In stabilirea posibilatii, imposibilitatii sau a absurditatii atingerii
idealului fericirii au purces filosofi, clerici si chiar oameni simpli inca
de la “inceputuri”. Afirmatia ca aceste “inceputuri”
coincid cu inceputurile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate
afirma ca, discutand despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau
din punct de vedere filosofic. p5c22ct
Este un termen care, chiar si in viziune filosofica, implica acceptiuni multiple
si totalmente diferite. Nu se poate da o definitie exacta, pentru ca filosofia
insasi este o stiinta relativa. Ceea ce insa este comun tuturor
filosofilor privind fericirea este ca aceasta reprezinta un ideal urmarit, fara
absolut nici o exceptie, de fiecare persoana in parte, fie incepand
cu cel mai inversunat pesimist pana la optimistul cel mai pur, fie
incepand cu omul cel mai simplu pana la cel mai invatat
dintre filosofi.
Dar, este oare un ideal posibil sau insasi definitia de ideal ne opreste
in a vedea fericirea ca pe o certitudine? Asta numai daca idealul este
identificat cu absolutul, intangibil si el. Oare a tinde spre absolut, inseamna
a tinde spre fericire, si indiferent de originea absolutului atingerea lui se
va identifica iminent cu aceasta stare de beatitudine perfecta?
Ideal, absolut, perfectiune sunt termeni ce s-au cerut folositi in formularea
intrebarilor si incercarilor de a defini fericirea. Fiecare dintre
ei se identifica rand pe rand cu o imposibilitate. Ori asta nu face
oare din fericirea insasi doar o himera pentru naivi? Isi mai au
macar rostul incercarile de a defini cai intortocheate si impregnate
de absurditate pentru atingerea ei?
Raspunsul se cere a fi afirmativ nu in speranta unei atingeri intarziate
a acestui ideal, ci pentru mentinerea puterii noastre de a continua sa traim
in deplinatatea facultatilor noastre mintale. Inchipuiti-va o lume
in care toti sunt constienti ca fericirea este imposibil de atins, constienti
de faptul ca este posibila doar atingerea unui surogat al fericirii, o lume
care nu poate trai fara certitudini si fara sperante, care nu suporta si nu
accepta surogatul. Este adevarat ca aveti in imagine o lume de nebuni
adanciti in depresie, o lume care nu stie nici macar sa zambeasca?
Din acest motiv avem nevoie de filosofi ai fericirii, avem voie sa ne mintim
ca suntem fericiti, interzicandu-ne a vedea adevarul sau, chiar incapabili
de a mai vedea adevarul datorita unui probabil pact cu el insusi al unui
Mare Anonim, in acceptiunea blagiana, de a ne ascunde maretia fericirii
supreme si micimea presupusei noastre fericiri, astfel incat, in
timp, am ajuns sa radem de dragul unui zambet considerandu-l
exponent inzecit al unei evidente fericiri.
Din acelasi motiv avem nevoie de credinta in Cel de Sus, adica, credinta
intr-o intruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura “dincolo”
o noua fericire incomparabila cu cea din timpul vietii.
Astfel se ajunge la termenul de credinta, la sentimentul de credinta, la Rai
si Iad, la bine si rau, fiind necesara o noua intoarcere in timp.
Oare popoarele antichitatii, crezand in zei, si in intruchipari
ale aceluiasi intangibil Mare Anonim, in Campii Alizee si Tartar,
si in acelasi bine si rau, nu faceau acelasi lucru pe care noi il
facem acum? Nu isi ofereau oare singuri subfericiri legandu-se la
ochi, neobligati de nimeni, si multumindu-se sa spuna ca mai au intotdeauna
pe fragila Speranta? Si crezand in Rai, Campii Alizee, Iad
si Tartar, in Dumnezeu si zei nu ne-am oferit dintotdeauna o protectie
inconstienta de nebunie?
Sau sunt fericiti doar copiii in naivitate si cei ce innebunesc
realizand prezenta surogatului, ca purtandu-se copilareste, sa se
simta fericiti? Mai suntem in masura a-i privii cu scarba pentru
ca au clacat sau ar trebui sa ii privim cu invidie pentru ca sunt cei
care si-au atins fericirea? Dar in legile ce duc spre fericire este interzisa
invidia, deci nu, nu suntem in masura sa ii privim astfel pentru
ca nici macar nu mai realizam scopul abandonarii lor in nebunie.
Nici macar din punct de vedere legislativ nu ni se ofera certitudinea posibilitatii
de a atinge fericiea, ni se asigura doar dreptul de a ne cauta fericirea; crunta
ironie. Ni se ofera ca speranta naframa peste ochii ce poate nu se vor deschide
niciodata. Dar ne vom simti fericiti. Sau facand pe ceilalti fericiti,
chiar daca le oferim o fericire falsa, vina orbirii este inghitita de
uitare? Nu, nu este uitata pentru ca nici macar nu mai are ce sa fie uitat;
timpul a rezolvat aceasta problema mutand-o in inconstient.
Oricare ar fi punctul de plecare fericirea ramane totusi un ideal intangibil.
Constienti sau nu de intangibilitatea sa vom continua sa tindem catre el si
facand abstractie de imposibilitate, in analogie cu
A.Camus, trebuie sa ne inchipuim pe noi insine fericiti.