Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
CIVILIZATII SI EPOCI SUB SPECIE LUDI
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 

N-a fost greu de semnalat, la aparitia tuturor formu¬lelor majore ale vietii sociale, un factor ludic extrem de activ si extrem de rodnic. O emulatie ludica, functionind ca impuls al societatii, mai vechi decit insasi intreaga cul¬tura, a umplut din cele mai vechi timpuri viata si, ca un ferment, a facut sa creasca formele culturii arhaice. Cultul s-a dezvoltat in jocul sacru. Poezia s-a nascut in joc si a continuat sa traiasca din forme de joc. Muzica si dansul au fost joc pur. intelepciunea si cunoasterea si-au gasit expresia in jocuri competitive sacre. Dreptul a fost nevoit sa se desprinda dintr-un joc social. Rezolvarea litigiului cu ajutorul armelor, conventiile vietii nobiliare se bazau pe forme ludice. Rezultatul n-a putut fi decit acesta: cul¬tura, in fazele ei originare, este jucata. Ea nu izvoraste din joc, ca un fruct viu care se desprinde de trupul-ma-ma, ci se dezvolta in joc si ca joc. q1h12hm
Daca admitem acest mod de a vedea lucrurile — si se pare ca e aproape imposibil sa nu-l admitem —, ramine in picioare problema: in ce masura avem putinta sa con¬statam un element ludic in viata culturala, pentru perioade de timp mai tirzii si mai dezvoltate decit cea arhaica, asupra careia ne-am indreptat privirea in prin¬cipal. Nu numai o data am avut prilejul sa ilustram cite un exemplu de factor ludic in cultura mai veche, cu aju¬torul unei paralele din secolul al XVIII-lea sau din zilele noastre. Tocmai imaginea acestui secol al XVIII-lea s-a impus constiintei noastre ca plina de elemente facind parte din sfera jocului, a ludicului. Pentru noi insa, seco¬lul al XVIII-lea mai este, inca si azi, cel mult un alaltaieri.
Si atunci: sa fi pierdut noi oare toata inrudirea spiritu¬ala cu aceasta preistorie recenta? Tema cartii de fata duce la intrebarea: care este continutul ludic al propriei noas¬tre epoci, al civilizatiei in care traieste lumea de astazi?
Nu urmarim sa facem aici un studiu privitor la ele¬mentul ludic al culturii in toate epocile, inainte de a ajunge la vremea noastra, mai urmeaza doar citeva con¬statari din istoria citorva epoci care ne sint familiare, de data aceasta nu cu atentia indreptata in special asupra anumitor functii de cultura, ci in general asupra elemen¬tului ludic din viata anumitor epoci.
Civilizatia imperiului roman merita aici mai mult sau mai putin o atentie deosebita, macar datorita contrastu¬lui ei cu cea elenica. La prima vedere, societatea romana antica pare sa aiba cu mult mai putine trasaturi ludice decit cea elenica. Natura latinitatii antice ne pare deter¬minata de calitati de sobrietate, rigiditate, gindire eco¬nomica si juridica practica, fantezie redusa si superstitie lipsita de stil. Formele rustic naive in care comunitatea romana antica nazuieste spre confirmarea divina au un iz de ogor si de foc de vatra. Atmosfera culturii romane din vremea Republicii este inca cea a legaturilor strimte de clan si de trib, de care abia se eliberase. Grija pentru stat pastreaza trasaturile unui serviciu domestic, de vene¬rare a unui genius1. Reprezentarile religioase sint prea putin configurate. Personificarea preexistenta a fiecarei reprezentari care ocupa vremelnic mintea, in aparenta o functie de inalta abstractivitate, este intr-adevar mai degraba un habitus2 primitiv, foarte apropiat de o joaca de copii3. Personaje ca Abundantia, Concordia, Pietas, Pax, Virtus* nu reprezinta aici notiuni pure, elaborate de o gin¬dire politica de inalt nivel, ci idealurile materiale ale unei comunitati primitive, care vrea sa-si asigure fericirea prin relatii obiective cu fortele superioare, in acest c text al asigurarii sacrale a fericirii, numeroasele sarbat din cursul anului ocupa un loc important. Nu este int^? plator ca tocmai la romani aceste datini cultuale conti nua sa poarte numele de jocuri, luai. Pentru ca asta erau" in caracterul cu precadere sacral al societatii roman antice, se afla inclusa calitatea ei puternic ludica, cu toat ca aici factorul ludic se manifesta in configurari ma' putin infloritoare, colorate, vii, decit in cultura greaca sau in cea chineza.
Roma s-a intins si a devenit un imperiu mondial Poseda mostenirea lumii vechi care o precedase, mos¬tenirea Egiptului si cea a elenismului, jumatate din Orien¬tul antic. Civilizatia ei era alimentata din abundenta de cultura straina de tot felul. Administratia ei publica si dreptul ei, reteaua ei de drumuri si arta ei militara ajun¬sesera la o desavirsire pe care lumea n-o mai vazuse pina atunci, iar literatura si arta ei se altoisera cu succes pe tulpina greceasca. Totusi, bazele acestei creatii statale ramineau arhaice. Recunoscuta ei ratiune de existenta continua sa-si aiba temelia pe solul unei obligativitati sacrale. Cind un aventurier politic tine in cele din urma in mina lui intreaga putere, atunci persoana sa si ideea puterii lui sint preluate pe data in sfera sacralului. Omul acela devine August, purtatorul fortei si esentei divine, salvatorul, restauratorul, aducatorul de fericire si de pace, cel care daruieste si garanteaza bunastarea si belsugul. Toate dorintele pline de teama ale tribului pri¬mitiv in legatura cu conservarea vietii se proiecteaza asupra domnitorului, care trece de acum inainte drept intruchiparea divinitatii. Totul se reduce la o serie de re¬prezentari primitive intr-o stralucitoare haina noua. Figura eroicului aducator de cultura din tribul de salbatici renaste sub un chip nou in identificarea Princeps5-ului cu Hercule sau cu Apolo.
Dar societatea care a promovat si a raspindit aceste idei era extrem de inaintata. Spiritele care il slaveau pe im 5 Conducator, capetenie (lat.) (n.t.). 264 aratul-zeu erau oameni trecuti prin toate rafinamentele intelepciunii, ratiunii si gustului grecilor si ajunsi la scep¬ticism si la necredinta. Cind Vergiliu si Horatiu exalta, cu poezia lor extrem de cultivata, epoca inceputa, ei nu fac decit sa joace un joc al culturii.
Un stat nu este niciodata o institutie pur utilitara sau guvernata numai de interese. El se incheaga pe suprafata vrernilor ca o floare de gheata pe un geam, la fel de bi¬zar, la fel de vremelnic, la fel de — in aparenta — deter¬minat in mod necesar. Un impuls cultural, sustinut de forte incoerente de origini variate, se intruchipeaza intr-o ingramadire de putere, care se numeste stat si care isi cauta siesi o ratiune, fie in gloria unei familii, fie in supe¬rioritatea unui popor, in exprimarea principiului sau, starul isi tradeaza in fel si chip natura fantastica, pina la comportari absurde si autonimicitoare. Imperiul mondial roman si-a manifestat in foarte mare masura acest caracter irational, care se deghizeaza in pretentia la dreptul divin. Alcatuirea sa sociala si economica era putreda si stearpa, intregul dispozitiv al aprovizionarii, administratiei de stat si civilizatiei era concentrat asupra oraselor, de dragul micii minoritati care se ridica pe spinarea oropsitilor si a proletarilor. Unitatea urbana incepuse sa reprezinte in Antichitate intr-o masura atit de importanta miezul si conceptul vietii sociale si al civilizatiei, incit s-a continuat sa se intemeieze si sa se cladeasca sute de orase, pina la marginea desertului, fara ca nimeni sa se intrebe daca ele se vor putea dezvolta vreodata ca organe firesti ale unei vieti sanatoase a populatiei. Cind privim ramasitele eloc¬vente ale acestei uriase activitati de constructie de orase, se naste in mod irezistibil intrebarea daca functia acelor orase ca centre de cultura a fost vreodata proportionala cu pompoasa ei pretentie. Judecind dupa continutul general al produselor civilizatiei romane tirzii, in acele orase, oricit de mare ar fi fost valoarea lor urbanistica si arhitecturala, nu putea fi vorba de mult mai mult decit de tot ce avea mai bun cultura antica. Temple pentru un cult care decazuse la forme traditionale si fusese com¬pletat cu superstitii, hale si bazilici pentru scopuri admi nistrative si pentru justitie, care, o data cu structura p i• • co-economica pe de-a-ntregul strimba a societatii degenerat treptat si s-au sufocat sub apasarea unui reJ*^ de exploatare si de aservire de stat, circuri si teatre p tru jocuri singeroase, barbare, si pentru spectacole lamen¬tabile, bai pentru o cultura fizica mai degraba rnolesitoarp decit invioratoare — cu greu reprezinta toate acestea l un loc o civilizatie autentica si solida. Cea mai mare par¬te a acestor constructii serveau pentru parada, agrement si glorie desarta. Era un trup ros de cari acest trup al im¬periului roman. Bunastarea generosilor donatori, ale caror inscriptii pompoase creeaza aparenta maretiei, era fundamentata cum nu se poate mai slab. Ar fi cedat la cea dintii dificultate. Aprovizionarea cu alimente era defectuoasa. Starul isi storcea din propriul sau organism seva unei bunastari sanatoase.
Asupra ansamblului civilizatiei se asterne un luciu exterior fals. Religia, arta si literatura trebuie sa serveasca tot timpul unui singur scop: sa confirme, cu o emfaza exagerata, ca in ce priveste Roma si vlastarele ei totul e in ordine, ca belsugul e asigurat si ca puterea de a invinge nu poate fi pusa la indoiala. Despre aceste idei si despre altele asemenea lor vorbesc cladirile semete, coloanele tri¬umfale, arcele de triumf, altarele cu reliefurile lor, picturile murale din locuinte, in arta romana, configurarea sacru¬lui si cea a profanului se contopesc intru totul. Cu o gra¬tie oarecum jucausa si fara vreun stil rigid, figurile de zei sint inconjurate in mod banal de alegorii linistitoare, cu atribute naive si neinteresante ale luxului si belsugului, distribuite de mici genii, cu multa bunavointa, in toate acestea, se afla o doza de neseriozitate, o lunecare inspre idilic, care tradeaza decadenta unei civilizatii. Elementul ei ludic vine impetuos in prim-plan, dar nu mai are nici o functie organica in alcatuirea si actiunile societatii.
Politica imparatilor este ancorata, si ea, in aceasta ne¬voie de a proclama neincetat in gura mare fericirea comu¬nitatii in vechile forme ludice sacrale. Telurile care determina politica imperiului nu sint decit in parte inte¬lectuale; de altfel, unde a fost vreodata altfel? Desigur, ceririle servesc, prin dobindirea de noi surse de apro-Cizionare, la asigurarea bunastarii, iar, prin largirea hotarelor, la garantarea securitatii si la pastrarea neclin¬tita a celebrei Pax Augusta6. Totusi, in toate acestea, mo¬tivele de utilitate ramin subordonate unui ideal sacru. Triumful, laurii si faima militara sint teluri in sine, o sarcina sacra, atribuita imparatului7. Chiar in triumphus, statul isi traieste fericirea sau vindecarea. Idealul agonal, tntr-un edificiu mondial ca imperiul roman, nu mai pa¬re determinat de istoria sa decit in masura in care si aici factorul de baza universal este prestigiul. Fiecare popor sustine ca razboaiele pe care le-a dus sau le-a suferit sint tot atitea lupte glorioase pentru existenta, in ce pri¬veste galii, fenicienii si barbarii de mai tirziu, Roma a avut poate unele motive sa sustina acest lucru. Dar si la ince¬putul unei lupte pentru existenta se afla, in majoritatea cazurilor, nu foamea, ci setea de putere si de onoare.
Elementul ludic al statului roman reiese in modul cel mai limpede din punem et circenses, piine si jocuri de circ, ca expresie a ceea ce solicita poporul din partea statu¬lui. O ureche din zilele noastre ar fi inclinata sa nu mai auda in aceste cuvinte mult mai mult decit pretentia unor someri de a li se acorda ajutor de somaj si un bilet de cinema. Subzistenta si distractie populara. Expresia insemna insa ceva mai mult. Comunitatea romana nu putea trai fara jocuri. Jocurile erau pentru ea o baza de existenta, la fel ca piinea. Caci erau jocuri sacre, iar po¬porul avea un drept sacru asupra lor. in functia lor ori¬ginara se aflau nu numai sarbatorirea festiva a fericirii dobindite de comunitate, dar si intarirea si consolidarea fericirii viitoare cu ajutorul actiunii sacre. Factorul ludic a continuat sa traiasca aici in ipostaza lui arhaica, chiar daca devenise incet-incet cu totul lipsit de potenta. La Ro¬ma, generozitatea imperiala decazuse intr-adevar cu to¬tul, devenind o uriasa asistenta publica si distrarea in masa a unui proletariat urban pauper. Consacrarea reli¬gioasa, care totusi n-a lipsit niciodata in luai, nu va fi fost probabil resimtita aproape deloc de multime. Dar faptul ca, in fiecare oras, amfiteatrul, dupa cum ne dovedesc ruinele, ocupa un loc atit de important pledeaza cu atit mai energic pentru importanta jocului ca functie a cul¬turii romane. Lupta cu tauri, ca functie fundamentala a culturii spaniole, continua pina in ziua de azi vechile ludi romane, cu toate ca in infatisarea ei actuala a fost pre¬cedata de forme care se afla mai departe de jocurile de gladiatori decit corrida3 de astazi.
Generoasa impartire de daruri unei populatii urbane nu era numai treaba imparatului, in timpul primelor secole ale epocii imperiale, mii de cetateni s-au luat la intrecere, pina in cele mai indepartate tinuturi ale impe¬riului, in infiintarea si dotarea de sali, bai, teatre, in ospa-tarea populatiei, in echiparea sau organizarea de jocuri, totul in dimensiuni mereu crescinde, si totul consemnat pentru posteritate in inscriptii laudative. Ce simt a pro¬movat toate acestea? Sa fi fost un simt premergator crestinestii caritas? Are prea putin din caritas: atit obiectele generozitatii, cit si felul in care se manifesta vorbesc despre un cu totul alt simt. Atunci sa fi fost public spirit, in intelesul modern? Fara indoiala, placerea antica de a darui se afla mai aproape de public spirit decit de bine¬facerea crestina. Totusi, nu ne-am apropia oare si mai mult de natura acestui spirit, daca am vorbi de un spi¬rit potlatcK A darui pentru faima si onoare, pentru a-l intrece si a-l da gata pe vecin — iata vechiul fond cul-tual-agonal al civilizatiei romane, care devine vizibil in toate acestea.
in sfirsit, elementul ludic al culturii romane mai iese limpede la lumina in formele literaturii si ale artei. O lite¬ratura panegirica emfatica si o retorica fara continut sint caracteristicile artei cuvantului, in arta plastica: decoratie superficiala, care ascunde structura greoaie, o orna¬mentare murala care se complace in tablouri de gen fri vole sau care degenereaza in eleganta moliie. Trasaturi ca acestea isi pun amprenta asupra ultimei faze a maretiei Romei antice cu seriozitatea lor deficienta. Viata a devenit un joc al culturii, in care factorul cultual se pastreaza ca forma, dar din care consacrarea a disparut. Impulsurile spirituale mai profunde se retrag din aceasta civilizatie de suprafata si isi infig radacini noi in oficierea mis¬terelor. Cind, in sfirsit, crestinismul o separa complet de baza ei sacrala, cultura romana se ofileste repede.
Ca o dovada remarcabila a fortei de viata a factoru¬lui ludic in Antichitatea romana, principiul vechilor ludi prezinta o manifestare intru totul vrednica de atentie pe hipodromul din Bizant. Desi desprins de baza sa cultuala, hipodromul ramine un focar al vietii sociale. Pasiunile populare, care pe vremuri erau potolite prin lupte singe-roase intre oameni sau intre animale, sint nevoite acum sa se sature cu niste alergari. Ele nu mai constituie decit, mai degraba, un divertisment festiv nesacral, fiind totusi in stare sa atraga inlauntrul cercului lor intregul interes public. Circul devine, in cel mai strict sens al cuvintu-lui, cadrul, nu numai al sportului hipic, dar si al luptei de partid politice si chiar, in parte, a celei religioase. Aso¬ciatiile hipice, denumite dupa cele patru culori ale vizi¬tiilor, nu numai ca reglementeaza intrecerile, dar sint organizatii publice recunoscute. Partidele se numesc demos, iar conducatorii lor demarhi. Daca un general isi sarbatoreste victoria, triumphus se desfasoara la hipo¬drom, acolo se arata poporului imparatul, acolo se im¬parte uneori justitia. Acest amestec tirziu de divertisment festiv si de viata publica nu mai avea decit prea putin de-a face cu unitatea arhaica dintre joc si actiunea sacra, in care s-au dezvoltat formele culturii. Era un epilog.
Despre elementul ludic al culturii medievale am vor¬bit in alta parte9, desi in mod mai putin expres, dar atit de amanuntit, incit as dori sa completez aici numai cu vreo citeva cuvinte. Viata medievala este plina de joc: ur, joc popular zglobiu, nebunatic, plin de elemente pagine care si-au pierdut semnificatia sacrala si s-au prefacut in simple glume, apoi jocul cavaleresc pompos si solemn, jocul rafinat al iubirii curtenesti si inca o serie de alte forme. O functie explicit creatoare de cultura insa, in cele mai multe cazuri, aceste forme de joc nu mai au. Pentru ca formele majore ale culturii — poezia si ritul, intelepciunea si stiinta, politica si razboiul — epoca le mostenise de la trecutul ei antic. Formele acestea erau fixa¬te. Cultura medievala nu mai era arhaica. Ea avea de pre¬lucrat intr-o infatisare noua material in cea mai mare parte transmis, cu continut fie crestin, fie clasic. Numai acolo unde nu incoltea din radacina antica, unde nu era ali¬mentata de inspiratie bisericeasca sau greco-romana, mai raminea loc pentru un efect creator al factorului ludic. Cu alte cuvinte: acolo unde civilizatia medievala clades¬te in continuare pe trecutul ei autohton celto-germanic sau mai vechi. Acesta a fost cazul cu originile cavaleris¬mului si, in parte, cu formele feudale in general, in con¬sacrarea cavalereasca, in investitura, in turnir, in heraldica, in ordinele si legamintele cavaleresti — lucruri, toate aces¬tea, care, desi influentele antice opereaza si ele, au tan¬genta directa cu arhaicul —, gasim factorul ludic in deplina putere si, inca, in esenta, creator. Dar si in afara lor, in justitie si in jurisprudenta, cu configurarile lor pline de tilc si cu formalitatile lor ciudate (ca, de pilda, procesele intentate unor animale), in corporatism, in lumea scolii, atmosfera ludica este extrem de prompta in mintea medievala.
in continuare, sa mai aruncam o singura privire asupra epocii Renasterii si a umanismului. Daca a existat vreo¬data o elita constienta care, complacindu-se in autoizo-lare, sa incerce sa inscrie viata intr-un joc al desavirsirii configurate, atunci cu siguranta ca aceea a fost elita Re¬nasterii. Nu ostenim amintind ca jocul nu exclude serio¬zitatea. Spiritul Renasterii era departe de a fi frivol. Imitarea Antichitatii era pentru el o sfinta seriozitate.
Felul in care se dedica idealului de creatie plastica si de inventie intelectuala era de o neasemuita vigoare, pro¬funzime si puritate. Figuri mai serioase ca Leonardo si jylichelangelo cu greu ne-am putea inchipui. Si totusi, intreaga atitudine spirituala a Renasterii este cea a unui joc. Aceasta nazuinta, in acelasi timp rafinata si totusi sanatoasa si puternica, spre forma nobila si frumoasa este cultura jucata, intreaga haina a Renasterii este o deghi¬zare voioasa sau solemna in gateala unui trecut fantas¬tic si ideal. Personajul mitologic, alegoriile si emblemele cautate departe si incarcate cu o povara de cunostinte astrologice si istorice — toate acestea sint piesele unui joc de sah. Fantezia decorativa, in arhitectura si in grafica, se joaca acum cu folosirea de motive clasice in mod cu mult mai constient decit se juca ilustratorul medieval de manuscrise cu ideile sale mucalite. Renasterea trezeste cele doua configurari prin excelenta ludice ale vietii, pastorala si cavalerismul, la o noua viata, adica la o viata literara si festiva. Cu greu se poate cita un poet care intru¬chipeaza spiritul cu adevarat ludic in mod mai pur decit Ariosto. El este in acelasi timp cel care exprima pentru noi mai deplin decit oricare altul tonalitatea si vocea I a Renasterii. S-a miscat oare vreodata poezia in mod atit de degajat intr-un spatiu de joc atit de absolut precum cea a lui Ariosto? Cu insesizabila sa plutire intre comic si eroicul patetic, intr-o sfera de armonie aproape muzi¬cala, cu totul desprins de realitate si totusi plin de cele mai palpabile personaje, si mai ales cu voiosia niciodata absenta a sonoritatii sale, Ariosto pare sa demonstreze identitatea dintre joc si poezie.
Cu termenul „umanism", obisnuim sa asociem notiuni mai putin colorate — daca vreti: mai serioase — decit cu termenul „Renastere". Totusi, la o mai indeaproape cerc¬etare, se poate spune si despre umanism ceea ce s-a spus despre caracterul ludic al Renasterii. Aproape si mai mult inca decit Renasterea, umanismul este rezervat unui cerc de initiati si de avizati. Umanistii cultivau un ideal de viata si spiritual formulat cu strictete. Ei stiau sa faca in asa fel incit insasi expresia credintei lor crestine sa fie
intrepatrunsa de personajele lor antice pagine si de li™ bajul lor clasic, dar o data cu acestea introduceau in cres¬tinism un accent al artificialului si al lipsei de profunzime Limbajul umanismului nu voia sa sune intocmai asemeni lui Cristos. Calvin si Luther, cind vorbeau despre cele sfinte, nu suportau tonul umanistului Erasm. — Erasrn! Cum radiaza din intreaga lui fiinta starea de spirit a jocului! Nu numai din Elogiul Nebuniei si din Colocvii, dar si din Adagia, din ingeniozitatea agreabil ludica a scriso¬rilor lui, ba uneori pina si din cele mai serioase dintre operele sale.
Cel ce urmareste cu ochii mintii multimea de poeti ai Renasterii, incepind cu Ies Grands rhetoriqueurs10 de inspi¬ratie initial burgunda, ca Molinet si Jean Lemaire de Belges, este frapat tot timpul de caracterul in esenta ludic al spiritului lor. Fie ca este vorba de Rabelais sau de poetii noii pastorale, Sannazzaro, Guarini, ori de romanul cavaleresc Amadis de Gaule, care a impins roman¬tismul eroic pina la extrem, unde aveau sa-l nimereasca sagetile ironiei lui Cervantes, sau de corcirea stranie a ge¬nului licentios cu un platonism serios, precum cea exis¬tenta in Heptameron, opera Margueritei de Navarre — intotdeauna este prezent si un element ludic, care dupa scurt timp pare sa fie esenta operei. Chiar si scoala uma-nistilor-jurisconsulti vadeste acest simt ludic, in intentia ei de a inalta dreptul la rang de stil si de frumusete.
Daca ne propunem sa examinam, in ce priveste conti¬nutul lui ludic, si secolul al XVII-lea, se impune, fireste, foarte repede, ca obiect de cercetare, notiunea de „baroc", si anume in intelesul largit dobindit incetul cu incetul de acest cuvint in ultimul sfert de veac: cel al calitatii stilis¬tice generale, care isi gaseste expresie nu numai in arhi¬tectura si in sculptura perioadei respective, ci care determina in egala masura si natura picturii, a poeziei, ba chiar si a filozofiei, a economiei politice si a teologiei epocii- Ce-i drept, exista o mare deosebire intre reprezen¬tarile generale pe care le trezeste cuvintul „baroc", dupa cum ochiul este indreptat mai mult inspre imaginile mai pestrite, mai agitate, oferite privirii de perioada tim¬purie, sau spre rigiditatea si solemnitatea celei tirzii, dar, in ansamblu, de reprezentarea „baroc" ramine totusi lega¬ta o viziune a constient exageratului, a intentionat impozantului, a recunoscut fictivului. Formele barocului sint si ramin, in cel mai deplin inteles al cuvintului, for¬me artistice. Chiar si acolo unde ele configureaza ceva sfint, esteticul voit se inghesuie in asa masura spre primul plan, incit posteritatii ii vine greu sa pretuiasca expresia obiectului respectiv ca transpunere nemijlocita a unei porniri religioase.
Aceasta nevoie de a exagera, caracteristica barocului, pare ca nu poate fi inteleasa decit de pe pozitia unui continut ludic bogat al instinctului creator. Pentru a-i gusta si admira din inima pe Rubens, pe Vondel, pe Bernini, trebuie sa incepem prin a nu privi forma lor de manifestare ca absolut „serioasa". Daca aceasta afirmatie este valabila pentru tot ce este poezie si pentru tot ce este arta, ei bine, cu atit mai mult dovedeste ea importanta factorului ludic al culturii si cu atit mai mult concorda cu tot ceea ce s-a sustinut mai sus. Acest element ludic vorbeste totusi din baroc in mod deosebit de clar. Sa nu intrebati in ce masura si-a gindit artistul insusi opera sa ca serioasa, deoarece, in primul rind, pentru o asemenea verificare nu este loc niciodata, iar, in al doilea rind, simtul lui subiectiv nu ar fi unitatea de masura cea mai nimerita. Sa luam un exemplu. Hugo de Groot a fost un om deosebit de serios, cu umor putin si cu o mare dra¬goste de adevar. Capodopera sa, nepieritorul monument al mintii sale, De iure belii ac pacis, a dedicat-o regelui Fran¬tei, Ludovic al XlII-lea. Dedicatia respectiva este un mo¬del de expresie baroca dintre cele mai emfatice, pe tema echitatii unanim pretuite a regelui, cu care acesta punea in umbra, chipurile, toata maretia romana. Era oare con vins Grotius de ceea ce spunea? Sau mintea? Nici una, nici alta: se juca doar, cintind si el, impreuna cu toti cei¬lalti, pe instrumentul stilului vremii sale.
Nu exista, pare-se, aproape nici un alt secol in care stilul epocii sa-si fi pus amprenta pe minte cu atita pu¬tere ca in al XVII-lea. Aceasta modelare generala a vietii, a mintii si a infatisarii exterioare dupa tiparul barocului isi gaseste manifestarea cea mai izbitoare in imbra¬caminte. Moda costumului de gala masculin — caci aici trebuie sa cautam stilul — face in tot cursul secolului al XVII-lea o serie de salturi uriase. Pe la 1665, abaterea de la simplu, firesc si practic ajunge la punctul culminant. Formele obiectului de imbracaminte sint exagerate la extrem: vestonul nu ajunge decit cu putin sub subsuori, camasa iese pe trei sferturi la vedere intre veston si pan¬taloni; acestia din urma au devenit nemaipomenit de scurti si de largi, iar asa-numitul rhingrave11, in aparenta un fel de frac, nu mai este de recunoscut, incarcat cu o supraabundenta de zorzoane — panglici, snururi, tivuri — pina si la picioare, acest costum ludic nu-si salveaza eleganta si demnitatea decit prin manta, palarie si peruca.
Cu greu se poate gasi in epocile mai recente ale civi¬lizatiei europene un element care sa se preteze la punerea in lumina a impulsului cultural ludic atit de bine ca peruca, asa cum a fost ea purtata in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Viziunea istoricilor care au introdus in uzanta limbii olandeze termenul „epoca perucii", pen¬tru secolul al XVIII-lea, a fost defectuoasa, deoarece, in aceasta privinta, al XVII-lea este de fapt mai caracteris¬tic si mai vrednic de atentie. Fiecare epoca ramine plina de contraste. Secolul lui Descartes, al miscarii de la Port-Royal, al lui Pascal si Spinoza, al lui Rembrandt si Milton, al curajoaselor calatorii pe mare, al colonizarii peste ocean, al comertului temerar, al aparitiei stiintelor naturii, al literaturii moraliste, secolul acesta genereaza peruca, in deceniul al treilea, se trece de la parul tuns scurt la parul lung, iar numaidecit dupa mijlocul seco¬lului isi face intrarea in scena peruca, in scurt timp, orice barbat care vrea sa treaca drept domn, fie nobil, magis¬trat, militar, prelat sau negutator, poarta ca semn de ele¬ganta peruca; pina si amiralii o poarta peste tinuta de parada, inca din deceniul al saptelea, peruca ajunge la formele ei cele mai somptuoase prin tipul zis „Ludovic al XlV-lea" (cu bucle lungi), care poate fi calificat drept o exagerare ridicola si fara pereche a unui impuls stilis¬tic si estetic. Dar cu asta nu s-a spus inca totul. Ca feno¬men de cultura, peruca merita intrucitva o atentie sporita. Punctul de pornire al modei indelungate a perucii rami¬ne, fireste, faptul ca parul lung a inceput in scurt timp sa ceara naturii mai mult decit puteau cei mai multi bar¬bati sa produca sau sa intretina. Peruca a luat nastere la inceput ca surogat pentru o podoaba capilara absenta, deci ca o imitare a naturii. De indata insa ce devine mo¬da generala, peruca isi pierde repede orice pretentie de imitatie amagitoare a unui par autentic si se transforma in element de stil. in secolul al XVII-lea, aproape cu incepere de la aparitia modei, avem de-a face cu peruca stilizata. Ea inseamna, in sensul cel mai literal, o incadrare a fetei, ca un tablou intr-o rama (acest obiect, de aseme¬nea, isi dobindeste forma tipica aproximativ in acelasi timp). Peruca nu serveste pentru a imita, ci pentru a izola, a innobila/a inalta. Ea este astfel elementul cel mai baroc al barocului, in peruca „Ludovic al XrV-lea", dimensiu¬nile devin hiperbolice, dar ansamblul pastreaza o detasare, o gratie, ba chiar o umbra de maiestate care ca¬dreaza perfect cu stilul tinarului Ludovic al XlV-lea. Aici s-a obtinut intr-adevar — trebuie sa admitem acest lucru, in ciuda oricarei doctrine estetice — un efect estetic: peruca „Ludovic al XlV-lea" este arta aplicata. Sa nu uitam, de altfel, ca pentru noi, privitorii portretelor trans¬mise, iluzia este mai mare decit a putut fi pentru con¬temporani, care au vazut exemplarele vii si inca prea vii. In reproducere, efectul ne apare extrem de flatat si uitam jalnicul revers: murdaria.
Curios in portul perucii nu este numai faptul ca, asa nefireasca, incomoda si nesanatoasa cum e, ocupa terenul timp de un secol si jumatate, si deci nu poate fi inlatu¬rata ca un simplu capriciu al modei, ci si faptul ca ea, cu cit se departeaza vreme mai indelungata si in mai mare masura de un par natural, cu atit devine mai stilizata. Aceasta stilizare se realizeaza prin trei mijloace: buclele fixe, pudra si un nod. incepind cu trecerea din secolul al XVII-lea in al XVIII-lea, peruca se poarta de regula nu¬mai pudrata cu alb. Acest efect ne este transmis si el, fara indoiala, prin portrete, extrem de flatat. Care ar fi putut fi motivul psihologico-cultural al acestui obicei este cu neputinta de stabilit. Dupa mijlocul secolului al XVIII-lea, incep fasonarile perucii cu cirliontii regulati rigizi dea¬supra urechilor, cu motul pieptanat in sus, precum si cu nodul care il tine legat la spate. Orice aparenta de natura imitata a fost sacrificata; peruca a devenit un ornament.
Mai trebuie mentionate pe scurt doua puncte. Femeile poarta peruca numai in caz de nevoie, dar coafura lor urmeaza in linii mari moda masculina, cu pudrare si stilizare, care spre sfirsitul secolului al XVIII-lea ajunge la maximum. Al doilea punct este urmatorul: domnia perucii nu a fost absoluta, in timp ce, pe de o parte, in teatru, chiar si rolurile eroilor tragici ai Antichitatii erau jucate cu nelipsita peruca, pe de alta parte vedem, ince¬pind cu primii ani ai secolului al XVIII-lea, o serie de per¬soane, mai ales barbati tineri, si mai ales in Anglia, portretizati cu par lung natural, de pilda Boerhave al lui Troost12. Asta inseamna o inclinare spre detasare si ne¬pasare, spre o nonsalanta intentionata, spre o naturalete nevinovata, care in cursul intregului secol al XVIII-lea, incepind cu epoca lui Watteau, se impotrivesc rigiditatii si artificialului. Cercetarea acestei inclinari si in alte domenii ale culturii ar fi o treaba atragatoare si impor tanta; ar iesi la iveala o serie de relatii cu jocul, dar pe noi ne-ar duce prea departe13. Ceea ce ne-a interesat aici a fost faptul ca intregul fenomen al perucii, ca moda de lunga durata, cu greu poate fi clasificat altfel decit prin¬tre manifestarile evidente ale factorului ludic in cultura. Revolutia Franceza a vestit sfirsitul modei perucii, dar n-a inlaturat-o nicidecum in mod brusc. Nici aceasta evo¬lutie, in care se desfasoara un important crimpei de isto¬rie a culturii, nu poate fi insa amintit aici decit in treacat.
Daca recunoastem un element ludic viu in baroc, a-tunci acest lucru este valabil afortiori cu privire la epoca urmatoare: cea a rococo-ului. Caci in acest stil infloreste in mod atit de luxuriant, incit insasi definitia rococo-ului cu greu se poate dispensa de adjectivul „ludic". O cali¬tate ludica e consemnata de foarte multa vreme ca una dintre caracteristicile esentiale ale acestui stil. Dar in notiunea Stil in sine nu este oare inclusa recunoasterea unui anumit element ludic? Nasterii unui stil nu-i este oare inerent un joc al mintii sau al puterii de configurare? Un stil traieste din aceleasi lucruri ca si un joc: din ritm, armonie, alternare si repetitie, refren si cadenta. Notiunile „stil" si „moda" sint mai aproape una de alta decit vrea sa admita de regula o estetica ortodoxa, intr-o moda, do¬rinta de frumos a unei comunitati vii este amestecata cu pasiuni si cu sentimente: cochetarie, frivolitate, mindrie — iar intr-un stil, dorinta de frumos e cristalizata in pu¬ritatea lui. Stilul si moda, deci jocul si arta, sint rareori atit de aproape intre ele ca in rococo sau ca in cultura japoneza. Fie ca ne gindim la portelanul de Saxa sau la idila pastorala rafinata si plina de duiosie cum n-a fost niciodata pina atunci, la o decoratie interioara sau la Watteau si Lancret, la exotismul naiv care se joaca acum cu imaginile excitante sau sentimentale ale unor turci, indieni sau chinezi — impresia factorului cu desavirsire ludic nu ne paraseste nici o clipa.
Aceasta calitate ludica a culturii secolului al XVIII-lea e insa mult mai profunda. Politica — si anume: politica de cabinet, de intriga si de aventura — n-a fost niciodata, in asa de mare masura, cu adevarat un joc. Ministrii atotputernici sau insisi suveranii, fericiti in eficacitatea actiunilor lor mioape, limitati inca de mobilitatea redusa a instrumentului puterii si de efectul redus al mijloacelor, pun la o incercare mortala — fara prea multe griji de na¬tura sociala si economica si nestingheriti de instante par¬ticipante suparatoare, cu un zimbet amabil si in termeni curtenitori — forta si bunastarea tarilor lor, ca si cum si-ar risca un nebun sau un cal pe o tabla de sah. Minati de motive meschine izvorite din infumurare personala si din setea de glorie dinastica, uneori poleite cu un fals lustru de ocrotire parinteasca a tarii, suveranii si ministrii acestia pun in miscare masinatii iscusite, cu ajutorul factorilor, inca relativ nezdruncinati, ai puterii lor.
Pe fiecare pagina a vietii culturale a secolului al XVIII-lea, intilnim spiritul naiv al emulatiei, al formarii de cluburi si al secretului, care se manifesta in asociatia literara, in asociatia de desen, in pasiunea de colectionar indreptata spre raritati si obiecte din natura (plante, ani¬male), in inclinarea spre societati secrete, in placerea de a face parte din cercuri si conventicule — fundamentate, toate, pe o atitudine ludica. Ceea ce nu inseamna ca erau lipsite de valoare; dimpotriva, tocmai elanul jocului si daruirea netemperata de indoiala le faceau sa fie prin excelenta rodnice pentru cultura. Spiritul literar si stiinti¬fic al controversei, care captiveaza si amuza elita inter¬nationala „participanta", este de asemenea de natura ludica. Publicul gratios, pentru care si-a scris Fontenelle lucrarea Entretiens sur la pluralite des mondesu, se grupeaza in tabere si partide cu privire la fiecare topic15 al zilei, in¬tregul aparat al literaturii este alcatuit numai din figuri ludice: abstractii palid alegorice, faze etice fara continut. Capodopera ratiunii ludic poetice, The Rape ofthe Lock de Pope, trebuia sa se nasca in acea epoca.
Propria noastra epoca doar lent si-a dat seama din nou de inaltul continut al artei secolului al XVIII-lea. Al XlX-lea isi pierduse simtul pentru calitatea ludica si nu zarise seriozitatea care se ascundea si ea dedesubt, in ele¬ganta intortochere si proliferare a ornamentului rococo, care ascunde linia dreapta ca intr-o ornamentica muzi¬cala, el n-a vazut decit nefiresc si slabiciune; si n-a inte¬les ca insusi spiritul secolului al XVIII-lea, constient de acest joc al motivelor, cautase un drum inapoi spre natura, dar intr-o forma plina de stil; si i-a scapat din vedere ca in capodoperele arhitecturale, pe care si secolul al XVUI-lea le-a produs in mare numar, ornamentul nu se atinge ab¬solut deloc de insesi formele strict constructive, asa incit cladirea isi pastreaza intreaga nobila demnitate ,a pro¬portiilor sale armonioase. Putine epoci artistice au stiut sa mentina seriosul si ludicul intr-un echilibru atit de pur ca epoca rococo-ului. Si, de asemenea, in putine epoci s-a ajuns in asa masura ca in secolul al XVIII-lea la o iden¬titate de atmosfera intre modul de exprimare plastic si cel muzical.
Calitatea ludica esentiala a muzicii in general nu mai are nevoie sa fie demonstrata din nou aici. Ea este cea mai pura si mai inalta manifestare a omenestii facultas ludendi16 insesi. Nu pare riscata afirmatia ca importanta fara seaman a secolului al XVIII-lea ca perioada muzi¬cala poate fi atribuita in cea mai mare parte echilibrului dintre continutul ludic si cel pur estetic al muzicii de atunci.
in epoca aceea, muzica, privita ca fenomen pur acus¬tic, era imbogatita, intarita si rafinata in fel si chip prin perfectionarea instrumentelor, prin inventarea de instru¬mente noi, prin locul mai mare acordat vocii feminine la concerte etc. Pe masura ce muzica instrumentala a cuce¬rit teren in dauna celei vocale, dependenta muzicii fata de cuvint a slabit, asa incit pozitia ei ca arta autonoma s-a consolidat. Ca factor estetic, importanta ei a crescut, de asemenea, in multiple feluri. O data cu laicizarea ere cinda a vietii sociale, semnificatia ei ca element de cui tura a sporit. Practicarea muzicii, numai de dragul ei inceput sa ocupe un loc tot mai mare. Facem abstractie de problema daca cele doua deosebiri fata de prezent, ara¬tate in cele ce urmeaza, au lucrat in avantajul sau in deza¬vantajul ei. Productia de opere muzicale a ramas inca precumpanitor ocazionala, in legatura cu liturghia sau cu serbarea lumeasca. Sa ne gindim la operele lui Bach Muzica artistica nu s-a bucurat inca nici pe departe de can¬titatea de publicitate pe care aveau sa i-o asigure epocile de mai tirziu.
Daca punem acum, asa cum am facut cu vreo citeva rinduri mai sus, continutul ludic al muzicii fata in fata cu continutul ei pur estetic, reiese ca despre deosebirea dintre ele se pot spune aproximativ urmatoarele: formele muzicale insesi sint forme ludice. Muzica se bazeaza pe o subordonare voluntara si pe o adaptare stricta la un sis¬tem de reguli conventionale referitoare la tonalitate, ma¬sura, melodie si armonie. (Acest enunt ramine valabil chiar si acolo unde toate regulile in vigoare pina atunci au fost nesocotite.) Dupa cum se stie, aceste sisteme de valori muzicale difera in functie de epoca si de regiune. Nici o finalitate sau configurare acustica nu leaga muzi¬ca orientala de cea occidentala, sau cea medievala de cea actuala. Fiecare cultura are propria ei conventie muzicala, si in general urechea nu suporta decit formele acustice in care a fost educat omul. in diversitatea muzicii este inclusa din nou dovada ca in esenta ea este un joc, adica o grupare de reguli valabile numai inlauntrul unor hotare delimitate, dar atunci si absolut obligatorii, fara scop uti¬litar, dar cu un efect de agrement, destindere, bucurie si inaltare. Caracterul indispensabil al unei scolarizari severe, conditionarea precisa a unui canon al lucrurilor ingaduite, pretentia oricarei scoli muzicale la valabilitate exclusiva ca norma estetica — toate acestea sint trasaturi specifice ale calitatii ludice a muzicii. Tocmai prin aceasta calitate, muzica este mai stricta in prescriptiile ei decit arta plastica. O regula de joc incalcata strica jocul.
in epocile arhaice, muzica e pretuita in mod constient a potenta sacralizanta, ca excitatie emotionala si ca joc. Abia foarte tirziu, printre aceste trei moduri de pretuire constienta patrunde si un al patrulea: ca implinire plina de tilc a vietii, ca expresie a simtamintului vietuirii, pe scurt ca arta in intelesul modern. Pentru cel ce vede in ce mod defectuos continua secolul al XVIII-lea sa exprime in cuvinte aceasta din urma pretuire, prinsa in inter¬pretarea emotiei muzicale ca redare nemijlocita a unor tipete din natura17, devine, poate, limpede ceea ce am vrut sa spunem mai sus cind am vorbit despre un echilibru intre continutul ludic si continutul estetic al muzicii seco¬lului al XVIII-lea. Muzica aceea credea, la Bach inca, si chiar si la Mozart, ca este nici mai mult si nici mai putin decit cea mai nobila dintre toate modalitatile de a-ti trece vremea (diagoge, in termenii lui Aristotel) si cea mai artistica dintre toate indeminarile — si aceasta candoare ingereasca a fost aceea care a inaltat-o pina la desavirsirea fara pereche.
Desi la inceput pare ca lucrurile stau tocmai invers, nu exista nici un motiv ca acea calitate ludica pe care sin-tem dispusi s-o recunoastem pe loc epocii rococo-ului sa i-o tagaduim epocii urmatoare. La prima vedere, predo¬mina poate in epoca aceea de clasicism reinnoit si revi¬zuit si de romantism pe cale de afirmare o seriozitate sumbra, melancolie si lacrimi, in asa masura, incit pare ca anevoie mai ramine loc pentru constatarea unui ele¬ment ludic. La o mai indeaproape cercetare, reiese insa contrariul. Daca un stil si o stare de spirit ale unei epoci s-au nascut vreodata in joc, atunci acestea sint cele ale ci¬vilizatiei europene de dupa mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta afirmatie este valabila cu privire la noul clasi¬cism in aceeasi masura ca si cu privire la inspiratia mintilor romantice. Spiritul european, cu prilejul repe¬tatelor sale intoarceri spre Antichitate, a cautat intot¬deauna in civilizatia clasica si a gasit tocmai ceea ce s-a acordat cu firea propriei epoci. Pompeiul a inviat la H ca sa imbogateasca si sa fecundeze o epoca incjj ^P spre gratie lina si rece, cu motive noi dintr-o Antich> fermecatoare. Clasicismul arhitecturii si decoratiei ir rioare engleze a unor Adams, Wedgwood si Haxrnari ' nascut din spiritul ludic al secolului al XVIII-lea.
Fatetele romantismului sint prezente in manifestar-i lui. Daca ii contemplam aparitia, in secolul al XVlIl-ie el pare sa se circumscrie unei nevoi de a deplasa viat' estetica si emotionala intr-o sfera imaginara a trecutului in care personajele nu sint precis conturate, fiind definite de mister si groaza. Iar intr-o astfel de delimitare a unui spatiu ideal tot simtul ludic vorbeste. Se poate merge insa si mai departe: romantismul se naste in si din joc — lucru dovedit de insusi materialul faptic oferit de isto¬rie. Daca citim cu atentie scrisorile lui Horace Walpole, care surprind desfasurarea acestui proces putem spune ca inaintea ochilor nostri, devine limpede ca autorul ramine, de fapt, in conceptiile si convingerile lui, incli¬nat intr-o masura puternica spre clasicism. Romantismul, care s-a afirmat la el mai mult ca oriunde, ramine pen¬tru el un amatorism, isi scrie The Castle of Otranto18, cea dintii incercare stingace de roman gotic cu decor me¬dieval, pe jumatate dintr-o toana si pe jumatate din sple-en. Talmes-balmesul de antichitati „gotice" cu care isi inteasa casa Strawberry Hill nu inseamna pentru el arta, nici moaste sfinte, ci curiozitate. Nici el insusi nu se lasa defel prins de propriul sau goticism, care pastreaza pen¬tru el un iz de trifling19 si de bagatelk20 si il ia in deridere la altii. Nu face altceva decit sa se joace un pic de-a at¬mosfera.
Concomitent cu romanul gotic, cistiga teren sentimen¬talismul. Domnia sentimentalismului timp cje un sfert de secol sau chiar mai mult, intr-o lume ale carei actiuni si ginduri erau totusi indreptate spre alte lucruri, se poate fect de bine compara cu cea a idealului iubirii curte-Pesti in secolele al XH-lea si al XlII-lea. O intreaga elita ^ de spre un ideal de dragoste si de viata afectat si mfatic. Elita de la sfirsitul secolului al XVIII-lea este tusi mult mai vasta decit cea a lumii feudal-nobiliare A? la Bertran de Born pina la Dante. Elementul burghez si atitudinea burgheza in viata si gindire au si inceput sa precumpaneasca in ea: ideile sociale si pedagogice jevin active. Totusi, procesul de cultura este identic cu cel care a avut loc in urma cu cinci veacuri. Toate emoti¬ile vietii personale, de la leagan pina la mormint, sint cul¬tivate ca sa devina o forma artistica. Totul se invirteste in jurul dragostei si al casatoriei, dar in ele sint incluse de la sine toate celelalte stari si raporturi din viata: educa¬tia, relatiile dintre parinti si copii, emotiile pricinuite de boala si de insanatosire, moartea, doliul dupa cei morti. Sentimentul este la el acasa in literatura, dar viata reala se adapteaza pina la un anumit nivel cerintelor noului stil de viata.
Aici se naste iarasi intrebarea: in ce masura se intim-pla acest lucru in mod serios? Pentru cine a fost mai se¬rioasa marturisirea si trairea propriului stil de viata: pentru umanisti si pentru mintile barocului, sau pentru romanticii si sentimentalistii din secolul al XVIII-lea? Cei dintii au fost fara indoiala mai convinsi de incon¬testabila valabilitate normativa a idealului clasic decit au fost adeptii stilului gotic de mai tirziu de exemplaritatea si obligativitatea viziunii lor mai vagi privitoare la un tre¬cut visat. Cind Goethe compune Der Totentanz21, acesta n-a fost pentru el, categoric, altceva decit un joc. Dar cu sentimentalismul lucrurile stau oarecum altfel decit cu nazuinta spre forme medievale. Cind un dregator holan-dez22 din secolul al XVII-lea isi face portretul in vesminte antice, pe care nici nu le poseda, sau cind pune sa fie cin-tat in versuri ca giuvaer al civismului roman, totul e o mascarada, nimic mai mult. Draparea in faldurile Anti¬chitatii ramasese un joc. Despre o imitare serioasa a vietii antice nici nu era vorba macar, in schimb, cititorii lulie-si ai lui Wertker au facut fara indoiala anumite efortur' ca sa traiasca potrivit codului de simtire si exprimare a idealului lor. Cu alte cuvinte: sentimentalismul era in mult mai mare masura o imitatia serioasa si adevarata decit afectarea antica proprie umanismului si barocului' Daca o minte atit de emancipata ca Diderot a putut sa se delecteze din toata inima cu crasele exhibitii senti¬mentale din Blestemul tatalui de Greuze, daca pe Napo¬leon a putut sa-l entuziasmeze poezia lui Ossian, dovada pare facuta.
Si totusi, conform constatarii noastre, un factor fara dis¬cutie ludic e tot timpul prezent in sentimentalismul seco¬lului al XVIII-lea. Dorinta de a gindi si trai sentimental nu se poate sa fi patruns foarte adinc. Pe masura ce ne apropiem de propria noastra perioada de civilizatie, dis¬tinctia dintre continuturile impulsurilor culturale devine mai anevoioasa, in indoiala noastra „seriozitate sau joc" se amesteca mai mult decit inainte banuiala de ipocrizie si prefacatorie. Dar echilibrul instabil dintre „serios" si „doar in gluma", ca si incontestabila prezenta a unui ele¬ment de simulare se intilnesc si in jocul sacru din cul¬turile arhaice23. Am avut prilejul sa inregistram factorul ludic chiar si in notiunea de sfintenie. Afortiori, aceasta ambiguitate trebuie acceptata in trairile culturale de natura nesacrala. Prin urmare, nimic nu ne impiedica sa calificam totusi, in esenta, un fenomen de cultura susti¬nut de un important grad de seriozitate drept joc. Daca e adevarat acest lucru undeva, arunci e adevarat in ca¬zul romantismului, in sensul cel mai larg al cuvantului, si in cazul remarcabilei expansiuni afective care l-a insotit si l-a implinit vremelnic, sentimentalismul.
Secolul al XlX-lea pare sa lase prea putin loc pentru functia de joc ca factor in procesul de cultura. Unele ten¬dinte care par s-o excluda au ajuns tot mai mult sa primeze, inca din secolul al XVIII-lea, gindirea utilitara rece, prozaica (mortala pentru ideea barocului) si idealul de bunastare burghez pusesera stapinire pe spiritul soci¬etatii- Catre sfirsitul acestui secol, revolutia industriala, cu eficienta ei tehnica mereu crescinda, a inceput sa ac¬centueze aceste tendinte. Munca si productia devin ideal si aproape idol. Europa isi pune pe ea salopeta. Simtul social, activitatea pedagogica si critica stiintifica devin dominantele procesului de cultura. Cu cit uriasa dez¬voltare industriala si tehnica a masinii cu aburi inainteaza inspre electricitate, cu atit mai mult creeaza iluzia ca in ea rezida progresul civilizatiei.
Asa arata secolul al XlX-lea, privit pe fata lui cea mai proasta. Marile curente ale gindirii au mers, aproape toate, de-a dreptul impotriva factorului ludic in viata sociala. Nici liberalismul, nici socialismul nu l-au ali¬mentat. Stiinta experimentala si analitica, filozofia, uti¬litarismul si reformismul politic, gindirea scolii din Manchester, iata tot atitea activitati profund serioase. Iar dupa ce exaltarea romantica si-a incetat efectul in arta si literatura, par sa predomine si acolo, o data cu realismul si naturalismul, dar mai ales cu impresionismul, forme de exteriorizare mai straine de notiunea de joc decit tot ceea ce inflorise pina atunci in cultura. Daca un secol a luat vreodata in serios tot ceea ce exista, inclusiv pe sine insusi, atunci acela a fost al XlX-lea.
O generalizare a seriozitatii in cultura, ca fenomen al secolului al XlX-lea, ni se pare aproape cu neputinta de tagaduit. Cultura aceasta e „jucata" in mult mai mica masura decit cea a perioadelor anterioare. Formele exte¬rioare ale societatii nu mai „reprezinta", in sensul scenic, un ideal de viata superioara, asa cum mai faceau acest lucru pe vremea cind se purtau pantalonul bufant, peru¬ca si spada. Cu greu poate fi citat un simptom mai bata¬tor la ochi al acestei sacrificari a ludicului decit restrangerea elementului fantezist in imbracamintea masculina. Revolutia aduce aici o mutatie, cum nu ne e dat sa con¬statam in istoria culturii decit arareori. Pantalonii lungi, uzuali mai inainte, in toate tarile, ca port al taranilor, pescarilor si marinarilor, si astfel si al personajelor din commedia dell'arte, devin brusc imbracamintea barbatii concomitent cu parul ciufulit, care exprima impetuO2-' tatea Revolutiei24. Desi moda fantezista se contorsionea a in excesele asa-numitilor Incroyables25, desi capriciile ei sint prezente in uniforma militara din vremea lui Napoleo (tipatoare, romantic nepractica), manifestarea exterioara a distinctiei jucate si-a trait traiul. Costumul barbatesc devine intr-o masura crescinda lipsit de culoare si inform si tot mai putin supus schimbarilor. Nobilul de odinioara care isi etala importanta si demnitatea in imbracamintea lui de gala, a devenit acum un om serios, in hainele lui noi, nu mai face pe eroul. O data cu palaria inalta, isi indea¬sa pe cap simbolul si coroana seriozitatii lui in viata. Factorul ludic nu se mai face simtit in costumul barbatesc decit in prima jumatate a secolului al XlX-lea, in mici variatii si extravagante, ca pantalonii colanti, gulerul inalt, gulerul cu colturi rasfrinte. Dupa aceea, pier si ultimele elemente ale decorativului, ca sa nu mai lase decit urme slabe in tinuta de gala. Culorile deschise, pes¬trite dispar, postavul face loc tesaturilor aspre de prove¬nienta scotiana, fracul isi incheie, ca haina de gala sau de ospatar, evolutia seculara si se retrage in fata vestonu¬lui. Modificarile modei masculine devin, cu exceptia cos¬tumului de sport, tot mai mici. Un barbat imbracat ca in 1890 nu ar parea caraghios in zilele noastre decit pentru un ochi de expert.
Acest proces de nivelare si de rigidizare a costumu¬lui masculin, ca fenomen de cultura, nu trebuie socotit ca neinsemnat, in el se afla exprimata intreaga prefacere a spiritului si a societatii de la Revolutia Franceza incoace.
Se intelege, de fapt, de la sine ca imbracamintea fe¬minina — mai bine zis: imbracamintea cucoanelor, pentru ca aici e vorba de elita care „reprezinta" cultura — nu urmeaza moderatia si nivelarea portului masculin. Fac¬torul estetic si functia atractiei sexuale au o importanta atit de mare in imbracamintea feminina (invers decit la animale!), incit fac din evolutia acesteia o problema cu totul diferita. Asadar, desi faptul in sine ca imbracamintea cucoanelor — de la sfirsitul secolului al XVIII-lea incoace __ se misca pe alte linii decit portul masculin nu stirneste mirare, iata ce este bizar: in ciuda tuturor satirelor si butadelor care au aparut si apar, in cuvinte si imagini, in revistele umoristice, imbracamintea feminina a sufe¬rit de la inceputul Evului Mediu incoace modificari mor¬fologice mult mai mici decit cea masculina. Faptul acesta reiese clar daca ne gindim de pilda la secolele dintre 1500 si 1700: mutatii violente si neincetate in costumul bar¬batului, o remarcabila doza de stabilitate in cel al femeii. Pina la un anumit nivel, fenomenul e firesc; formele prin¬cipale ale imbracamintii femeiesti — rochia pina la glez¬ne si corsajul —, avind in vedere limitarea mai stricta creata de cadrul de viata si de moravuri, au ingaduit variatii mult mai mici decit elementele portului mas¬culin. Abia catre sfirsitul secolului al XVIII-lea, costumul feminin incepe sa „joace", in timp ce coafura-turn e in¬spirata din rococo, romantismul domina in cvasineglijeul devenit moda, insotit de privirea languroasa si parul despletit, si in bratele goale (care au cistigat teren abia cu mult mai tirziu decit decolteul practicat inca din Evul Mediu), incepind cu Ies Merveilleuses26 din vremea Direc¬toratului, costumul feminin o ia in continuare cu mult inainte celui masculin in ce priveste schimbarile si extra¬vaganta. Excese ca, de pilda, cel al crinolinei, pe la 1860, si al turnurii, la 1880, nu fusesera vazute in secolele ante¬rioare in imbracamintea feminina aproape deloc. Abia pe la 1900 apare in moda miscarea extrem de importanta care duce imbracamintea feminina inapoi la o simplitate si naturalete mai mari decit cele pe care le cunoscuse de la 1300 incoace.
Rezumind, putem afirma despre secolul al XlX-lea ca, in aproape toate manifestarile lui culturale, factorul ludic trece intens pe ultimul plan. Atit organizarii spirituale, cit si celei materiale, a societatii, nu i-a mai stat in drum un efect vizibil al acelui factor. Societatea devenise super-constienta de interesele si nazuintele ei. Era de parere ca depasise virsta copilariei. Lucra cu mijloace stiintifice la propria ei bunastare paminteasca. Idealurile — al muncii, al educatiei si al democratiei — nu prea mai lasau loc principiului etern al jocului.
Astfel, ne apropiem acum de intrebarea finala a aces¬tor consideratii: ce inseamna factorul ludic in viata cul¬turala a zilelor noastre?







Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2023 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta