorbi sau nu despre
libertate. Pentru ca, asa cum spunea Friedman, “nimeni nu va poate sili
sa fiti liberi. Aceasta este treaba voastra”. Orice constrangere
in acest sens inseamna de fapt o anulare a libertatii.
Am dat acest exemplu inspirat din originala democratie a statului atenian tocmai
pentru a reliefa limitele libertatii. Nu vorbim despre libertate in sensul
abstract, filozofic deoarece libertate deplina nu exista, nu este altceva decat
o utopie. Totusi, nu este lipsit de interes un demers lamuritor in privinta
limitelor pana la care se poate exprima liber un individ din punct de
vedere social, politic, economic.
Din legea lui Solon se poate desprinde o concluzie importanta. Libertatea este
o notiune relativa, care poate fi inteleasa ca atare intr-un anumit
cadru istorico - geografic si intr-o anumita imprejurare, in
timp ce intr-o alta situatie ar putea apare drept forma de manifestare
a unei constrangeri.
Pentru a fi mai expliciti in argumentare, putem sa ne gandim la
restrictiile formale care ii sunt impuse unui nevorbitor de limba engleza
ce emigreaza in SUA. Desi are dreptul la opinie, are libertatea cuvantului,
garantate prin lege, practic acestea nu ii sunt de nici un folos, neputand
uza de ele. Neintelegerea codului de comunicare ii limiteaza foarte
mult sfera de actiune. Practic, pentru a se putea exprima, va fi nevoit, constrans
sa invete limba engleza, altfel fiind nevoit sa se limiteze doar la contactele
cu cei care ii inteleg propria limba.
Acelasi lucru se intampla cu orice individ care traieste intr-o
societate data: este nevoit sa accepte si sa-si insuseasca anumite norme
fara de care convietuirea in interiorul societatii respective nu ar fi
posibila, libertatile sale nu ar putea fi exprimate dar nici respectate.
Conceptele de “libertate negativa” si “libertate pozitiva”
Pentru un plus de claritate a celor spuse si a celor ce vor urma, se impune
o definire clara a conceptului de libertate, pentru ca, in mod evident,
in exemplul de mai sus intra in conflict doua tipuri de libertate
pe care Isaiah Berlin le numeste ca fiind “libertate pozitiva” si
“libertate negativa”. Desigur, termenii sunt de natura sa contrarieze,
dar in fond nu este nimic nou fata de conceptul lui Mill despre “libertatea
individuala” si “domeniul jurisdictional al societatii” (Economicul,
familia, societatea) expus in eseul cu acelasi nume sau conceptul lui
Friedman expus in “Capitalism si libertate”.
Libertatea negativa - este acea forma de exprimare a libertatii in care
orice interferenta cu libertatile semenilor este de natura sa restranga
libertatea unui individ. Mill spunea ca “singura libertate ce merita acest
nume este aceea de a urmari propriul nostru bine dupa cum credem de cuviinta”.
Tocmai aici sta problema. Este adevarat ca doar urmarindu-ti propriul interes
poti sa atingi maximum de eficienta, insa cum ar arata o societate in
care nu ar exista un minim de reguli prestabilite in interiorul carora
individul sa se poata misca? Acesta ar intra foarte repede in conflict
cu o serie de alti indivizi al caror scop poate sa interfereze, fie si intamplator
cu cel al individului in cauza. Ce se intampla atunci? Trebuie
sau nu trebuie sa se tina cont de acest lucru? Cine rezolva conflictul daca
nu exista nici un fel de regula? De aici si pana la instituirea unui arbitru
nu mai este decat un pas.
Sau ne putem baza pe moralitatea individului, mizand pe faptul ca poate
acesta isi va da seama de nevoile celuilalt si va accepta sa le dea prioritate?
Insa modelul pe care este construit Homo Oeconomicus la clasici nu este
in masura sa ne faca sa tragem astfel de concluzii. Este adevarat ca Smith
spunea in cap. I al “Teoriei sentimentelor morale” ca la om
“exista evident unele principii in natura sa care il fac sa
se intereseze de soarta celorlalti”, dar tot el spunea ca acesta nu urmareste
decat maximizarea profitului cu minimum de efort, si ca in acest
demers este foarte rational si perfect egoist.
Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie sa respecte
anumite reguli formale “care au doar un caracter instrumental, in
sensul ca se asteapta ca ele sa fie de folos unor indivizi inca necunoscuti,
pentru scopurile in care acesti oameni vor socoti de cuviinta sa le intrebuinteze
si in imprejurari ce nu pot fi prevazute in detalii”.
Asadar aceste reguli trebuie sa fie prestabilite si, in mod fundamental,
cunoscute de catre toata lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie
respectate de catre toti participantii pentru a fi asigurata buna desfasurare
a acestuia. Ele nu sunt de natura restrictiva din moment ce sunt acceptate si
insusite de catre toata lumea. In aceste limite stabilite, orice
actiune este posibila a fi desfasurata in propriul interes.
Se pune intrebarea: ce se intampla atunci cand regulile
jocului sunt incalcate? Trebuie sa existe o autoritate care sa sanctioneze
acest lucru, un fel de arbitru impartial care are la indemana instrumentele
necesare pentru a restabili buna desfasurare a jocului. Aici se mai impune o
conditie: acest arbitru sa fie in mod unanim acceptat. De-a lungul timpului,
rolul arbitrului si l-a asumat statul.
Problema care naste in general controverse este cat de extins trebuie
sa fie acest stat pentru a asigura respectarea legilor deja acceptate? Istoria
doctrinelor economice ne poate exemplifica un lung sir de forme de guvernare,
de diverse dimensiuni, care de-a lungul timpului au asigurat mai mult sau mai
putin eficient acest lucru. De la statul minimal, “paznicul de noapte”
in viziunea clasicilor, pana la statul omniprezent, totalitar, fiecare
dintre noi poate sa aleaga exemplul care-i este pe plac. Un lucru este sigur:
statul, oricat de minimal ar fi, trebuie sa existe. Convietuirea in
anarhie nu este posibila. Insa important este ca el sa actioneze in
anumite limite, sa fie un stat de drept. In conceptia lui Hayek, acesta
ar trebui sa le dea indivizilor diferiti aceleasi posibilitati obiective, regulile
sa fie aplicate intotdeauna fara exceptii, individul trebuind “sa
prevada actiunea statului si sa faca uz de aceasta cunoastere ca de un dat in
alcatuirea propriilor planuri”.
Unii dintre noi ar fi tentati sa creada ca suprematia statului de drept ar fi
posibila in orice tip de societate. Nimic mai fals. Numai o societate
liberala este compatibila cu un stat de drept. Restrangerea legislatiei
doar la nivelul legilor formale nu face posibila functionarea statului de drept
intr-o societate centralizata, caci aceasta este nevoita permanent sa
adapteze cadrul legislativ la multiplele situatii noi aparute in economie.
Mill a delimitat foarte bine sfera de intelegere a notiunii de libertate,
in intelesul de libertate negativa. El incerca sa demonstreze
ca nu putem vorbi despre libertate decat daca individul isi urmareste
binele propriu, prin metode si mijloace proprii, bineinteles atata
timp cat nu incearca sa lipseasca pe altii de binele lor sau sa-i
impiedice sa-l dobandeasca. In limitele impuse de statul de
drept, omenirea nu are decat de castigat lasand pe fiecare
sa traiasca asa cum crede el ca e mai bine decat silind pe fiecare sa
traiasca asa cum li se pare celorlalti ca ar fi mai bine.
In concluzie, libertatea negativa este acea libertate rational posibil
a fi exprimata in cadrul unei societati guvernata de un stat de drept,
care intervine in limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea
individuala este incalcata, si in care fiecare individ isi
exprima propria libertate pana la limita la care aceasta lezeaza libertatea
altui individ.
Libertatea pozitiva este un concept cu un inteles mai abstract. Stricto
senso, "ea deriva din dorinta fiecarui individ de a fi propriul stapan".
Este rezultatul egoismului spiritului uman care vrea sa-si satisfaca propriul
interes, fara a fi impiedicat de ceva sau cineva in acest sens.
Placerea de a te simti perfect stapan in ceea ce priveste propria-ti
persoana, de a nu fi sclavul dorintelor nimanui, de a lua decizii numai in
functie de propriile dorinte si nevoi, cam acesta ar fi idealul oricarui adept
al libertatii totale.
Evident ca acest concept este mult mai apropiat de conceptia scolii clasice
despre libertate. Smith ne spune ca individul nu recurge la schimb pentru ca
este fortat sau din considerente morale ci pentru a-si satisface propriile nevoi.
El participa la actul economic pentru ca asa a decis in mod liber si benevol
si nu pentru ca cineva l-ar fi obligat sa faca acest lucru. Aparent intamplator,
el satisface si un interes al societatii, fara ca o forta exterioara sa impuna
acest lucru. Omul doreste sa aiba constiinta statutului sau de "fiinta
ce gandeste, vrea si actioneaza si care isi asuma responsabilitatea
propriilor alegeri, putand sa le justifice pe baza propriilor conceptii
si finalitati".
Daca aceste alegeri sunt bune sau rele pentru propria persoana, aceasta nu poate
decide decat el insusi, nimeni nu are dreptul sa intervina brutal
in viata individului pentru a o comanda, programa si dirija. Fiecare este
indreptatit sa actioneze asupra propriei persoane asa cum doreste si cum
ii dicteaza constiinta, nevoile, capriciile sau hazardul. Atata
timp cat actiunile sale nu prejudiciaza alti membri ai societatii, normele
nu pot fi impuse.
In cazul in care anumite fapte sau actiuni savarsite de catre
persoane responsabile nu aduc neajunsuri decat celor care le-au savarsit,
atunci nu poate fi apelata drept contraargument decat "indatorirea
catre noi insine". Se poate vorbi despre autorespect si autoevaluare,
acestea insa nu sunt obligatorii din punct de vedere social, politic,
economic, interventia societatii pentru a-l aduce pe individ pe calea cea buna
nefiind indreptatita in acest caz. Societatea poate sa se dezica
de consecintele actiunii respectivului, sa-si deroge orice fel de responsabilitate,
sa-l izoleze si sa-l evite, prevenindu-i totodata pe cei neavizati de comportamentul
nociv al semenului lor. Asupra individului in cauza nu trebuie sa se intervina
coercitiv ci doar pedagogic, atragandu-i-se atentia asupra efectelor negative.
Kant spunea undeva ca "nimeni nu ma poate sili sa fiu fericit in
felul sau". Ca fiinta rationala, am propriul meu sistem de valori in
perimetrul caruia actionez, propriile standarde pe care vreau sa le depasesc,
propriile obiective si idealuri pe care incerc sa le ating. Nu pot accepta
sa renunt la ele pentru ca asa imi cere societatea. Ma manifest asa cum
imi sugereaza propria constiinta si nu o forta exterioara. Nu sunt o rotita
intr-un angrenaj, obligata sa faca anumite miscari, altfel riscand
a fi inlocuita. Libertatea individuala pozitiva nu poate fi confundata
cu libertatea intregului angrenaj. De fapt, aici se nasc cele mai multe
conflicte intre cele doua aspecte ale conceptului de libertate, libertate
negativa si libertate pozitiva, pentru ca anumite decizii apartinand in
mod traditional sferei libertatii pozitive pot sa aiba efecte negative asupra
celorlalti. Pentru a fi mai explicito, oferim exemplul unui manager al unei
firme, foarte bun profesionist si in consecinta foarte valoros, care intr-un
moment critic pentru propria persoana ia decizia de a se retrage din functie.
Acest lucru, asa cum experienta ne-o arata, va avea in mod indirect repercusiuni
si asupra actionarilor firmei respective, ale caror actiuni la bursa vor cunoaste
o scadere brusca, situatia fiind perceputa pe piata ca una de instabilitate.
Actionarii se vor simti frustrati si indreptatiti sa ceara socoteala consiliului
de administratie si managerului in cauza, cerandu-i acestuia din
urma sa revina asupra hotararii.
Iata asadar o intamplare care duce la aparitia unor evidente contradictii
si la interferente intre cele doua niveluri ale libertatii. Si iata cum:
situatia demisiei este bineinteles reglementata de legislatie, este prevazuta
in statutul societatii, aceasta insa nu poate impiedica aparitia
unor neajunsuri atat in ceea ce priveste libertatea pozitiva, cat
si in relatiile cu alti membri ai societatii, lezandu-le interesele.
Evident ca totul se petrece intr-un cadru legal prestabilit, creat in
acest sens. Pentru a-si proteja investitiile, actionarii fac apel la diverse
metode de factura materiala, psihologica, morala pentru a reusi sa revoce decizia
managerului. Sunt indreptatiti ei sa actioneze in acest mod, urmarindu-si
propriile interese? In deplina logica liberala, raspunsul ar fi pozitiv.
Conflictul nu se naste aici. La acest nivel totul este clar, toti cei implicati,
atat timp cat respecta regulile, au dreptul la propria opinie. Actionarii
au dreptul sa ia decizii in ceea ce priveste buna desfasurare a activitatii
societatii si cum actiunea in cauza este de natura sa creeze probleme,
pot sa intreprinda orice actiune legala pentru a-l determina pe respectivul
manager sa revina asupra propriei hotarari. Insa in planul
deciziei acestuia apare conflictul. Interesul imediat ii cere sa demisioneze.
Totusi, in spiritul ideii de libertate, trebuie sa tina cont si de interesele
celorlalti. Daca demisia sa nu ar duce la scaderea valorii actiunilor la bursa,
totul ar fi in regula. Dar asa cum stau lucrurile, in mecanismul
luarii deciziei se naste un conflict intre latura pozitiva si latura negativa.
Pentru a atinge libertatea pozitiva, trebuie sa demisioneze, asa a dedus rational
ca este cel mai bine pentru persoana sa. Conform conceptului teoretic definit
de Berlin, daca nu ar proceda astfel, libertatea sa ar fi aservita ideii generale
de bunastare. Cele mai grave concesii in ceea ce priveste valorile liberalismului
sunt facute tocmai avand ca lait motiv bunastarea colectiva. Insa daca
demisioneaza, va leza interesul in slujba caruia s-a angajat. Libertatea
negativa, adica aceea de a nu atenta a libertatea semenilor prin actiunile proprii,
va fi si ea incalcata.
In concluzie, linia de demarcatie intre cele doua tipuri de libertate,
daca exista, atunci este foarte fragila, existand cazuri in care
una este negata sau anihilata de cealalta. Gasirea acestei linii a preocupat
multe minti. Filozofi de seama lui Rousseau, Kant, Fische sau ganditori
si creatori de teorie economica cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, J.S. Mill,
Fr. von Hayek , L. von Mises sau M. Friedman, pentru a mentiona doar cativa
din lunga lista ce ar putea fi enumerata in acest sens, s-au simtit derutati
cand si-au pus o asemenea problema. A trai liber inseamna a te supune
ratiunii proprii. Dar, daca sunt rational, atunci trebuie sa admit ca si ceilalti
vor dori sa traiasca dupa propria vointa. Ceea ce-mi doresc eu poate constitui
obiectul dorintei oricui. Frontiera intre dorintele mele si cele ale semenilor
trebuie trasata. Ratiunea in numele careia traiesc imi impune acest
lucru. Cum este posibil sa trasez aceasta granita fara a-mi incalca propriile
valori? Raspunsul este foarte simplu si nu poate veni decat din directie
liberala: facand apel la ratiune. "Un stat rational (adica liber)
este acel stat care va fi guvernat de legi cu care oamenii rationali ar fi,
in mod nesilit, de acord, pe care ei insisi le-ar promulga daca
ar fi intrebati ce anume doresc".
Transpusa la nivel economic, aceasta ratiune n-o are decat piata libera.
Prin mecanismele sale bine stabilite, intr-un cadru liber concurential
in care pretul sa reflecte exact situatia existenta la un moment dat,
piata este cea mai elocventa exemplificare a rationalitatii. Se stie exact care
sunt regulile, modul de reactie al fiecaruia poate fi prevazut, principiile
dupa care se actioneaza sunt aceleasi pentru toti: principiul hedonistic si
interesul individual. Nimic mai simplu si totodata nimic mai eficient, totul
desfasurandu-se conform principiilor declarate ale liberalismului.