s7q15qx

Cand fizicienii au calculat presiunea atmosferica asupra corpului omenesc, rezultatul a fost de a dreptul socant. Omul, au constatat ei, traieste intr un ocean aerian, care apasa asupra i cu o forta enorma. Cum se face ca aceasta presiune nu devine strivitoare? Sim¬plu: fortei externe pe care e obligat sa o suporte, organismul ii opune alta, interna, de va¬loare egala, cu consecinta unei echilibrari perfecte si a protejarii formei vii.
Ceea ce nu le a dat prin cap fizicienilor a fost sa incerce a calcula presiunea pe care imensitatea spatiului inconjurator o exercita asupra fiintei umane in zona psihica a aces¬teia. Fireste, asa ceva nu se poate calcula. Dar exista un asemenea fenomen? Care este, eventual, modul lui specific de manifestare? Cum poate fi el, daca nu masurat, macar semnalat?
Cel mai sigur indiciu al presiunii cosmice care apasa sufletul omenesc este fiorul de care oamenii se simt intr un fel sau altul cuprinsi in fata cerului instelat; a cerului in re¬gim nocturn deci, nu in regim diurn. Ziua face din om o fiinta activa; noaptea face din acelasi om o fiinta contemplativa. Ziua este momentul muncii, al agitatiei, al comunicarii si conlucrarii cu semenii; noaptea, dimpotriva, este imperiul linistii, al tainelor, al eului eliberat de urgente, al contemplarii. In timp de zi, soarele, unic stapan al boltii de deasu¬pra, estompeaza cu lumina sa invincibila indepartatele lumi, fixand pe om in orizontu i proxim. In schimb, puzderia de stele ale noptii il absorb spre orizonturile telescopice. Si, revenit la sine din zbuciumul nemijlocitului, inainte de a se lasa inlantuit de lianele lui Hypnos (cel frate cu Thanatos), eul, ca intr un gest de ruga ori de simpla relaxare, isi sloboade privirea in sus. Iar privirea sare de la o stea la alta, pierzandu se in nemargi¬nire: „Un cer de stele dedesubt,/Deasupra i cer de stele…“; si fiorul e gata.

Am spus „fiorul“, fiindca in acest cuvant incape o gama intreaga de nuante, de la an¬goasa la extaz, fiecare din ele corespunzand unei solutii la o conturabila problema a ceru¬lui instelat.
In registrul grav al gamei cu pricina am situat angoasa. Se cade insa a vorbi chiar des¬pre o asemenea stare limita? Jurnalul lui Francisc Rainer -; unde aflam o prima solutie -; ne indreptateste sa o facem. Cel putin o vreme, renumitul antropolog s a simtit coplesit de incremenita imagine nocturna a nenumarabilelor lumi posibile, perceptibile doar ca niste reci sclipiri. La o fila din februarie 1915, el noteaza:
Aseara si azi, toata splendoarea cerului de iarna. Ma fascineaza lumile cele misterioase si imi provoaca o tristete mortala. E atata timp de cand ma feresc a privi cerul!
Rainer nu era insa omul care sa staruie in deprimare. Asa cum va cauta sa si vindece toate slabiciunile fizice si sufletesti (suferea de surzenie si de o exagerata inclinatie spre introspectie)-; bineinteles, mai intai constientizandu si le, anume cu o luciditate ne¬crutatoare, iesita din comun -; la fel va cauta sa si vindece starea de „groaza“ (cuvantul ii apartine) in fata boltii instelate. O va face pe diverse cai: punand in paranteza marile probleme insolubile (moartea, infinitul), impunandu si sa nu intreprinda nimic care sa scada viata activa („Cum iti creezi un izvor nesecat de dinamogenie?“), dar mai ales straduindu se a si fauri o conceptie stiintifica proprie.
Speranta mea -; citim la o alta fila din jurnal -; e ca pana la toamna anului viitor (1916) sa cuprind grosul masei de fapte de care am nevoie pentru cursul meu; colectia de planse, care imi ia atata vreme, va fi alcatuita pana atunci. Si ideile mele generale pana atunci se vor mai preciza si vor castiga coeziune. Si de atunci va putea incepe cu adevarat lucrul inaltator. Oare va dis¬parea atunci teama pe care o am acum de a privi cerul instelat?
Da, va disparea. Va disparea si va lasa in loc nu doar golul indiferentei, ci multumirea chiar: nelinistitul de odinioara isi va marturisi curand ca lumina, caldura si cerul il conso¬leaza, il insenineaza, ii dau o stare de fericire impersonala.
Experienta traita de Francisc Rainer este, in felul ei, tipica si exemplara. Forta ei pil¬duitoare se conjuga fericit cu aceea a altor experiente stimulate de aceeasi cauza. Inainte de a ajunge la Kant -; a carui atitudine generata de acest soi de experiente atinge culmi de maretie -; ne ispiteste un popas in preajma lui Liviu Rebreanu.
Cand viata ti e mai apriga -; scrie Rebreanu, in una din paginile propriului sau jurnal -;, cand necazurile te coplesesc mai rau, cand disperarea te ameninta in privinta ta insuti si chiar a soartei multimilor din care faci parte, arunca ti privirea in sus, pe cer, si vei gasi consolare, incredere, inaltare si in cazul cel mai rau vei incepe sa vezi viata si lumea in mare, in proportiile eternitatii. Am avut si eu atatea amaraciuni, ca am inceput tot mai des sa ma uit la cerul instelat.
Din compararea celor doua reactii inregistrate pana acum -; a lui Rainer si a lui Rebreanu -; ceva incepe sa se limpezeasca. Actiunea cosmosului asupra fiintei umane e o actiune constanta, anume: una de resorbire a unei stari sufletesti date. Daca starea e normala sau pur si simplu neprecizata, poate rezulta o criza neasteptata, pe care eul nu va izbuti sa o depaseasca decat cu pretul unui sustinut efort de vointa. Daca, dimpotriva, starea data este de criza, efectul va fi de atenuare, sau chiar de restabilire a echilibrului. Dar si intr un caz si in celalalt, starea finala este o functie a eului, a subiectului, dotat in¬tru aceasta cu constiinta si vointa.
Sa nu ne grabim insa cu concluziile; n am ispravit de inteles nici macar trairile lui Rebreanu. Sub aspect informational, aceste trairi cosmologice s au nutrit din scrierile ce¬lebrului astronom britanic James Jeans, indeosebi din cartea acestuia The Universe Around Us (Universul din jurul nostru). Intr un stil nu lipsit de virtuti literare, Jeans, pro¬fesor la Universitatea din Cambridge, a raspandit prin anii ’30 ai secolului nostru cateva idei care au produs o adevarata emotie in epoca. El este cel ce a prevestit, intr o celebra teorie, „moartea termica a universului“. In lumea romaneasca, ecouri ale acestor idei sunt de intalnit nu numai la Rebreanu, dar si la Camil Petrescu. S ar putea chiar ca si ta¬narul Constantin Noica sa se fi aflat sub impresia acelorasi ecouri, atunci cand, in De caelo (1937), includea cosmosul printre „puterile anonime“ care tiranizeaza orbeste constiinta individuala. Iata cam in ce stil isi impresiona Jeans contemporanii:
Cunoastem stele care abia de sunt mai mari ca Pamantul, dar cele mai multe sunt atat de mari, ca sute de pamanturi ar incapea in fiecare din ele si tot ar mai ramane loc destul; ba ici colo intalnim cate o stea uriasa care ar putea cuprinde milioane de pamanturi. Si numarul total al stelelor este fara indoiala invecinat cu nu¬marul total al firelor de nisip de pe toate tarmurile tuturor mari¬lor din lume. Atat e de mica locuinta noastra in spatiu in compa¬ratie cu substanta totala a universului.
Sau, inca:
Universul ne ingrozeste prin intensitatea nesocotita a distantelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduc toata istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi…
Nu cunoastem, desigur, vreun ins real care sa se fi simtit asa de coplesit la relevarea cu asemenea mijloace a nimicniciei sale fizice incat sa plonjeze singur in nefiinta. Dar un personaj fictiv cunoastem: este poetul autodamnat George Demetru Ladima, din romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu. Sa nu fi constituit insa personajul fictiv un debuseu, un mijloc de eliberare prin transfer a nelinistii de care va fi fost stapanit autorul insusi? Tot ce se poate, dar fictiunea ramane fictiune.
Revenind, deci, tot la Rebreanu, pe acesta proportiile cu pricina -; invesmantate in numere fabuloase -; il incanta si il imbata, aprinzandu i imaginatia de scriitor. Cartea lui Jeans i se pare „mai palpitanta ca orice roman, fiindca este vorba doar de o monografie a Universului, de un fel de viata romantata, dupa cele mai stricte date stiintifice, a lumii vazute si nevazute“ (subl. n.). Reactia lui Liviu Rebreanu fata de imensitatea spatiului in care traim, cu referire concreta si la destinul omului ca specie, imbraca varietatea fasci¬natiei tipice de artist scriitor, cu o vocatie particulara a epicului si cu un tonus ridicat, luminos.
Dar reactia lui Kant? Ea este a unui filosof, care insa cuprinde in sine toata umanita¬tea. Daca despre Dante s a putut spune ca a izbutit sa cutreiere taramurile de dincolo fiindca era poet, Kant vorbeste in numele purei si pururei umanitati (cu ingaduinta, sub¬linierile ne apartin):
Doua lucruri umplu sufletul cu mereu noua si crescanda admiratie si veneratie, cu cat mai des si mai staruitor gandirea se ocupa de ele: cerul instelat de deasupra mea si legea morala din mine a…i Primul incepe din locul pe care l ocup in lumea sensibila externa si largeste conexiunea in care ma aflu, in spatiul imens de lumi peste lumi si de sisteme peste sisteme, si, pe deasupra, in durata ilimitata a miscarilor lor periodice, a inceputului si duratei lor. Al doilea incepe de la eul meu invizibil, de la personalitatea mea, si ma reprezinta intr o lume care are o adevarata infinitate, de care numai intelectul isi poate da seama, si de care (iar prin ea, in acelasi timp, si cu toate acele lumi invizibile) ma recunosc legat, nu ca in prima numai prin contingent, ci si in chip universal si necesar. Primul, spectacol al unei multitudini nenumarate de lumi imi distruge oarecum importanta mea de creatura animala care, dupa ce a fost, pentru scurta vreme (nu se stie cum), inzestrata cu forta vitala, trebuie sa restituie planetei (un simplu punct in uni¬vers) materia din care a devenit. Al doilea, dimpotriva, inalta in¬finit valoarea mea, in care legea morala imi releveaza o viata in¬dependenta de animalitate si chiar de intreaga lume sensibila, cel putin atat cat se poate conchide din determinarea conforma sco¬pului pe care aceasta lege o da existentei mele, determinare care nu este limitata in conditiile si hotarele acestei vieti, ci care merge la infinit.
In acest extraordinar fragment din Critica ratiunii practice, Kant defineste locul omului in univers. O face in trei momente: despartirea taramurilor (a regiunilor ontologice, ar zice un fenomenolog), descrierea lor si interpretarea lor. Ce vrea, pe scurt, sa spuna Kant? Ca omul tine de doua lumi -; cea sensibila pe de o parte, cea morala pe de alta parte; daca in prima el nu reprezinta nimic, in a doua reprezinta totul; sau, in orice caz, daca in prima se pierde, in a doua se regaseste: intreg, nemicsorat si nemarginalizat. Maretia fiintei umane nu si a aflat vreodata o mai puternica si in acelasi timp mai cum¬patata afirmare ca in cuvintele ascetului de la Königsberg.
Kant a intuit un aspect pe care avea sa l exprime mai clar in felul sau propriu, Constantin Noica, adancindu l. Constiinta -; afirma Noica -; nu face parte din natura; ea este altceva decat natura. Astronomia poate veni cu oricate cifre, urmate de oricate ze¬rouri: constiinta nu se va simti umilita, fiindca ea nu se poate micsora; numai marimile se pot micsora, iar constiinta nu e marime. Prin urmare:
Nu de lumile astronomice are a se tulbura omul si nu in fata lor va trebui sa resimta complexul sau de inferioritate. El nu e infe¬rior prin raport la altceva, de vreme ce nu exista comuna masura intre el si altceva. E inferior prin raport la sine, atunci cand nu sta pe treptele luciditatii atat de sus incat sa poata avea o potri¬vita constiinta de sine.
Am putea sa ne oprim aici. Am dezvaluit destule solutii posibile la problema cerului instelat. Toate aceste solutii conserva de fapt opozitia intre om si cosmos, in pofida do¬rintei unora dintre autorii lor de a o depasi. Exista insa o solutie in care aceasta opozitie nu apare, sau, in orice caz, ramane in umbra, intr un plan cu totul sters. N am putea in¬cheia fara a o aminti: este solutia mitologica. Vom ilustra o, apeland la folclorul roma¬nesc.
Relatia taranului roman cu cerul instelat nu e catusi de putin una de opozitie, ci de asumare. Taranul roman a stiut sa si faca cerul familiar, populandu l cu obiecte, unelte si vietuitoare din gospodaria sa si din universul sau proxim: carul mare si carul mic, rarita, cantarul, closca cu pui, calea laptelui si altele. Nu e vorba doar de un simplu transfer de nume. Toate acestea, si inca altele, taranul le a luat cu el cand s a dus la Dumnezeu sa l roage sa i faca dreptate. Diavolul insa a incercat sa i tina calea. In timpul incaierarii, taranul nostru, voind sa se apere cu cobilita, a varsat laptele din donite, care s a intins de la un capat la altul al boltii ceresti. Asa s a format in illo tempore Calea Lactee, in timp ce alaiul de fiinte si lucruri care l insotise pe romanul nostru s a risipit de asemenea sub forma de stele. Asa cel putin spune povestea. Iar povestea e veche. Omul secolului al douazecilea a izbutit o mare isprava: a cucerit cosmosul. L o fi cucerit, dar n a reusit a l face sa fie al sau. Si n a reusit aceasta, fiindca l a populat cu sateliti, adica tot cu niste stele, faurite de el dupa modelul celor preexistente acolo, sus. Omul de demult nu se pu¬tea lauda ca ar fi cucerit cerul, dar reusise sa l faca a fi al sau, fiindca il populase cu si¬nele sau omenesc.
Am putea acum incerca, inainte de a pune punct gloselor noastre, sa aranjam intr o ordine valorica solutiile trecute in revista. Am putea de pilda arata in ce fel solutia lui Rainer sau cea a lui Noica se oglindesc in solutia furnizata de Kant. Finalmente, insa nu ceea ce le desparte primeaza, ci ceea ce le apropie. Fiecare constiinta individuala traieste impactul cu cerul instelat intr un fel care are si ceva unic, incomunicabil. Dar toate aceste experiente sunt strabatute -; mai mult sau mai putin intens -; de un cutremur launtric. E fiorul, pe care l am pus in rost de la bun inceput si care detine darul de a inalta deasupra teluricului. Caci -; si in cazul de fata -; va fi avand dreptate Faust: Das Schaudern ist der Menschheit bestes Teil, adica, pe limba romaneasca: „Putinta de a se infiora este suprema insusire a neamului omenesc“.