In definirea ei cea mai generala, motivatia este “o lege” a organizarii şi dezvoltarii sistemului psihic, a comportamentului: orice proces psihic particular (perceptie, gandire, memorie, emotie etc.), orice comportament, se desfaşoara pe fondul şi mediat de o stare interna facilitatoare şi este subordonat unei finalitati, unei sarcini de reglare (echilibrare).

Cu alte cuvinte, orice act (cognitiv, afectiv, comportamental) are la baza, in ultima instanta un motiv: un impuls intern rezultat din interactiunea dialectica ale coordonatelor de definitie ale individului, din oscilatiile indicatorilor de echilibru. De aceea, motivul este definit ca mobil intern al activitatii, ca ansamblu ordonat de semnale despre o stare oarecare de necesitate, care “obliga” pe subiect mai intai sa actioneze (simplu impuls spre actiune), iar apoi sa actioneze intr-un anumit fel. Actiunea este motivata chiar şi atunci cand motivul nu este identificat, conştientizat de subiect.

Deoarece exista o varietate foarte larga de teorii asupra motivatiei, iar parerile autorilor sunt impartite, trebuie sa ne decidem asupra unora care sa fie cat mai concrete şi uşor de inteles. Astfel, in viziunea lui G.W.Allport teoriile motivatiei sunt:

1.Teoria impulsurilor

Faptul ca impulsurile sunt esentiale pentru supravietuire a condus pe multi psihologi la concluzia ca in sfarşit acesta este conceptul simplu şi suveran pe care se poate fundamenta intreaga teorie motivationala.

G.W.Allport subliniaza doua lucruri in favoarea teoriei impulsurilor. In primul rand, toate fiintele umane au impulsuri, iar acestea sunt foarte puternice (cand sunt starnite preced toate celelalte motive) (Klineberg). In al doilea rand, intreg comportamentul copilului poate fi generat de impulsuri şi in acest caz, impulsurile sunt fundamentul prim (dar nu in mod necesar permanent) al vietii noastre motivationale. Astfel, teoria impulsurilor pare adecvata in explicarea motivatiei in timpul primilor doi ani de viata şi intr-o masura limitata de-a lungul intregii vieti.

2. Teoria trebuintei

Multi psihologi spun ca nu ne intereseaza faptul ca motivele fundamentale, sunt strict vorbind instinctive, insa ele sunt atat de fundamentale şi de larg raspandite, incat actioneaza ca instincte. Ele pot fi numite dorinte, pofte, nevoi sau trebuinte, ultimul termen parand a fi cel mai preferat. Cele mai studiate trebuinte sunt: realizarea, afilierea, achizitia, agresiunea, autonomia, respectul, educatia.

Aceasta teorie explica dezvoltarea trebuintelor in sentimente, unind astfel motivatia şi structura rezultanta a personalitatii. Allport este de parere ca teoria trebuintei ca şi teoria instinctului, este prea abstracta prea imateriala şi depersonalizata pentru a reprezenta motivatia indivizilor reali.

Trebuintele fac parte din motivele “vitale”, spre deosebire de interese, aspiratii şi idealuri care sunt motive “modulare”. Dorinta este expresia interna a trebuintei.

3. Motivele credibile

Acestea deschid sisteme motivationale reale şi au fost descoperite printr-o cercetare a lui Klineberg, care a dorit sa afle de ce are nevoie, fara exceptie, orice fiinta umana din orice cultura a lumii. Motive “absolut credibile” s-au şi desprins: foame, sete, odihna şi somn, eliminare, respiratie, activitate, foame senzoriala. Exista de asemenea motive “foarte credibile” gasite in toate culturile, dar cu exceptie pentru unii indivizi: sex, comportament de autoaparare. Aceste motive sunt, fara exceptie, impulsuri biologice a caror satisfacere este necesara pentru supravietuirea biologica.

4. Teoriile despre motivele invariabile

Din aceste teorii face parte şi teoria impulsurilor. Toate acestea sustin ca:

- toti oamenii au in mod esential aceleaşi forte dinamice pentru actiune;

- sunt innascute;

- sunt capabile de a fi ataşate diferitelor obiecte şi de aceea, de a fi canalizate (deplasate, deviate).

Concluzia este ca in orice personalitate gasim aceleaşi motive de baza, de la naştere pana la moarte.

5. Teorii despre motivele variabile

Acestea insista asupra faptului ca partea cea mai mare a activitatilor noastre zilnice nu contribuie la satisfacerea impulsurilor de baza (tendinta exploratorie, competenta, motivele de deficit şi motivele de creştere, autorealizarea, psihologia ego-ului – neofreudiana).

6. Teoria “autonomiei functionale a motivelor”

Autorul considera ca o teorie finala a motivatiei va trebui sa admita adevarul care se afla in toate aceste concepte şi intr-adevar aceasta s-a conturat sub numele de “teoria autonomiei functionale”. Aceasta teorie este o lege generala a motivatiei care ia in considerare unicitatea concreta a motivelor personale şi care respecta criteriile unei teorii adecvate a motivatiei. Aşadar, cerintele pentru o teorie adecvata a motivatiei sunt:

- sa admita actualitatea motivelor – o teorie motivationala trebuie sa priveasca la starea prezenta a organismului;

- sa fie o teorie pluralista, incluzand multe tipuri de motive – definirea motivatiei prezente in functie de evenimentele trecute;

- sa atribuie o forta dinamica proceselor cognitive – adica planificarii şi intentiei.

- sa ia in consideratie unicitatea concreta a motivelor;

Intr-o asemenea teorie, motivatia este intotdeauna actuala. Ca atare, autonomia functionala se refera la orice sistem dobandit de motivatie, in care tensiunile implicate nu sunt de acelaşi tip ca tensiunile antecedente din care sistemul dobandit s-a dezvoltat.

Intrucat in aceasta teorie motivele se dezvolta şi se modifica, este necesar sa prezentam cele doua niveluri la care Allport a cercetat autonomia functionala. Acestea sunt: autonomia functionala perseverativa şi autonomia functionala esentiala. La primul nivel s-au obtinut dovezi din: studiul pe animale, vicii, mecanisme circulare, perseverarea in sarcina şi familiaritatea şi rutina.

Cel de-al doilea nivel are in vedere functiile centrale ale personalitatii:

Abilitatea se transforma adesea in interes – cauza primara a invatarii unei abilitati poate sa nu fie interesul, motivele originare putand sa dispara complet. Astfel, ceea ce era motiv in vederea atingerii unui scop, devine scop in sine.

Interesele şi valorile dobandite au o putere selectiva – ceea ce percepe, memoreaza şi gandeşte o persoana este in mare parte determinat de structurile sale esentiale.

Imaginea de sine şi stilul de viata sunt factori de organizare – luate impreuna, interesele formeaza o imagine de sine complexa sau cu un stil de viata care este, de asemenea functional autonom.

In concluzie, putem spune ca motivatia poate fi externa sau interna. Motivatia interna, sedimentata şi integrata in profilul dinamic general al personalitatii, sta la baza pasiunii şi vocatiei pentru o forma de activitate sau alta. Spre deosebire de aceasta, motivatia externa “vehiculeaza” comportamentul in calitate de instrument pentru obtinerea unei satisfactii.

 

Teoriile Holist-umaniste

Acestea deplaseaza centrul de greutate al motivatiei de pe nevoile considerate in sine, spre structurarea, organizarea şi ierarhizarea acestora

Din acest punct de vedere, teoria lui Maslow (“piramida trebuintelor”) este semnificativa. Bazata pe etaje suprapuse de motive crescande ca importanta, “piramida” lui Maslow are cinci niveluri distincte. Acestea sunt: trebuintele organice; trebuintele de securitate; trebuintele de apartenenta la un grup; trebuintele de stima şi statut social; trebuintele de autorealizare. primele patru categorii sunt numite de Maslow trebuinte de deficit şi corespund motivatiei de tip homeostazic, ultima categorie este denumita trebuinte de creştere şi corespunde dezvoltarii personale a individului. Maslow face urmatoarele precizari: o trebuinta este cu atat mai improbabila cu cat este mai continuu satisfacuta; o trebuinta nu apare ca motivatie decat daca cea inferioara ei a fost satisfacuta; succesiunea trebuintelor nu trebuintelor nu trebuie inteleasa şi interpretata rigid in sensul ca trecerea la o alta trebuinta ar necesita satisfacerea in intregime şi durabila a trebuintei anterioare; aparitia unei trebuinte noi dupa satisfacerea celei vechi, nu se realizeaza brusc, ci gradual.

Teoria lui Maslow ofera posibilitatea explicarii functionarii simultane a trebuintelor, a fenomenelor de compensare, de sub sau supramotivare.

 

Optimum motivational

Relatia dintre intensitatea motivatiei şi nivelul performantei este dependenta de complexitatea activitatii (care poate fi activitate de invatare, de munca sau de creatie) pe care subiectul o are de indeplinit. Astfel, in psihologie a aparut ideea de optimum motivational – intensitatea optima a motivatiei care permite obtinerea unor performante inalte sau cel putin a celor scontate.

De optimum motivational putem vorbi in doua situatii:

Cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) corect de catre subiect – optimum motivational – relatia de corespondenta, chiar de echivalenta intre maximele celor doua variabile (dificultatea sarcinii, intensitatea motivatiei).

Cand dificultatea sarcinii este perceputa (apreciata) incorect de catre subiect – aici pot aparea doua situatii tipice: fie subaprecierea semnificatiei sau dificultatii sarcinii de catre subiect – este submotivat şi ca urmare va actiona in conditiile unui deficit de energie, ceea ce va duce in final la nerealizarea sarcinii; fie supraaprecierea – subiectul este supramotivat, actioneaza in conditiile unui surplus de energie care l-ar putea dezorganiza, stresa chiar inainte de a se confrunta cu sarcina.

In cadrul activitatii nu trebuie sa ne multumim cu orice fel de performanta, ci cu performante cat mai bune care sa nu insemne doar o simpla realizare a personalitatii, ci o autodepaşire a posibilitatilor ei.

Stimulul motivational care impinge spre realizarea unor progrese şi autodepaşiri evidente poarta denumirea de nivel de aspiratie. Este bine ca nivelul de aspiratie – pentru a avea un efect pozitiv – sa fie putin peste posibilitatile de moment.

 

Observatie

Trebuie retinut faptul ca discrepanta prea mare dintre capacitati şi aspiratii este periculoasa pentru individ.

 

Concluzie

De aici decurge modalitatea optima de a gandi un obiectiv specific din punct de vedere managerial - trebuie sa fie real, realist şi nu virtual, clar şi precis, masurabil şi eşalonat in timp dar şi fezabil.