Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
Organizatii internationale
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
c5j21jl
1. DELIMITARI CONCEPTUALE.TIPURI DE ORGANIZATII INTERNATIONALE
Suprematia statelor in rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta comunitatea internationala este pusa la incercare de existenta unui numar important de organizatii internationale. Forta cu care se manifesta organizatiile internationale in prezent contribuie in mod semnificativ la subminarea autoritatii statelor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta lumea de azi.
Exista doua tipuri de organizatii internationale: organizatii interguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt statele); organizatii neguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori institutii private).
1.1. Organizatii interguvernamentale si neguvernamentale
Desi nici unul dintre aceste doua tipuri de organizatii nu a aparut in secolul pe care il incheiem, totusi perioada de maxima intensitate si eficacitate a activitatii acestora se situeaza dupa anul 1900.
Uniunea Organizatiilor Internationale, care mentine o evidenta actualizata permanent in legatura cu ambele tipuri de organizatii internationale arata ca numarul acestora a crescut rapid in secolul al nouasprezecelea astfel incat in anul 1909 existau 37 de organizatii interguvernamentale si 176 de organizatii neguvernamentale.
In secolul urmator cresterea a fost si mai rapida, astfel incat in anul 1960 existau 154 de organizatii interguvernamentale si 1255 de organizatii neguvernamentale iar in 1997 numarul acestora ajunsese la 260 si respectiv 5472.
In interpretarea tendintelor ce caracterizeaza evolutia organizatiilor internationale trebuie sa se tina cont ca nu este usor sa se identifice si sa fie evaluate diferitele tipuri de organizatii internationale.
In principiu, organizatiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul ca membrii lor sunt statele, dar de asemenea si de caracterul lor de permanenta a activitatii si de procedurile institutionalizate pe care le utilizeaza. Organizatiile interguvernamentale se intrunesc la intervale relativ regulate si au proceduri specifice de luare a deciziilor precum si un secretariat ori un cartier general si un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele materiale pe care le pot utiliza statele. Daca aceste criterii de clasificare a organizatiilor internationale ar fi fost mai elastice, fara indoiala ca numarul organizatiilor interguvernamentale ar fi depasit cu mult pragul de 260 citat anterior, asa cum se intampla cu numarul organizatiilor neguvernamentale. In prezent inca 1570 de organizatii aspira la statutul de organizatii interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociatii la acela de organizatii neguvernamentale, avand caracteristici asemanatoare acestora.
Aceasta crestere extraordinara a numarului de organizatii transnationale si a membrilor acestora a generat o retea complexa, ce se suprapune si se intrepatrunde. In anul 1996 aproximativ 200 de state si teritorii aveau in total mai mult de 135.000 de diferiti delegati ce le reprezentau la toate organizatiile internationale, atat cele interguvernamentale cat si la cele neguvernamentale.
Cooperarea in cadrul activitatii acestei „retele de interdependente" cum o numesc unii analisti, acopera intreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, aparare, dezarmare si controlul armamentului, dezvoltare economica, agricultura, sanatate, drepturile omului, arta si cultura, combaterea traficului si consumului ilegal de droguri, turism, piata muncii, drepturile femeilor, educatie, activitatea financiara, protectia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicatii, stiinta, fenomenul globalizarii, imigratia si fluxul de refugiati si inca multe altele.
In prezent mai mult de 96% din totalul organizatiilor internationale sunt neguvernamentale, dar celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele.
Organizatiile interguvernamentale putine la numar pe care tarile le creeaza isi vor mentine in continuare suprematia si importanta atata timp cat statele insele vor exista, deoarece organizatiile interguvernamentale sunt importante prin insusi faptul ca sunt asociatii ale statelor, din autoritatea carora izvoraste si autoritatea pe care o exercita organizatiile interguvernamentale, arata unii autori.
Organizatiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variaza foarte mult in ceea ce priveste scopul si obiectivele propuse si numarul de membrii. Dupa unii cercetatori numai optsprezece organizatii interguvernamentale pot fi incadrate in categoria organizatiilor ce urmaresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizatie cu caracter mondial. Toate celelalte, adica mai mult de 97% din totalul organizatiilor internationale sunt foarte limitate in ceea ce priveste numarul de membri si obiectivele propuse. Diferentele dintre aceste organizatii sunt foarte mari, mai ales in ceea ce priveste acele organizatii ce urmaresc realizarea unui singur obiectiv si aplica constrangeri referitor la primirea de membri. De exemplu, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este in primul rand o alianta militara, in timp ce altele, ca de exemplu Organizatia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizatia Statelor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economica si reforme politice.
In prezent multe organizatii interguvernamentale sunt angajate intr-un domeniu ingust de activitate, urmarind obiective economice si sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economica. Din aceasta perspectiva, organizatiile interguvernamentale sunt in acelasi timp vectori dar si o reflectare a puternicelor interdependente ce sunt rezultatul activitatilor transfrontaliere, din ce in ce mai semnificative.
Diferente foarte mari exista si in ceea ce priveste organizatiile neguvernamentale. Datorita numarului lor mare si a diversitatii deosebite, este mult mai dificil sa fie caracterizate si clasificate decat organizatiile interguvernamentale. In 1997, Uniunea Asociatiilor Internationale caracteriza 10% dintre organizatiile internationale neguvernamentale ca avand vocatie mondiala, in timp ce celelalte 90% erau caracterizate ca avand vocatie intercontinentala sau regionala.
Din punct de vedere functional, organizatiile internationale neguvernamentale acopera practic toate aspectele si componentele activitatii politice, sociale si economice, intr-o lume ale carei tendinte spre o globalizare din ce in ce mai accelerata sunt evidente, mai ales in domenii precum preocuparea pentru sanatatea planetei noastre, medicina, istorie si cultura, drept, etica, teologie, securitatea nationala si internationala.
Este util ca organizatiile internationale neguvernamentale sa fie privite si considerate drept organizatii intersocietale, care faciliteaza incheierea de intelegeri si tratate intre state in probleme ce privesc marea masa a populatiei. Multe dintre organizatiile neguvernamentale coopereaza si chiar interactioneaza cu organizatiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de organizatii internationale neguvernamentale se afla in relatii de cooperare si de consultare cu diferitele agentii ale sistemului de institutii al O.N.U., mentinand birouri de legatura in mai mult de o suta de localitati. Parteneriatul dintre organizatiile neguvernamentale si cele interguvernamentale da posibilitatea ambelor tipuri de organizatii de a lucra impreuna, de a se constitui uneori intr-un singur grup de interese sau de presiune in urmarirea unor politici si programe comune sau asemanatoare.
Cu toate ca sunt foarte raspandite din punct de vedere geografic, organizatiile neguvernamentale sunt mult mai active in emisfera nordica, unde se afla majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic si care beneficiaza de un sistem politic matur si un regim politic democratic. Aceasta situatie se datoreaza societatii deschise, bazate pe pluralism politic in care cetatenii pot participa fara restrictii la activitatile unor institutii specifice societatii civile. Printre institutiile specifice societatii civile se numara si organizatiile neguvernamentale.
O clasificare a organizatiilor interguvernamentale:

Natura geografica a scopului si obiectivelor organizatiei Tipul obiectivelor urmarite
Obiective multiple Un singur obiectiv
Mondiale (globale) - Organizatia Natiunilor Unite - Organizatia Mondiala a Comertului - UNESCO - Organizatia Conferintei Islamice - Organizatia Mondiala a Sanatatii - Organizatia Mondiala a Muncii - Fondul Monetar International - Uniunea Postala Universala
Intercontinentale, regionale si subregionale - Uniunea Europeana - Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa - Organizatia Statelor Americane - Organizatia Unitatii Africane - Liga Araba - Asociatia Statelor din Asia de Sud Est - Agentia Europeana pentru Spatiul Cosmic - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord - OPEC - Comisia Dunarii
Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista (asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile politice.
Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decat calea liberala, pana la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului puterii; controlul armamentului.
Intr-o viziune realista elementele caracteristice ale mediului strategic international ar fi urmatoarele:

Starea sistemului international: anarhie
Probabilitatea ca in sistem sa se produca schimbari si reforme: scazuta
Principalii actori ai sistemului international: statele si in principal marile puteri
Obiectivele actorilor principali: exercitarea puterii asupra altora autoprotectie securitate
Caracteristicile interactiunii dintre actori: competitie si conflict
Preocuparea permanenta a actorilor: securitatea nationala
Prioritatile statelor: asigurarea capacitatii militare
Practica curenta a statelor: fortele armate sunt utilizate pentru a sprijini diplomatia coercitiva
Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii nationale si internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea; democratizarea. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii, promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti neoliberali". Toti teoreticienii caii liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul, dar nu au un punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec. al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atat timp cat nu exista un drept international cu caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un mecanism de impunere a dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat.
Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor institutiilor nationale si internationale.
Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala problema cu care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste costul asigurarii securitatii nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incat un nou tip de stat sa poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in sistemul international vor continua, lor adaugandu-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa pacii si securitatii internationale.
Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.
Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele state, in primul rand datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter transfrontalier, afectand concomitent mai multe state.
In cazul unor activitati precum comertul international, protectia mediului, lupta impotriva SIDA, ori chiar in cazul unui conflict armat, pentru a putea gasi solutii acceptabile pentru toate partile implicate si care totodata sa conduca si la o eficientizare a eforturilor facute este evident necesara cooperarea multilaterala a unor diverse institutii guvernamentale si neguvernamentale din diferite state, din ce in ce mai mult in conditiile globalizarii.
Cu toate acestea, contributia numarului din ce in ce mai mare de organizatii internationale create in secolul XX la mentinerea pacii si securitatii internationale nu a fost foarte semnificativa pana de curand. In ciuda unor abordari teoretice promitatoare si a unor eforturi de cele mai multe ori lipsite de eficacitate, practica a demonstrat ca in secolul pe care-l incheiem conflictele armate au fost frecvente. Aceasta nu trebuie sa ne surprinda intr-un sistem in care, in urma cu doar cativa ani, la mijlocul anilor nouazeci, statele lumii alocau in medie de fiecare locuitor mai putin de doi dolari S.U.A. pentru eforturile O.N.U. destinate rezolvarii unor crize umanitare si unor situatii de urgenta generate de conflictele armate, in timp ce totalul cheltuielilor militare ale acelorasi state ajungea la nivelul impresionant de 960 de miliarde de dolari S.U.A..
Cu toate acestea, rezultatele eforturilor de prevenire si limitare a conflictelor armate, mai ales in ultimii ani, nu trebuie minimalizate.
In unele situatii, organizatiile particulare ori private nu sunt altceva decat pioni ai puterii politice si slujitori ai ambitiilor nationale. Organizatiile internationale insa, luand in considerare atat trecutul cat si situatia lor actuala, reprezinta o forta a carei tendinta este o cautare sistematica a unor mijloace politice tot mai eficace si eficiente in a face planeta noastra din ce in ce mai sigura pentru noi, locuitorii sai.
Procesul organizarii internationale se desfasoara concomitent si inseparabil legat de cel al integrarii (regionale si sub regionale, deocamdata). Ambele pot da gres, unele organizatii internationale pot disparea in timp, dar daca se valorifica situatia creata in prezent, prin acumulari continue, in special de-a lungul intregului secol XX, se poate ajunge in viitor la o transformare majora a relatiilor inter-umane pe planeta noastra, care sa justifice, intr-o perioada inca nedefinita de timp, afirmatia ca lumea va deveni guvernabila si ca umanitatea in ansamblul sau poate deveni o comunitate capabila sa promoveze justitia, sa sprijine un anumit tip de ordine sociala si sa stabileasca conditiile necesare bunastarii, care ar trebui sa fie obiectivul de baza al activitatii politice, prin administrarea puterii. Unii teoreticieni liberali-institutionalisti arata ca puterea si atributiile statelor ar trebui limitate mai mult decat sunt in prezent, deoarece statele suverane nu isi rezolva problemele pe care le au pe plan intern si international intr-un mod satisfacator, caci de-a lungul timpului statele au fost in primul rand instrumente pentru a duce razboiul impotriva altor state. In zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente in a preveni izbucnirea razboaielor civile, iar pe de alta parte nu reusesc sa-si asigure loialitatea cetatenilor proprii, in primul rand datorita proastei administrari a puterii. „Criza globala de incredere" in guverne ce se manifesta in zilele noastre s-a materializat, in unele situatii, in dezintegrarea unor state aflate in situatie de criza politica, economica si militara, concomitent cu manifestarea tendintei antagoniste, de strangere a legaturii dintre state, de crestere a interdependentei dintre acestea, in cadrul unei comunitati regionale si chiar globale. Statele au tendinta de a se uni, formand astfel institutii regionale si mondiale, pentru a se autoproteja impotriva amenintarilor comune carora trebuie sa le faca fata. Frontierele, marile si oceanele care le despart un pot sa izoleze insa statele si nici sa le protejeze de amenintarile la adresa securitatii lor, care pot fi doar tinute sub un control precar si relativ datorita unui efort colectiv. Aceasta este de fapt cauza constituirii multora dintre organizatiile internationale interguvernamentale. Persistenta unor amenintari colective determinate de globalizarea continua si accelerata a relatiilor internationale si a proceselor sociale in ansamblul lor asigura durabilitatea organizatiilor interguvernamentale. Pe masura ce globalizarea este facilitata din ce in ce mai mult de avansarea in era informationala, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea (sau dupa unii autori „spiritualizarea") frontierelor se accentueaza, putem prognoza o accentuare a importantei caii liberale de prezervare a pacii si securitatii internationale.
Organizatii internationale/Organizatiile internationale si globalizarea
Capitolul precedent Cuprins Capitolul urmator Index Cursuri




1.2. Organizatiile internationale si globalizarea
Fondul Monetar International a definit globalizarea drept integrarea internationala crescanda a pietelor, atat pentru bunuri si servicii, cat si pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat pentru a explica si a da sens continutului specific al capitalismului contemporan, desi nu toate procesele ce sunt parti componente ale globalizarii sunt noi. O mare atentie este acordata, in cadrul globalizarii, aplicarii noilor tehnologii (in cea mai mare parte utilizand cuceririle revolutiei informationale) in procesul de productie, dar si schimbarilor ce au loc concomitent in organizarea, managementul si comunicarea la nivelul unitatilor economice, al statului si institutiilor sale si al intregii societati, in general.
Contactele din ce in ce mai extinse (in plan economic, politic, social si cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizarii si conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le indeplinesc.
Politologii iau in considerare doua posibile tendinte de evolutie a procesului globalizarii: o tendinta optimista si una pesimista.
Conform scenariului optimist, sustinut de teoria neoliberala, suveranitatea nationala va fi din ce in ce mai restransa, pe masura ce globalizarea pietelor si a civilizatiilor va depasi frontierele geopolitice de astazi si va eroda puternic identitatea nationala creand „cetateni globali" care vor asimila interesele generale ale intregii umanitati.
Celalalt scenariu, bazat pe teoria realista, prognozeaza ca statele vor exacerba competitia in care se afla unele cu altele, tocmai datorita fenomenului globalizarii, incercand sa preia controlul asupra noilor tendinte. Aceasta competitie va reconfigura distributia mondiala a puterii, ducand la cresterea bogatiei si stabilitatii unora dintre state si dimpotriva, la saracirea si mai accentuata si la cresterea instabilitatii in tarile deja sarace, astfel incat, datorita globalizarii, decalajele dintre tarile bogate si cele sarace se vor accentua.
In luna martie 1997 la Salzburg, in Austria, s-a desfasurat cel de-al 50-lea Seminar International de ªtiinte Politice, consacrat analizei viitorului institutiei statului fata de transformarile produse de globalizare.
Principala intrebare care a fost pusa la aceasta dezbatere a fost daca statul si in special cel national se afla la sfarsitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizarii economiei, a rivalitatilor etnice si religioase si a reconfigurarii mondiale a centrelor de putere. Raspunsul pe care l-au dat acestei intrebari provocatoare reprezentanti din 32 de state, atat dezvoltate si puternice cat si mai putin dezvoltate si puternice a fost quasi-unanim negativ.
„Mai avem inca nevoie de stat" au aratat in luarile lor de cuvant acesti reprezentanti, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele si taxele, pentru a face sa functioneze sistemul de protectie si securitate sociala, pentru a asigura protectia si conservarea mediului si pentru a asigura cel putin stabilitatea si securitatea interna.
Schimbarile ce au loc in prezent in sistemul mondial sunt datorate in primul rand globalizarii. Comunicatiile in timp real, datorita revolutiei in tehnologia informatica, genereaza noi relatii si un nou tip de economie mai putin controlat de guvernele statelor.
Corporatiile multinationale produc bunuri in fabrici situate in nenumarate tari, pe continente diferite si diversifica gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenta juridica si financiara, reclame, implementarea retelelor informatice etc.). Pietele financiare, de asemenea s-au globalizat. De unde pana nu demult bancile centrale (si deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor nationale, acum speculatorii privati (de exemplu George Soros), controleaza fluxurile si pietele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.
Pentru a putea face fata tuturor acestor provocari statele au creat institutii supranationale, ca de exemplu Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia Mondiala a Comertului, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Fiecare institutie dintre acestea si-a creat propria politica (ce poate fi insa influentata de statele membre) dar si propriul corp de cadre, care nu depind insa de nici un guvern national. In paralel cu acest proces se constata o crestere a influentei organizatiilor internationale neguvernamentale ce actioneaza in plan global, intr-un spectru larg al domeniilor de activitate, de la Green Peace (organizatie ecologista), la Amnesty International (organizatie ce monitorizeaza respectarea drepturilor omului), sau organizatiile ce promoveaza drepturile animalelor. Toate aceste organizatii internationale neguvernamentale au primit o recunoastere oficiala din partea O.N.U. la reuniunea la nivelul sefilor de state si de guverne ce a avut loc in anul 1992 la Rio de Janeiro, in Brazilia in organizarea O.N.U. si a fost consacrata problemelor de protectie a mediului. In prezent, multe dintre organizatiile internationale neguvernamentale si-au unit eforturile pentru a negocia cu Organizatia Natiunilor Unite de pe o pozitie unitara, in vederea obtinerii dreptului de reprezentare oficiala in cadrul procesului de deliberare si luare a deciziilor, propriu organizatiei mondiale.
Ca si marea majoritate a companiilor multinationale, marea majoritate a organizatiilor internationale neguvernamentale isi au originea si sunt bazate in Europa si America de Nord, actionand in sensul stabilirii de standarde internationale, finantand cercetarile in domeniul tehnologiilor de varf pe care apoi le utilizeaza in activitatea proprie, fara a fi nevoite sa solicite aprobarile de rigoare din partea guvernelor statelor in care isi desfasoara activitatea asa cum ar face-o organizatiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.
Procesul de globalizare creeaza un imens profit si conduce la acumularea unor bogatii materiale apreciabile. Totusi, tarile nepregatite din punct de vedere tehnologic pentru a face fata cu succes acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu si intr-o oarecare masura si unele state din alte regiuni) vor face fata in curand unui proces de marginalizare, de izolare chiar de accentuare a saraciei endemice.
Din aceste motive, multi politologi si politicieni, unele organizatii internationale neguvernamentale au aratat ca noua ordine mondiala ce este pe cale de a fi intronata sub impulsul procesului de globalizare va fi prea cruda si lipsita de morala, prea exclusivista in procesul de management al puterii. De aceea, se impune ca o conditie esentiala a avansarii procesului de globalizare, asigurarea unei „fete umane" acestuia, reorientarea globalizarii prin umanizarea sa, punerea in centrul sau a fiintei umane cu intregul sau bagaj de nevoi spirituale, temeri si susceptibilitati.
In paralel cu eroziunea din exterior, careia ii fac fata statele ca urmare a procesului de globalizare, ele trebuie sa reziste si unui proces de eroziune interna. Multe state mai trebuie sa gaseasca un raspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de catre diverse regiuni sau provincii, ce se arata nemultumite de inertia birocratiei si lipsa de initiativa a guvernelor centrale. Partizanii secesiunii intrastatale dau ca modele incununate de succes -; statele asa-zise „tigri asiatici": Taiwan, Singapore si Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar in Statele Unite ale Americii, patru dintre statele componente ale uniunii au decis ca este mai eficient sa-si reprezinte interesele in mod direct la Organizatia Internationala a Comertului, unde au reprezentanti oficiali, in afara celui al guvernului federal american. O alta forta centrifuga o reprezinta unele grupuri etnice, rasiale si religioase ce lupta pentru independenta, autonomie ori cel putin o recunoastere oficiala si in mod implicit pentru a participa la administrarea puterii, in diferite forme. Sfarsitul razboiului rece a marcat redesteptarea unei multitudini de tensiuni nationaliste. In anul 1991 O.N.U. avea 166 de membri. In anul 1999 avea 185. Cate dintre noile state se vor dovedi viabile in timp? Care va fi atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic fata de statele ajunse in stare de colaps ca urmare a neputintei de a se adapta fenomenului globalizarii? Care va fi viitorul locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizand modelul Uniunii Europene, sa ia fiinta noi structuri regionale in Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un raspuns adecvat fenomenului globalizarii.
Dezbaterea in legatura cu globalizarea si efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor". Pe de o parte economistii inchisi intr-un adevarat „turn de fildes" clameaza beneficiile pe care globalizarea le aduce intensificarii comertului international, facilitarii investitiilor transfrontaliere, ignorand insa costurile sociale implicite acestora.
Pe de alta parte, criticii liberalizarii comertului international si a pietelor de capital, nu dovedesc o cunoastere adecvata a mecanismelor si proceselor economice, dar devin din ce in ce mai activi (de exemplu serioasele incidente de strada ce au avut loc la Seattle, in S.U.A., in luna februarie 2000 cu ocazia summit-ului Organizatiei Internationale a Comertului si la Zürich in Elvetia cu ocazia Sesiunii Fondului Monetar International.
Problema esentiala in discutia despre globalizare este aceea a eticii, moralei si justitiei in cadrul noii ordini internationale si nu aceea a beneficiilor libertatii comertului, pe care atat tarile bogate cat si cele sarace le recunosc, cautand in acelasi timp sa cucereasca o parte cat mai mare a pietei internationale. Dovezile in legatura cu costurile prea mari, in special din punct de vedere social, impuse de globalizare si dimpotriva cu beneficiile acesteia sunt contradictorii si interpretabile, deoarece se refera la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretari la randul lor diferite, chiar contradictorii, in functie de anumite interese si de obiectivitatea relativa a analizei efectuate.
Se pare totusi, conform unor analisti ai fenomenului globalizarii, ca in realitate economiile nationale mentin inca un grad important de autonomie in raport unele cu altele (contrar opiniilor general acceptate despre tendinta cresterii interconectarii acestora), iar factorii de decizie politica la nivel national se bucura de mai multa autonomie decat afirma majoritatea analistilor in domeniu. In acelasi timp este de remarcat ca in ultimii treizeci de ani, datorita cresterii importantei schimburilor economice internationale gama deciziilor politice la indemana conducerii politice a statelor s-a ingustat continuu.
Exista, fara indoiala, o corelatie cu efect pozitiv intre deciziile diferitelor state de a liberaliza schimburile economice si nivelului cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state si le permit. Integrarea economica internationala ridica o dilema importanta: globalizarea mareste nevoia obiectiva a unei protectii sociale mai largi a populatiei reducand in acelasi timp capacitatea statului de a raspunde eficace acestei cereri. In consecinta, pe masura ce globalizarea se adanceste si se largeste, consensul national necesar asigurarii si mentinerii liberalizarii schimburilor economice internationale se erodeaza. Multe aspecte ale globalizarii sunt inca neclare, dar ceea ce este sigur este ca globalizarea nu este un fenomen din care toti participantii sa iasa invingatori.
Globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politica asupra domeniilor in care opereaza companiile private. Aceasta pierdere graduala dar continua a controlului de catre institutiile statului semnifica o desfiintare a monopolului statului asupra suveranitatii nationale, stare ce este garantata de detinerea controlului asupra teritoriului national.
Existenta companiilor nationale, proliferarea lor si trecerea in patrimoniul acestora a unei parti din ce in ce mai mari din avutia nationala a diferitelor state micsoreaza in mod corespunzator capacitatea statelor de a-si exercita prerogativele de suveranitate, in egala masura cu reducerea independentei nationale ca urmare a integrarii politice in institutii suprastatale? Aceste schimbari deposedeaza suveranitatea statelor de valoarea sa functionala. Dupa unii autori se va ajunge chiar la situatia ca suveranitatea statelor sa nu mai aiba valoare din punct de vedere functional in cadrul relatiilor externe pe care statele le angajeaza cu actori de acelasi tip sau cu actori nonstate ce actioneaza in arena internationala.
Regimurile internationale, precum acelea aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, care au fost eficiente in promovarea unor masuri globale in domeniul politicii monetare si in acela al liberalizarii comertului pot deveni la fel de eficiente si in rezolvarea de o maniera satisfacatoare a provocarilor generate de globalizare. O problema esentiala va fi gasirea de catre state a unui limbaj comun si a unor puncte de referinta, care sa constituie fundamentul unor norme general acceptabile pe baza carora sa se poata edifica o cooperare echitabila si mutual avantajoasa. Teoreticienii liberali, care accentueaza posibilitatea tuturor statelor de a castiga din cooperarea internationala, sunt in general optimisti cu privire la perspectivele pe care globalizarea le ofera umanitatii. Teoreticienii facand parte din curentul realist, sunt mai pesimisti, aratand ca multe din aparentele castiguri sunt foarte relative raportate la valorile fundamentale ale societatii.
Aceasta viziune trebuie raportata si la un alt aspect controversat al globalizarii: impactul asupra mediului global. Este necesar sa fie luate masuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul fragil al ecosistemului planetar sa nu se materializeze sub impactul cresterii accentuate a consumului energetic si a diferitelor materii prime si resurse naturale. Cresterea accelerata a populatiei depaseste posibilitatea de adaptare corespunzatoare a productiei de hrana in multe din statele subdezvoltate, cu consecinte dramatice in plan social, creand adevarate crize umanitare.
Cresterea dramatica a populatiei Terrei in secolul XX este fara precedent in istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani pana cand populatia planetei a ajuns la 1 miliard in anul 1804. Al doilea miliard a fost atins in 1927, cel de al treilea in 1960, al patrulea in 1974, al cincilea in 1987 iar cel de-al saselea chiar la inceputul anului 2000.
Impactul cresterii populatiei asupra dezvoltarii economice, a securitatii alimentare si a calitatii mediului este de mai mult timp un subiect de disputa si continua sa ramana asa.
Exista in prezent doua grupuri de teoreticieni care abordeaza aceste probleme de pe pozitii diametral opuse.
Luandu-si numele si orientarea doctrinara de la Thomas Malthus (autorul lucrarii devenite clasice „Eseu despre principiul populatiei", aparuta in anul 1798), neo-malthusienii cred ca populatia lumii desfasoara o activitate care in general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre, reducand pe zi ce trece capacitatea umanitatii de a face fata cerintelor propriei generatii si in special ale celor ce vor urma.
Multi neo-malthusieni, dintre care multi sunt ceea ce se mai numeste ecologisti-umanisti, arata ca in prezent exista intrunite un set de conditii ale starii mediului natural care arata o deteriorare rapida a calitatii acestuia. Astfel, se apreciaza ca de la aparitia lucrarii lui Malthus si pana in prezent populatia lumii s-a marit de sase ori in timp ce cantitatea de energie utilizata in fiecare an s-a multiplicat de o suta de ori. Suprafata acoperita de paduri s-a redus cu o treime, iar compozitia atmosferei a fost deteriorata ca urmare a activitatii umane. Sute de milioane de oameni sufera de malnutritie si mai multe milioane de persoane mor de foame in fiecare an in tarile subdezvoltate. Sute ori chiar mii de specii de plante si animale au disparut iar multe altele sunt pe cale de disparitie.
In contrast cu viziunea pesimista a neo-malthusienilor, viziunea pe care o prezinta celalalt grup de teoreticieni, cel al „optimistilor cresterii" pune accentul pe tendinte globale complet diferite.
Speranta de viata globala s-a dublat in cursul secolului al XX-lea, ajungand in prezent la 64 de ani, in timp ce mortalitatea infantila a scazut de la 170 de copii nascuti morti la 1000 de nasteri in 1950 la doar 60 in 1990. Cresterea rapida a populatiei se datoreaza in primul rand reducerii mortalitatii si nu cresterii ratei natalitatii.
In ciuda unei triplari a populatiei lumii in cursul secolului al XX-lea productivitatea muncii a crescut intr-o proportie mult mai mare, iar starea de sanatate a populatiei s-a ameliorat considerabil. Oamenii zilelor noastre se hranesc mai bine, produc mai mult, dar si consuma mai mult decat in trecut.
Suprapopularea este o notiune care a fost prost definita si prost inteleasa, in viziunea adeptilor „optimistilor cresterii" termenul de „suprapopulare" nu are o definire stiintifica si un continut clar.
Problemele care in mod uzual sunt asociate notiunii de „suprapopulare" ca de exemplu foametea, supraaglomerarea zonelor urbane sunt de fapt probleme cauzate de starea de saracie si nu de „suprapopulare".
Desi exista suficiente voci care au gasit cauza diverselor catastrofe si dezastre ce au lovit in ultimul timp unele dintre cele mai sarace tari ale lumii, in realitate se pare ca pentru multe dintre acestea vina trebuie cautata in politicile si practicile curente ale diferitelor guverne si ale fortelor politice pe care acestea le reprezinta.
Este dificil de spus care dintre cele doua grupari, neo-malthusienii ori „optimistii cresterii" au dreptate, caci istoria nu ofera, inca, un raspuns clar la aceste probleme.
Diferenta absoluta dintre veniturile populatiei din tarile dezvoltate si cele subdezvoltate continua sa creasca, dar diferenta standardelor de viata dintre cele doua categorii de tari are o tendinta opusa, de reducere. Situatia economica a unora din tarile sarace s-a ameliorat in ultimul timp, caci produsul intern brut a crescut mai repede decat numarul populatiei. Totusi numarul populatiei ce traieste in conditii de saracie absoluta continua sa creasca.
Nu populatia in sine este cauza problemelor cu care se confrunta lumea de azi; ea este insa un factor ce agraveaza alte probleme printre care o proasta administrare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate politica, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate.
O problema deosebit de importanta, ce este in acelasi timp o componenta de baza a schimbarilor produse de globalizare o reprezinta securitatea mediului inconjurator. Totodata nu trebuie pierdut din vedere ca o multitudine de organizatii internationale, din ambele categorii adica interguvernamentale si neguvernamentale se ocupa in mod curent si cu obstinatie de monitorizarea acestui aspect cautand solutii spre a prezerva ceea ce avem.
Conceptul traditional de securitate a evoluat de-a lungul razboiului rece, intelegand securitatea drept o functie a competitiei in care erau angajate statele lumii pentru exercitarea puterii.
Securitatea mediului inconjurator este o abordare cu totul diferita a conceptului de securitate. Securitatea mediului are doua componente: prevenirea modificarii factorilor de mediu ca urmare a conflictelor armate si impactul degradarii globale a mediului natural asupra bunastarii generale a societatii umane si asupra economiei globale si a celei nationale.
In plus, trebuie luata in considerare si ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inter sau intrastatale ca urmare a degradarii conditiilor de mediu intr-o anumita regiune.
Ingrijorarea cauzata de deteriorarea securitatii mediului natural se bazeaza pe realitatea reducerii sensibile a resurselor naturale precum apa potabila, solul fertil, padurile, resursele piscicole precum si a diversitatii biologice ca urmare a disparitiei a nenumarate specii specifice florei si faunei. De asemenea, se produce o deteriorare continua a mediului de viata, precum stratul de ozon, clima, atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerarii activitatii economice globale. Pe termen lung, toate aceste modificari pot avea efecte dramatice, in lipsa unor masuri luate la timp si care sa vizeze inlaturarea cauzelor si nu numai efectele deteriorarii calitatii mediului. In caz contrar este posibil ca unele dintre modificari sa devina ireversibile.
Fiecare dintre amenintarile de natura ecologica la adresa bunastarii globale este insa caracterizata de un grad ridicat de incertitudine.
Aceasta incertitudine poate fi chiar comparata cu aceea asociata unor amenintari de natura militara. Planificarea actiunilor militare se realizeaza, de regula, luand in considerare situatiile cele mai dificile in care ar putea fi pusa organizatia militara si structurile componente ale acesteia, tocmai pentru a asigura sanse mai mari de reusita contracararii incertitudinii.
Specific securitatii mediului inconjurator este caracterul transfrontalier al acesteia. Amenintarile la adresa mediului natural de viata sunt tot atat de importante pentru viitorul omenirii ca si amenintarea reprezentata de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.
Deoarece degradarea mediului afecteaza bunastarea populatiei si performantele economiilor nationale cat si a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui fenomen.
Guvernele si organizatiile interguvernamentale si neguvernamentale devin din ce in ce mai dispuse la cooperare in vederea gasirii unor solutii fezabile si acceptabile, lucru care cu cativa ani in urma nu se intampla, guvernele si organizatiile internationale neguvernamentale gasindu-se, de regula, pe pozitii diametral opuse in abordarea problematicii securitatii mediului.
Un eveniment major in abordarea problematicii securitatii mediului il reprezinta Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinta O.N.U. asupra Mediului si Dezvoltarii (U.N.C.E.D.) care a adunat impreuna mai mult de 150 de state, 1400 de organizatii neguvernamentale si aproape opt mii de ziaristi. Programul de actiune asupra caruia s-a cazut de acord la Rio de Janeiro, „Programul 21", da consistenta unor decizii politice referitoare la securitatea mediului si la dezvoltarea economica. Inainte de aceasta conferinta problematica mediului si cea a dezvoltarii au fost abordate in mod separat si de multe ori privite ca fiind in conflict una cu cealalta, sub motivatia ca dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.
Acum, dupa lansarea termenului de „capacitate de sustinere" o multitudine de probleme referitoare la mediu si dezvoltare sunt abordate in comun.
Recunoasterea necesitatii unei abordari globale a problematicii bunastarii a fost marcata si la Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii ce a avut loc la Cairo in 1994 unde problemele specifice demografiei intr-un context care sa sustina dezvoltarea au fost abordate dintr-o perspectiva globala, in interconditionare cu interesele specifice fiecareia dintre tarile participante.
Preocuparea pentru gasirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmata si la summit-ul „Rio Plus Five", o noua conferinta internationala desfasurata la Rio de Janeiro, in 1997.
Majoritatea specialistilor in probleme de mediu apreciaza ca urmatorii cincizeci de ani vor constitui perioada de timp in care se va decide cat de sanatoasa va fi planeta noastra in secolele ce vor urma. Este necesar ca in aceasta perioada sa fie armonizate modul nostru de viata cu tehnlogoiile de care dispunem si cu intreaga populatie, in intreaga sa diversitate.

2. ORGANIZATII INTERGUVERNAMENTALE
Fiind produse ale activitatii statelor, organizatiile interguvernamentale reflecta si promoveaza interesele acestora, utilizand instrumente specifice. Nu ne-am propus sa prezentam in mod exhaustiv organizatiile interguvernamentale, ci doar pe cele mai reprezentative, luand in considerare vocatia si obiectul de activitate al acestora, cat si numarul de membri.
Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a marcat in mod evident esecul final al Societatii Natiunilor, ce se infiintase in 1919 ca urmare a celor stabilite la Conferinta de Pace de la Versailles.
Nici macar nu s-a incercat utilizarea mecanismului Societatii Natiunilor spre a preintampina cea de-a doua conflagratie mondiala.
Insuccesul Societatii Natiunilor nu a compromis insa ideea de organizatie internationala consacrata cooperarii in vederea asigurarii pacii si progresului umanitatii. Aceasta idee capata consistenta inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial.
2.1. Constituirea Organizatiei Natiunilor Unite
Prima declaratie de principii privind pacea viitoare -; Carta Atlanticului -; semnata de primul ministru britanic si de presedintele S.U.A., la 14 august 1941 si confirmata apoi de Declaratia Natiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, poarta semnaturile reprezentantilor Marii Britanii, S.U.A., U.R.S.S. si a inca 23 de state de pe toate continentele. Aceasta declaratie se refera, intre altele, la necesitatea instituirii unui sistem mai larg si permanent de securitate generala.
Necesitatea unei cooperari mai largi, afirmata in anii urmatori, a fost exprimata si in Declaratia Conferintei de la Teheran din 28 noiembrie -; 1 decembrie 1943.
Dupa o pregatire prealabila, in cursul careia cancelariile S.U.A., U.R.S.S. si Marii Britanii au elaborat mai multe variante ale viitoarei organizatii, s-a convocat reuniunea de la Dumbarton Oaks (langa Washington) care s-a desfasurat intre 21 august si 9 octombrie 1944 intre delegati ai S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii si Chinei.
Documentul rezultat a fost denumit „Propuneri pentru stabilirea unei organizatii internationale generale".
Propunerile in cauza au fost dezbatute ulterior la Conferinta de la Ialta a sefilor de state si de guverne ai S.U.A., U.R.S.S. si Marii Britanii din 4-11 februarie 1945. In hotararile adoptate la incheierea conferintei se consemneaza acordul realizat asupra procedurii de vot in Consiliul de Securitate, aprobandu-se formula propusa de delegatia S.U.A. in ceea ce priveste principiul unanimitatii marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate -; Marea Britanie, Franta, China, S.U.A. si U.R.S.S.. Principiul va fi inscris in carta O.N.U. asa cum a fost stabilit la Ialta.
A doua intelegere importanta privea sistemul de tutela asupra unor teritorii dependente, inlocuind regimul mandatelor prevazut de Pactul Societatii Natiunilor (desi de facto nu mai functiona, Societatea Natiunilor a fost desfiintata de jure in anul 1946). La un punct de vedere comun s-a ajuns si in privinta convocarii Conferintei pentru crearea Natiunilor Unite. S-a convenit sa fie invitate statele beligerante care au semnat declaratia Natiunilor Unite din 1942 sau declarasera razboi puterilor Axei pana la data de 1 martie 1945. Aceste state urmau sa devina membri originari sau fondatori.
Cele trei mari puteri au stabilit ca S.U.A. sa devina tara gazda a lucrarilor Conferintei Natiunilor, ulterior prevazandu-se ca ele sa aiba loc la San Francisco, incepand cu 25 aprilie 1945. Invitatiile la conferinta urmau sa fie lansate de guvernul american in numele viitorilor membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Guvernul provizoriu francez a ridicat obiectii, aratand ca nefiind invitat nici la Dumbarton Oaks si nici la Ialta, nu ar fi dispus ca invitatiile sa fie facute si in numele sau. Astfel incat cele patru puteri (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie si China) au lansat invitatiile numai in numele lor.
La Conferinta de la San Francisco au participat 50 de state, la cele 46 de state indeplinind conditiile fixate la Ialta adaugandu-se Bielorusia, Ucraina (ambele republici in cadrul U.R.S.S. la acea data), Danemarca si Argentina. Nu a fost prezenta Polonia, ca urmare a nerecunoasterii de catre S.U.A. a guvernului de orientare comunista instalat in aceasta tara de catre trupele sovietice (practica ce urma sa se generalizeze in intreaga Europa centrala si de est aflata in zona de ocupatie sovietica). Ulterior Poloniei i se va conferi calitatea de membru fondator, astfel incat in final numarul membrilor fondatori a fost de 51.
Primele sedinte ale conferintei au fost consacrate unor aspecte de organizare a lucrarilor si procedurii. A fost constituit un Comitet de conducere alcatuit din sefii celor 50 de delegatii participante sub presedintia sefului delegatiei S.U.A.. Comitetul avea conducerea generala a conferintei si decidea in orice problema majora politica sau de procedura. Un comitet executiv restrans, alcatuit din 14 state, printre care cele 4 puteri initiatoare, se ocupa de problemele curente ale conferintei. Au mai fost formate doua comitete generale: Comitetul deplinelor puteri (din 6 state) si Comitetul de coordonare (din statele alcatuind Comitetul executiv, care si-au trimis aici expertii), avand atributiile unui comitet de redactare.
Conferinta a lucrat in sedinte plenare, conduse prin rotatie de catre un presedinte , sef al uneia din delegatiile celor patru puteri initiatoare, si in comisii si comitete tehnice, unde s-a desfasurat munca propriu-zisa de stabilire a textelor Cartei.
Au functionat 4 comisii principale si, in cadrul lor, 12 comitete alcatuite din reprezentanti ai tuturor statelor prezente la Conferinta, fiecare avand sarcina sa redacteze o parte din Carta.
In toate organele conferintei s-a aplicat o procedura de vot cu majoritatea de 2/3. Ca limbi oficiale ale conferintei au fost stabilite: franceza, engleza, rusa, spaniola si chineza, in care trebuiau sa fie publicate toate documentele, iar ca limbi de lucru -; engleza si franceza (in care au trebuit traduse discursurile tinute in alte limbi).
In forma ei finala Carta a fost adoptata de plenul conferintei la 25 iunie 1945 si semnata de delegatii la ceremonia de inchidere din 26 iunie 1945.
Adoptarea Cartei a constituit un eveniment istoric, o manifestare a convingerii popoarelor intr-o organizare a relatiilor intre state care sa permita triumful marilor valori -; pacea, securitatea, progresul economic si social -; asupra fortei, dominatiei si inapoierii.
Textul Cartei, compus din 111 articole, apare substantial imbunatatit si completat fata de propunerile de la Dumbarton Oaks.
Conferinta de la San Francisco a constituit totodata un prilej pentru afirmarea rolului statelor mici si mijlocii, ale caror eforturi s-au indreptat in mare masura spre limitarea puterilor discretionare ale Consiliului de Securitate si a influentei membrilor sai permanenti.
Creatorii Cartei au dorit sa intemeieze o organizatie noua, desi cea veche, Societatea Natiunilor, exista inca din punct de vedere juridic.
Tara noastra a fost admisa in O.N.U. abia la 14 decembrie 1955, catre finele celei de a X-a sesiuni a adunarii generale. Rezolutia acestei sesiuni, cu nr. 995 (X), care a consfintit calitatea Romaniei de membru in organizatia mondiala, creata cu zece ani mai devreme, a pus capat unui act de nedreptate, ce tinea in mod abuziv tara noastra in afara O.N.U.. Desi Romania se alaturase Natiunilor Unite inainte de 1 martie 1945, data stabilita de Conferinta de la Dumbarton Oaks, ea nu a fost invitata la Conferinta de la San Francisco.
Aportul Romaniei din punct de vedere militar, adus la efortul de invingere a Germaniei naziste nu a fost recunoscut nici la Conferinta de Pace de la Paris (desi Italiei care a avut o contributie militara mult mai modesta i s-a recunoscut statutul de cobeligeranta). Astfel, tratatul de pace incheiat de Romania cu Natiunile Unite la 10 februarie 1947, consfintea, inca din preambul, situatia Romaniei de stat invins in razboi.
La 10 iulie 1947 guvernul roman a adresat secretarului general al O.N.U. cererea de admitere in organizatie. A trebuit insa sa treaca mai mult de opt ani de la acest demers pana cand Romania sa fie admisa in O.N.U., in primul rand datorita nerespectarii unor prevederi ale Tratatului de Pace de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, nerespectare datorata practicilor discretionare ale regimului comunist instaurat in Romania dupa alegerile din noiembrie 1946.
Cu toate acestea, in 1948, Romania a devenit membra a trei institutii specializate din sistemul Natiunilor Unite -; a Organizatiei Mondiale de Sanatate, a Organizatiei Meteorologice Mondiale si a Uniunii Postale Universale, iar in Uniunea Internationala a telecomunicatiilor era deja membra din perioada interbelica.
Romania a fost admisa in Organizatia Natiunilor Unite, impreuna cu alte 15 state: Albania, Bulgaria, Kampuchia, Ceylon (Sri Lanka), Finlanda, Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Spania si Ungaria. Un an mai tarziu tara noastra isi reia activitatea in Organizatia Internationala a Muncii, a carei membra fondatoare era din anul 1919. Apoi adera la Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, ªtiinta si Cultura (U.N.E.S.C.O.), precum si la Comisia Economica a O.N.U. pentru Europa, in care avea statut de observator inca din 1949.
Ulterior tara noastra participa, in calitate de membru fondator, la crearea unor organizatii internationale ca Agentia Internationala pentru Energia Atomica (1957), devine membra a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura-F.A.O. (1961), adera la Organizatia Aviatiei Civile Internationale-O.A.C.I. (1965) si la Organizatia Interguvernamentala Consultativa pentru Navigatia Maritima-I.M.C.O., iar in 1971 devine membra la Acordul General pentru Tarife si Comert (G.A.T.T.). In anul 1972 Romania devine membra a doua organisme financiare din Sistemul Natiunilor Unite: Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.) si Fondul Monetar International (F.M.I.).
In prezent Romania face parte din toate institutiile specializate din sistemul Natiunilor Unite, in cadrul carora desfasoara o ampla activitate de cooperare cu toate statele lumii.
Consemnarea in documentele bilaterale incheiate de tara noastra cu diverse alte state a atasamentului fata de principiile si scopurile Natiunilor Unite si a vointei de a recurge la mecanismele O.N.U., precum si acordarea de catre mass media romaneasca a unor spatii largi activitatii desfasurate de O.N.U. oglindesc si ele locul important pe care-l ocupa O.N.U. in ansamblul politicii externe romanesti si in perceptia opiniei publice din tara noastra.
Consiliul de Securitate al O.N.U. a cazut victima, intr-un timp foarte scurt, razboiului rece, mai exact rivalitatilor cauzate de acesta si a preluat tensiunile existente intre marile puteri initiatoare ale O.N.U., devenite acum competitori.
Astfel, intre 1945 si 1955 U.R.S.S. si-a exercitat dreptul de veto de saptezeci si sapte de ori pentru a preveni adoptarea de decizii in probleme asupra carora ea nu era de acord. In ansamblu, U.R.S.S. a exercitat dreptul de veto in trei sferturi din cele 149 de cazuri de veto exprimate in primii 30 de ani de viata ai O.N.U.. Obstructiile nu au venit insa numai dinspre U.R.S.S.. In perioada formarii si consolidarii O.N.U., S.U.A. nu au avut nevoie sa-si exercite dreptul de veto, deoarece puteau convinge o parte din membrii permanenti ai Consiliului de Securitate sa nu voteze o anumita rezolutie, evitand astfel situatia jenanta, de a exercita dreptul de veto. In plus S.U.A. aveau destula influenta pentru a determina o parte suficienta a celorlalti membri (nepermanenti) ai Consiliului de Securitate sa exercite un vot favorabil intereselor sale.
Atunci cand numarul membrilor organizatiei a crescut, S.U.A. nu si-au mai putut asigura sprijinul necesar, astfel incat acest stat a inceput el insusi sa obstructioneze anumite decizii, procedeu pe care nu cu mult timp in urma il condamnase. Pana la sfarsitul razboiului rece S.U.A. si-au exercitat dreptul de veto de saptezeci si doua de ori, dar in perioada de dupa 1966 S.U.A. au facut acest lucru de doua ori mai mult decat toti ceilalti membri permanenti ai Consiliului de Securitate la un loc.
Drept rezultat, activitatea Consiliului de Securitate a fost de numeroase ori paralizata atunci cand unul sau altul dintre membrii permanenti isi exercitau dreptul de vot, impiedicand astfel O.N.U. sa intreprinda actiuni colective. La aceste obstructii s-au adaugat crizele financiare repetate, cauzate de refuzul celor doua superputeri de a-si plati contributia financiara.
In ansamblu, conflictul ideologic din timpul razboiului rece a redus substantial capacitatea de actiune a O.N.U. pe care creatorii sai o proiectasera.
Cresterea numarului de membri a redus de asemenea capacitatea de a intreprinde actiuni concertate. Pe masura cresterii numarului de membri, organizatia a devenit din ce in ce mai putin omogena. Acest proces s-a accentuat, odata cu cea de a cincisprezecea Adunare Generala in 1960, cand saptesprezece state au fost admise in O.N.U., majoritatea fiind state africane.
In 1985 mai mult de jumatate din statele membre erau din Africa si Asia, in timp ce in 1945, la constituire, mai putin de un sfert erau tari de pe aceste doua continente. Dupa 1985 acest proces s-a accentuat in continuare, astfel incat tarile „lumii a treia" au devenit preponderente numeric in cadrul organizatiei mondiale generand o noua disputa, cea intre Nordul dezvoltat si Sudul subdezvoltat.
Sfarsitul razboiului rece a usurat cauza universalitatii O.N.U., atunci cand in 1991 Lituania, Letonia, Estonia, Coreea de Nord si Coreea de Sud au fost admise in aceasta organizatie, pentru ca anul urmator toate statele rezultate din dezmembrarea U.R.S.S. sa devina si ele membre. In anul 1994 odata cu admiterea ca membru a minusculului stat Palau O.N.U. a ajuns la 185 de membri, numar care este posibil sa creasca in continuare daca vor fi rezolvate controversele referitoare la statusul posibililor noi membri.
Cele trei principale obstacole in calea performantei O.N.U. (rivalitatea dintre marile puteri, insuficienta fondurilor si lipsa de unitate) au fost oarecum reduse odata cu sfarsitul razboiului rece.
Cel putin marile puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate au lasat la o parte rivalitatile dintre ele si au devenit mai cooperante in procesul mentinerii pacii internationale.
Cat de departe a putut merge cooperarea dintre U.R.S.S. si S.U.A. a fost foarte clar in 1990, atunci cand Iraq-ul a provocat criza din Golful Persic, invadand un stat independent, Kuwait-ul.
Efortul multinational, orchestrat de S.U.A., pentru a determina Iraqul sa respecte normele dreptului international nu ar fi fost posibil fara o colaborare efectiva intre cele doua superputeri. Dupa ce Rusia a devenit un stat cu un regim pluripartit, iar comunistii au pierdut puterea, climatul de colaborare a devenit si mai favorabil exercitarii functiei de management al crizelor, pe care trebuie sa o exercite Consiliul de Securitate. Noua atitudine cooperanta a celor doua superputeri, foste antagoniste, dar aflate inca in stare de competitie, a dus la un proces de reinnoire a eforturilor Natiunilor Unite de a asigura o eficienta sporita mentinerii ordinii mondiale si promovarii prosperitatii. Pentru aceasta, atat S.U.A. cat si Rusia au solicitat ca procesul de luare a deciziilor in cadrul Consiliului de Securitate sa se faca prin consens si de asemenea, ambele aceste state depun eforturi pentru a intari rolul Comitetului Militar.
Dupa 1991 premisele pentru realizarea unei Organizatii a Natiunilor Unite mai eficace si mai eficienta apar promitatoare, avand la baza capacitatea Consiliului de Securitate de a initia masuri colective, esentiale pentru mentinerea pacii in cadrul unei noi ordini mondiale. Cu toate acestea, incetineala si uneori lipsa de eficacitate a operatiilor de mentinere sau de impunere a pacii desfasurate sub mandat O.N.U., in diferite zone ale globului, inclusiv cele din Balcani ilustreaza imensele obstacole carora trebuie sa le faca fata un raspuns orchestrat la provocarile adresate comunitatii globale, mai ales acelor provocari ce constau in intensificarea si raspandirea tot mai mare a violentei interetnice, culminand cu conflictul armat, si genocidul ce se manifesta in multe state aflate in criza. Chiar fostul secretar general al O.N.U. Boutros Boutros Ghali arata in 1995: „Oriunde actionam ne confruntam cu cultura si cultul mortii".
Desi speranta cresterii eficientei si eficacitatii O.N.U. inca persista, se pare ca limitele functionale ale organizatiei rezida in insasi organizarea sa actuala, care nu corespunde intrutotul obiectivelor sale ambitioase si cu caracter de universalitate.

2.2. Scopurile si principiile Cartei Organizatiei Natiunilor Unite
Organizatia Natiunilor Unite este o organizatie interguvernamentala cu vocatie universala. In plus, ea urmareste atingerea unor scopuri si obiective multiple. Acestea se regasesc in Carta, asa cum a fost ea adoptata la San Francisco, la 26 iunie 1945.
Aceste scopuri sunt urmatoarele: sa mentina pacea si securitatea internationala. In acest scop O.N.U. va lua masuri colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor violari ale pacii si va infaptui, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o violare a pacii; sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de ele insele si de a lua orice alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale; sa realizeze cooperarea internationala, rezolvand problemele internationale cu caracter economic, social, cultural si umanitar, promovand si incurajand respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie; sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.
Pace, securitate, cooperare, justitie, drept international, relatii pasnice intre toate natiunile, egalitate in drepturi a popoarelor si dreptul lor de a-si hotari soarta, respectul demnitatii omului sunt valori comune ale tuturor natiunilor, pe care O.N.U., centrul coordonator al actiunilor internationale, este chemata sa le promoveze. In acest scop este nevoie sa fie respectate principiile cuprinse in articolul 2 al Cartei, mijlocul cel mai sigur pentru atingerea unor obiective majore, urmarite de omenire de-a lungul secolelor.
Identificam astfel un numar de concepte care, de la adoptarea Cartei O.N.U., cu mult mai mult decat inainte, s-au incorporat in filosofia umanista a zilelor noastre. Este o filosofie intemeiata pe increderea in posibilitatea progresului omenirii, in posibilitatile ei de a cladi un viitor mai bun, pe virtutile ratiunii, echitatii si intelegerii intre popoare, pe existenta unor interese comune tuturor. Carta reprezinta astfel un efort al ratiunii umane de a instaura o noua ordine in relatiile internationale, in armonie cu aceste concepte fundamentale.
Filosofia Cartei, care confera documentului o unitate organica, logica, nu este

Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui document, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza documentul:
In prezent fisierul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite document | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta