OBIECTIVE n7z16zi

1. Prezentarea modului de reflectare a calitatii organizarii si desfasurarii intregii activitati comerciale si a utilizarii resurselor in comert, prin intermediul indicatorilor economici.
2. Conceptualizarea notiunii de eficienta economica.
3. Conturarea criteriilor si indicatorilor de evaluare a eficientei activitatii comerciale.
4. Prezentarea modului de tratare a cheltuielilor de circulatie, ca expresie a consumului de resurse economice in comert.
5. Definirea notiunii de rentabilitate, ca sinteza a tuturor actiunilor privind realizarea unei calitati superioare a activitatii economice.
6. Conturarea cailor de sporire a eficientei, ca obiectiv fundamental al managementului in comert.


14.1. Continutul eficientei activitatii comerciale

Marimea si calitatea activitatii precum si modul de utilizare a resurselor economice de catre agentii comerciali se concretizeaza intr-un ansamblu de rezultate economico-financiare care definesc eficienta activitatii comerciale. Ea constituie principiul fundamental al existentei si prosperitatii oricarei firme comerciale si, pe un plan mai larg, conditia integrarii comertului in cerintele unei economii moderne.
Conceptul de eficienta este asociat in teoria si practica economica cu diverse forme de manifestare a rezultatelor obtinute de agentii economici, cum sunt: rentabilitatea, productivitatea factorilor de productie, eficacitatea capitalului, economisirea costurilor etc1. Privit ca principiu de organizare si conducere a activitatii
in economia de piata, el are insa un continut mult mai bogat s i, totodata, generalizator al tuturor rezultatelor favorabile obtinute de agentii economici.
Curentele de gandire economica din epoca moderna situeaza eficienta ca obiect definitoriu al s tiintei economice. Alegerea eficace in satisfacerea unor nevoi nelimitate cu resurse limitate sau maximizarea satisfacerii nevoilor sub constrangerea resurselor sunt expresii prin care eficienta este situata in centrul teoriei si practicii economice2.

Prin eficienta activitat ii economice, in speta a comertului, se intelege raportul dintre efortul economic depus si rezultatele obtinute de un agent economic si de comert in ansamblul sau, ori raportul dintre rezultate si efort.
Efortul se masoara prin consumul de resurse economice (materiale, umane si financiare), iar rezultatele prin volumul vanzarilor sau alte efecte calitative ale activitatii economice (cresterea profitului sau a productivitatii muncii, reducerea nivelului relativ al cheltuielilor de circulatie, promovarea progresului tehnic).
Locul celor doi termeni - efort si rezultate - in exprimarea eficientei are semnificatia sa. In principiu, se raporteaza efortul la rezultate in situatia in care resursele economice sunt prioritare prin caracterul lor limitat in deciziile conducerii, urmarindu-se a se evidentia consumul acestora pe unitatea de rezultat. Dimpotriva, se raporteaza rezultatele la consumul de resurse pentru situatia in care atingerea unui nivel al activitatii economice constituie obiectul deciziei, resursele disponibile urmand a fi angajate in acest scop.
Eficienta economica este expresia cerintelor unor legi obiective si, in primul rand a legii economiei de timp, care dirijeaza rationalitatea si comportamentul agentilor economici. Progresul economic este un obiectiv conditionat de economisirea muncii, respectiv a resurselor, in toate sferele activitatii economice.
Micsorarea costului distributiei prin perfectionarea activitatii comerciale duce, in primul rand, la sporirea randamentului capitalului comercial, prin folosirea unui capital mai mic pentru aceleasi rezultate sau obtinerea unor rezultate superioare cu acelasi capital. In acelasi timp, micsorarea costului distributiei duce la reducerea pretului de vanzare cu amanuntul, ceea ce permite o mai mare accesibilitate a produselor pe piata, la largirea pietei si, in final, la cres terea economica.
Interdependenta dintre comert si alte ramuri ale economiei nationale determina o interconditionare dintre eficienta comertului si eficienta acestora. Astfel, micsorarea consumului de resurse in sfera comertului determina deplasarea capitalului disponibilizat in raport cu nevoile circulatiei spre ramurile care produc masa fizica a bunurilor, contribuind la sporirea avutiei nationale. Totodata, prin accelerarea vitezei de circulatie a marfurilor, prin reducerea timpului de realizare a acestora, se micsoreaza timpul reproductiei, cu urmari favorabile asupra dezvoltarii economice. La randul sau, eficienta comertului, marimea resurselor consumate este conditionata de activitatea ramurilor cu care comertul intra in relatii. De exemplu, procesele de depozitare, formele de difuzare a produselor la consumatori, timpul de vanzare a marfurilor sunt conditionate de starea in care produsele sunt livrate de industrie, de mijloacele cu care circula si de rapiditatea cu care sunt incheiate tranzactiile comerciale. Aceasta interdependenta impune ca actiunile privind eficienta activitatii comerciale, criteriile de optimizare a diferitelor aspecte ale circulatiei marfurilor, sa fie apreciate prin prisma consecintelor pe care ele le au asupra
intregului circuit al miscarii marfurilor. De exemplu, modelele de optimizare a stocurilor au drept criteriu micsorarea cheltuielilor pe seama unei reale accelerari a vitezei de circulatie pe intregul parcurs producator-consumator si nu o simpla deplasare a stocurilor din comert la industrie sau invers, cu consecinte asupra micsorarii cheltuielilor de stocare numai la un singur partener. si in interiorul ramurii comertului, unde la distributia produselor participa mai multi intermediari, eficienta trebuie privita atat pentru fiecare intreprindere, cat si pentru ansamblul comertului. Miscarea marfurilor, atat prin veriga cu ridicata, cat si prin cea cu amanuntul, poate sa se desfasoare in conditii de eficienta pentru fiecare din ele, cu toate ca pe ansamblul comertului o asemenea miscare sa nu fie eficienta, solicitand cheltuieli mai mari.

14.2. Criteriile de apreciere a eficientei activitatii comerciale

Aspectele variate sub care se manifesta obiectivele economice din comert, eforturile facute pentru indeplinirea lor si rezultatele obtinute conduc la concluzia ca pentru exprimarea eficientei economice trebuie folosit un complex de indicatori, care sa evidentieze aceste raporturi la nivelul ramurii comertului si al fiecarei societati, pentru ansamblul activitatii comerciale si pentru diverse laturi ale acesteia.
In ceea ce priveste eficienta de ansamblu a comert ului, deci rezultatele conjugate prin interdependenta lor ale tuturor agentilor economici, se folosesc urmatorii indicatori:
• Productivitatea factorilor de productie (numar de personal, capital social) calculata ca raport intre volumul activitatii si fiecare din factorii respectivi. Ea poate fi comparata cu productivitatea factorilor de productie din industrie s i exprima
in dinamica schimbarea raportului dintre cei care produc si vand un volum de marfuri dat sau schimbarile in eficienta muncii lor.
• Veniturile la bugetul de stat aduse de comert , in principal cele provenite din impozitul pe profit, care cresc pe masura dezvoltarii activitatii, micsorarii consumului de resurse si sporirii eficientei economice.
• Timpul mediu de circulatie a marfurilor (ca raport intre stocurile medii la diferite grupe de marfuri si vanzarile medii zilnice) comparativ cu timpul mediu de productie a marfurilor respective, reflectand in dinamica schimbarile in calitatea distributiei.
• Numarul de salariati din comert fata de totalul populatiei active sau al salariatilor din economie. Indicatorul caracterizeaza, in mare masura, eficienta sociala a comertului, nivelul servirii comerciale.
• Nivelul relativ al cheltuielilor de circulat ie (cheltuielile la o mie de lei vanzari) caracterizeaza complexitatea si rationalitatea distributiei, acesta fiind diferentiat pe agenti economici de acelasi profil, in functie de felul in care ei isi gospodaresc resursele.
Eficienta activitat ii unei societati comerciale sau a diverselor laturi ale acesteia, ca expresie a minimizarii cheltuielilor sau a maximizarii rezultatelor, este apreciata pe baza urmatoarelor criterii: eficienta utilizarii resurselor economice
(materiale, umane si financiare), costul circulatiei marfurilor si rentabilitatea activitatii economice.
• Eficienta utilizarii resurselor economice se exprima prin indicatori in care resursele economice (ca efort) se raporteaza la rezultatele economice (ca efect), obtinandu-se consumul de resurse la o unitate de rezultat (de exemplu, valoarea fondurilor fixe sau valoarea fondurilor financiare la un milion de lei vanzari).
Printr-un raport invers se obtin rezultatele la o unitate de efort. Complementar se pot folosi indicatori care exprima coeficientii de utilizare a unor resurse in raport cu potentialul lor maxim (de exemplu, coeficientul de utilizare a capacitatii de transport, a unui utilaj, coeficientul de utilizare a timpului de lucru calendaristic3).
• Costul circulatiei (sau cheltuielile de circulatie) si rentabilitatea reprezinta criterii de apreciere a eficientei globale a activitatii economice a unei societati comerciale si, intr-o interpretare mai larga, sinteza calitativa a activitatii acesteia. In marimea acestor indicatori se regasesc atat modul de utilizare a factorilor de productie, cat si calitatea relatiilor cu partenerii, inclusiv conditiile de mediu.
• Alaturi de eficienta economica, teoria si practica activitatii comerciale delimiteaza si eficienta sociala sau eficienta pentru cumparatori, constand in calitatea deservirii comerciale. Un asemenea mod de abordare a eficientei este specific acelor domenii in care intreprinzatorii intra in relatii directe cu publicul, caruia trebuie sa-i asigure un anumit nivel al serviciilor oferite in momentul acceptarii schimbului.
Eficienta sociala se asociaza cu eficienta economica, un nivel ridicat al deservirii comerciale determinand formarea pentru fiecare unitate comerciala a unei clientele stabile, care, prin puterea ei de cumparare, determina volumul activitatii economice. Totusi cele doua forme pot sa nu se suprapuna, tendinta de economisire a resurselor, proprie intreprinzatorului, sa se rasfranga de la o anumita limita negativ asupra nivelului deservirii comerciale.
Eficienta sociala este apreciata prin indicatori privind marimea resurselor materiale si umane folosite in comert in raport cu numarul de locuitori deserviti (de exemplu, suprafata comerciala sau numarul de lucratori comerciali la o mie de locuitori), serviciile comerciale oferite in unitati, gradul de diversificare a sortimentului, calitatea relatiilor cu publicul si altii.
Comertul se inscrie prin criteriul eficientei sociale intre factorii care definesc calitatea vietii.

14.3. Cheltuielile de circulatie in comert

Eficienta activitatii comerciale este evaluata si prin marimea costurilor sau a cheltuielilor determinate de circulatia marfurilor de la producator la consumator. In acest indicator se reflecta conditiile proprii de desfasurare a activitatii de catre fiecare agent economic si modul de folosire a factorilor de productie.

14.3.1. Continutul si structura cheltuielilor de circulat ie in comert
Cheltuielile de circulatie reprezinta consumul de resurse economice, evaluate in bani, pentru infaptuirea circulatiei marfurilor de la producatori la consumatori.
Notiunea de cheltuieli de circulatie este asimilata frecvent in literatura economica termenului de cost de product ie, acesta fiind definit ca “totalitatea cheltuielilor corespunzatoare consumului de factori de productie pe care agentii economici le efectueaza pentru producerea s i vanzarea bunurilor materiale sau prestarea de servicii4”. Un asemenea punct de vedere poate fi explicat prin sensul larg de “productiv” pe care il au diverse activitati, printre care si comertul, in economia moderna si prin faptul ca vanzarea marfurilor - directa sau prin intermediari
- este o finalitate a productiei, costurile de orice natura fiind circumscrise acestui scop.
Reflectarea corecta a contributiei diverselor activitati economice la crearea si realizarea sub forma baneasca a valorii produselor pe piata a impus insa utilizarea unui termen care sa delimiteze cheltuielile efectuate cu schimbul produselor de cele efectuate pentru producerea lor. Se delimiteaza astfel, in cadrul costurilor globale din economie costurile de distribut ie, ca parte destinata operatiunilor comerciale5.
Evidentierea distincta a acestor cheltuieli este motivata atat de continutul lor diferit, cat s i de faptul ca ele detin o pondere insemnata in structura pretului de vanzare a produselor la consumatori, reprezentand la unele produse 30-40% din acest pret, iar la multe produse agricole depasind chiar costul de productie.
In practica financiara din tara noastra s-a adoptat termenul de cheltuieli de exploatare pentru totalul consumului de bunuri si servicii efectuate de agentii economici pentru desfasurarea activitatii lor6. In aceste cheltuieli se include si valoarea produselor (costul marfurilor) cu care agentii economici se aprovizioneaza de la furnizori pentru productie sau vanzare.
In lucrarea de fata s-a optat pentru conceptul de cheltuieli de circulat ie din doua motive: a) Notiunea de cheltuieli de circulatie este consacrata in gandirea economica si in practica agentilor economici din tara noastra; b) Cheltuielile de circulatie reflecta cu mai multa profunzime esenta lor de cheltuieli ocazionate de comercializarea produselor. Delimitandu-le de cheltuielile efectuate cu producerea bunurilor si serviciilor ca valori fizice si utilitati, se poate evidentia contributia comertului la crearea PIB.
Notiunea de cheltuieli de circulatie poate fi asimilata celei de cheltuieli de distributie.
Inscriind consumul de resurse in procesul realizarii marfurilor, rezulta ca notiunea de cheltuieli de circulatie priveste activitatea tuturor agentilor economici care participa la acest proces. Ca atare, ele sunt efectuate de producatori, care vand produsele prin relatii directe cu consumatorii, de comerciantii distribuitori, care cumpara produsele de la producatori s i le vand consumatorilor si de consumatori, in special productivi, care pastreaza produsele cumparate pana in momentul utilizarii lor, in situatia in care stocajul reprezinta o conditie a consumului.
Analizand continutul cheltuielilor de circulatie dupa natura proceselor economice si a mijloacelor care le genereaza se delimiteaza urmatoarele categorii de cheltuieli:
- cheltuieli materiale: combustibili, energie, apa, materiale de intretinere, uzura obiectelor de inventar, pierderi naturale la marfurile pastrate etc.;
- lucrari si servicii executate de tert i: intretinere si reparatii, chirii, transportul marfurilor, posta s i telecomunicatii, prime de asigurare, comisioane la cumpararea sau vanzarea titlurilor de valoare, cheltuieli pentru serviciile bancare, cheltuieli cu publicitatea etc.;
- impozite si taxe: taxa pe valoarea adaugata, taxe catre institutiile publice etc.;
- cheltuieli cu personalul: salarii, contributii la asigurarile sociale;
- cheltuieli cu amortizarea si provizioane: amortizarea imobilizarilor necorporale s i corporale, provizioane pentru deprecierea imobilizarilor necorporale si corporale s i pentru creante neincasabile;
- cheltuieli exceptionale: valoarea despagubirilor platite, amenzi, debite prescrise, pierderi din calamitati, donatii etc.
Cerintele cunoasterii stiint ifice si cele ale managementului au impus evidentierea analitica si folosirea unor clasificari pragmatice ale cheltuielilor pentru a putea identifica mai bine mijloacele de rat ionalizare a lor.
• O prima clasificare structureaza cheltuielile dupa forma de comert (cu materii prime si echipament industrial, cu produse agricole, cu bunuri de consum individual), grupele de produse (alimentare, nealimentare si alimentatie publica) si stadiile de circulat ie a marfurilor (cu ridicata si cu amanuntul) in care se efectueaza.
Potrivit specificului activitatii fiecarei ramuri de comert, ponderea grupelor de cheltuieli ca s i nivelul lor relativ sunt diferite de la o ramura de comert la alta. In principiu, circulatia cu ridicata se realizeaza cu un nivel relativ de cheltuieli mai mic decat circulatia cu amanuntul, iar comercializarea marfurilor alimentare este mai costisitoare decat cea a marfurilor nealimentare. In comertul cu ridicata, ponderea cea mai mare o detin cheltuielile cu transportul si cele cu depozitarea fata de comertul cu amanuntul unde cheltuielile cu remunerarea personalului si cu
intretinerea unitatilor ocupa locul principal.
O asemenea clasificare raspunde cerintelor unei politici de diferentiere a cotelor de adaos comercial pe ramuri de comert si pe grupe de marfuri, astfel incat acestea sa asigure conditiile de eficienta in comercializarea normala a oricarei grupe de marfuri.
• Dupa dependenta de volumul activitatii economice se disting doua categorii de cheltuieli: variabile si constante.
- Cheltuielile variabile se modifica (proportional sau neproportional) o data cu evolutia volumului activitatii (de exemplu, cheltuielile cu transportul marfurilor, cu salariile, pierderile naturale etc.).
- Cheltuielile constante sunt independente de volumul activitatii economice
(de exemplu, cheltuielile cu intretinerea bazei tehnico-materiale, cu chiria localurilor etc.), des i peste o anumita limita a activitatii ele pot sa creasca. De exemplu, cresterea volumului vanzarilor peste limita de folosire integrala a capacitatii de depozitare sau de vanzare impune construirea de noi spatii comerciale, care duce la marirea cheltuielilor de intretinere, a amortizarii localurilor etc.
Ca urmare a influentei diferite a cresterii volumului vanzarilor asupra celor doua categorii de cheltuieli, nivelul relativ global al acestora se reduce. Semnificatia practica a acestei grupari consta in posibilitatea evaluarii cheltuielilor pentru o perioada viitoare in functie de ritmul cresterii activitatii economice. In exemplul urmator, cheltuielile pentru anul T1 au fost determinate prin sporirea cheltuielilor variabile cu acelasi ritm de crestere a vanzarilor
(108 %) si mentinerea cheltuielilor constante la acelasi nivel absolut. Ca urmare a acestei evolutii, desi nivelul absolut total al cheltuielilor a crescut (105,3%), nivelul lor relativ a scazut (de la 15% la 14,63%) .
Exemplu:
Indicatori Anul T0 Anul T1 T1/T0 (%)
Volumul vanzarilor
(mil.lei)
2 000 2 160 108
Nivelul absolut al cheltuielilor (mil.lei)
300 316 105,3
- Variabile 200 216 108
- Constante 100 100 -
Nivelul relativ al cheltuielilor (%)
15 14,63
- Variabile 10 10
- Constante 5 4,63

Aceasta grupare a cheltuielilor permite, totodata, determinarea costului marginal al comercializarii, definit prin costul (cheltuielile) cu care se realizeaza o unitate valorica suplimentara dintr-un produs (de exemplu, un milion de lei). Acest cost are tendinta de scadere, datorita modului diferit in care reactioneaza cele doua categorii de cheltuieli la cres terea vanzarilor.
• Cerintele metodologice de urmarire a eficientei activitatii fiecarei unitati din componenta unei societati comerciale au impus evident ierea cheltuielilor distinct pe unitati operative si pe ansamblul societatii - cheltuieli generale ale societatii.
Desi in ambele structuri se regasesc grupe asemanatoare (salarii, intretinere, amortizari etc.), evidentierea in acest mod permite localizarea posibilitatilor de rationalizare a lor.
• Tot in scopul urmaririi eficient ei economice pe fiecare unitate operativa, cheltuielile de circulatie se grupeaza in directe si indirecte.
- Cheltuielile directe se pot identifica pe fiecare unitate dupa elementele care le determina. De exemplu, cheltuielile cu salariile sunt determinate de marimea si structura personalului, cheltuielile de intretinere si chiriile de marimea suprafetei comerciale etc.
- Cheltuielile indirecte se efectueaza de catre o societate comerciala pentru ansamblul unitatilor care o compun, repartizarea pe fiecare unitate facandu-se dupa diverse criterii (chei de repartizare). De exemplu, cheltuielile de transport se repartizeaza dupa cantitatea (valoarea) aprovizionarii fiecarei unitati, cheltuielile generale ale societatii dupa volumul vanzarilor sau numarul de personal etc.

14.3.2. Indicatorii cheltuielilor de circulatie

Pentru a masura cheltuielile de circulatie, a urmari dinamica lor si a le corela cu volumul activitatii economice se folosesc diferiti indicatori, absoluti si relativi, de nivel si de dinamica. Ei sunt proprii atat pentru activitatea de ansamblu a comertului, a unei ramuri sau agent economic, cat si pentru fiecare grupa de cheltuieli.
• Nivelul (volumul) absolut al cheltuielilor (Che) este expresia monetara a fiecarei cheltuieli, servind la calcularea tuturor indicatorilor economici de rezultate si,
in primul rand, a profitului.
• Nivelul relativ al cheltuielilor de circulat ie (Nche) este raportul procentual dintre nivelul absolut al cheltuielilor (Che) si marimea vanzarilor (V):
Che
×
= V
100
Nche .

El este un indicator calitativ al activitatii economice, o expresie a eficientei acesteia, deoarece desemneaza consumul diferit de resurse si modul de actiune al agentilor economici pentru vanzarea unei unitati valorice dintr-un produs.
• Cuantumul cresterii (reducerii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulatie (Q) reprezinta diferenta dintre nivelul relativ al cheltuielilor din perioada curenta s i cel din perioada de baza sau dintre nivelul relativ estimat si cel efectiv realizat pe o perioada: Q = Nche1 - Nche0.
• Ritmul reducerii (cresterii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulatie
(Rche) este dat de raportul procentual dintre cuantumul reducerii s i nivelul relativ al
Q
×
= Nche cheltuielilor din perioada de baza: 100
Rche .
0
Acest indicator masoara efortul depus pentru reducerea nivelului relativ al cheltuielilor; doua unitati comerciale pot realiza acelasi cuantum de reducere, dar cu o semnificatie de efort diferit. De exemplu, o unitate A a redus nivelul relativ al cheltuielilor intr-o perioada de la 15% la 14%, iar o unitate B de la 12% la 11%. In ambele cazuri, cuantumul de reduceri a fost acelas i, de 1%, ritmul de reducere a nivelului relativ, efortul depus, fiind insa diferit: de -6,66% pentru unitatea A si de -8,
33% (sensul trebuie interpretat de efort mai mare) pentru unitatea B.
• Economia relativa de cheltuieli (Eche), datorita reducerii (cresterii) nivelului relativ al cheltuielilor de circulatie, se calculeaza prin inmultirea cuantumului reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulatie cu volumul vanzarilor din
V
Q
= .
Eche × perioada curenta si impartit la 100: 100 1 si acest indicator este o expresie a eficientei activitatii economice, deoarece in marimea lui se concretizeaza rezultatele obtinute ca urmare a efortului depus sub forma consumului de resurse.

Exemplu de calculare a indicatorilor cheltuielilor de circulatie:
Indicatori
Anul T0 Anul T1 Calculul pentru T1
Volumul vanzarilor (mil.lei.) 2 000 2 160 -
Nivelul absolut al cheltuielilor
(mil.lei.)
300 316 -
Nivelul relativ al cheltuielilor
(%)
15 14,63
316 =
63 ,
14
100
×
2160
Cuantumul reducerii nivelului relativ al cheltuielilor (%)
- -0,37
37 ,
0
15
63 ,
14 =
-
-
Ritmul reducerii nivelului relativ al cheltuielilor (%)
- -2,53
37 ,
0 53 ,
2
100
=
×
15
Economia relativa de cheltuieli (mil.lei.)
- -8
×
-
2160
37 ,
0 =
8
100

14.3.3. Factorii care influenteaza marimea si dinamica cheltuielilor de circulatie

Asupra cheltuielilor de circulatie actioneaza un numar mare de factori, obiectivi si subiectivi, cu actiune asupra tuturor cheltuielilor sau numai asupra unei grupe. Ei determina in raport cu marimea, dinamica si structura cheltuielilor un ansamblu de relatii cauzale, cuantificabile, care reprezinta suportul teoretic al relatiilor scop mijloace din politica agentilor economici, respectiv al diverselor cai de rationalizare a cheltuielilor. Acestea din urma sunt mijloace prin care se intensifica actiunea pozitiva a unui factor, in sensul rationalizarii cheltuielilor.
Principalii factori care actioneaza aspra ansamblului cheltuielilor de circulatie sunt urmatorii:
• Volumul vanzarilor sau, intr-o interpretare mai larga, volumul activitatii economice.
Cresterea volumului vanzarilor determina obiectiv marirea volumului absolut al cheltuielilor de circulatie, deoarece sporeste masa marfurilor transportate, se efectueaza cheltuieli mai mari cu stocarea marfurilor, sporeste fondul de salarii etc.
Cres terea volumului cheltuielilor nu este insa proportionala cu cresterea volumului activitatii economice, deoarece nu toate cheltuielile de circulatie se afla in aceasta relatie de determinare. Dupa cum se cunoas te, numai cheltuielile variabile sunt influentate de cresterea vanzarilor, pe cand cele constante raman in suma absoluta neschimbate. In aceste conditii, volumul absolut al cheltuielilor creste neproportional cu vanzarile, ceea ce, in final, inseamna reducerea nivelului lor relativ.
• Structura vanzarilor pe grupe de marfuri si schimbarea acesteia in timp influenteaza atat volumul cat si dinamica cheltuielilor de circulatie. Sortimentul marfurilor determina, prin proprietatile fizico-chimice ale produselor, cheltuieli diferite de comercializare. Unele marfuri au volum mare si valoare mica (deci determina cheltuieli mari de transport, depozitare si pastrare), altele solicita prezenta unui sortiment larg pentru alegerea produsului de catre consumator (determinand cheltuieli mai mari cu stocarea). Marfurile alimentare se comercializeaza cu cheltuieli mai mari decat celelalte grupe de produse, iar in structura lor, legumele si fructele reclama cheltuieli de circulatie mai mult decat duble fata de cele provenite din industria alimentara.
Din aceste motive, schimbarile in structura vanzarilor in favoarea grupelor de marfuri cu nivel relativ al cheltuielilor mai ridicat determina obiectiv o modificare a volumului total al cheltuielilor, chiar daca celelalte conditii raman neschimbate
(volumul global al vanzarilor si nivelul relativ al cheltuielilor pe grupe de marfuri).
• Modul de distributie a marfurilor, care presupune: formele de mis care
(directa sau prin intermediari), numarul de verigi intermediare, distantele de la furnizori la beneficiari, felul transporturilor (cale ferata, auto, naval), influenteaza categoriile de cheltuieli legate de transport, depozitare, uzura ambalajelor de circulatie s i altele.
Evident, mis carea directa este cea mai economicoasa, ea evitand cheltuielile de depozitare facute de intermediari. Totusi, pentru unii agenti economici evitarea depozitelor angrosistilor se dovedeste mai costisitoare decat folosirea lor, ei trebuind sa tina legaturi in acest caz cu un numar mare de furnizori, sa achizitioneze cantitati de o anumita marime, care determina eficienta pentru furnizori, si sa-si dezvolte o retea de aprovizionare, ceea ce complica gestiunea proprie a stocurilor.
In privinta formelor de transport, fiecare dintre aceasta reprezinta conditia unei eficiente superioare pentru anumite grupe de marfuri. De exemplu, marfurile de volum mare se transporta avantajos pe distante lungi, cu mijloace feroviare adaptate utilizarii transconteinerelor pentru vehicularea lor intre statia de cale ferata si depozitul furnizorului si beneficiarului, dupa cum marfurile perisabile se transporta mai avantajos cu mijloacele auto, evitandu-se prin transportul “din poarta-n poarta” manipularile repetate.
• Asociata cu factorul de mai sus este viteza de circulat ie a marfurilor, respectiv timpul in care marfurile parcurg sfera circulatiei, deci trec de la producator la consumator.
In primul rand, de viteza de circulatie a marfurilor depinde amploarea procesului de stocare in comert, deoarece, pana in momentul realizarii lor, marfurile se afla sub forma de stocuri. La randul sau, procesul de stocare antreneaza variate cheltuieli legate de finantarea stocurilor, pastrarea lor in depozite sau expunerea lor
in unitatile de vanzare, pierderi normale in timpul pastrarii etc. Astfel, marfurile din grupa textile-incaltaminte sau metalo-chimice, datorita complexitatii sortimentului, impun stocuri mai mari decat marfurile alimentare si, drept urmare, cheltuieli mai mari cu finantarea lor. In schimb, marfurile alimentare solicita conditii deosebite de pastrare, unele dintre ele (legumele si fructele) impuse de insilozarea pe timp
indelungat.
In al doilea rand, accelerarea vitezei de circulatie, concretizata in marirea numarului de rotatii ale stocurilor, determina sporirea insasi a volumului vanzarilor, care reprezinta - asa cum s-a aratat mai inainte - un factor cu influenta pozitiva asupra tuturor cheltuielilor de circulatie.
• Productivitatea muncii este un factor cu actiune directa asupra cheltuielilor cu salarizarea personalului. Cresterea productivitatii muncii duce la o economie relativa de personal si, deci, de fond de salarii. Totodata, cresterea ei duce la marirea volumului vanzarilor, cu consecinte cunoscute asupra ansamblului cheltuielilor de circulatie.
• Ca factor cu spectru larg de influenta este inclusa s i complexitatea activitatii comerciale. Se intelege in acest cadru nivelul de dezvoltare a retelei comerciale, varietatea sortimentului oferit in unitati, numarul de personal care deserveste publicul, gama de servicii comerciale oferite la vanzarea marfurilor etc., care difera de la o forma de comert la alta si de la o firma comerciala la alta.
Organizarea superioara a activitatii comerciale desemneaza gradul sau de modernizare, cu influenta asupra cheltuielilor de circulatie. Modernizarea comertului duce la marirea cheltuielilor de circulatie, insa acest spor este in mare parte compensat prin cresterea volumului vanzarilor ca urmare a acestui proces.
• Cheltuielile de circulatie sunt influentate s i de factori externi activitatii comerciale, legati de mediul economico-social, juridic si administrativ in care functioneaza unitatile comerciale. Unele dintre aceste conditii influenteaza volumul vanzarilor (de exemplu, puterea de cumparare a populatiei) si, prin intermediul acestuia, marimea cheltuielilor. Altele, cum sunt tarifele pentru serviciile de gospodarire comunala (furnizarea energiei electrice si termice, tarifele pentru transportul marfurilor, tarifele pentru chirii etc.), precum si rata dobanzilor bancare influenteaza marimea cheltuielilor cu plata serviciilor catre terti.
14.4. Rentabilitatea activitatii comerciale

Rentabilitatea reprezinta criteriul fundamental de apreciere a eficientei activitatii comerciale, in marimea ei reflectandu-se toate raporturile dintre eforturile depuse si rezultatele obtinute de societatile comerciale. Tocmai acest continut de sinteza motiveaza abordarea ei in finalul criteriilor de evaluare a eficientei.
14.4.1. Continutul si indicatorii rentabilitatii

Rentabilitatea se defineste prin capacitatea unei societat i comerciale de a obtine din activitatea pe care o desfasoara un profit sau un beneficiu. O activitate se dovedeste rentabila (profitabila, avantajoasa) daca veniturile (incasarile) pe care le aduce acopera cheltuielile efectuate pentru desfasurarea ei si asigura un excedent de valoare reprezentat de profit.
Cele doua elemente determinante ale profitului - veniturile si cheltuielile - definesc starea de rentabilitate ca fiind expresia comportamentului rational al agentilor economici de maximizare a rezultatelor in conditiile folosirii unor resurse economice limitate. Profitul creste pe masura ce sporesc veniturile, folosindu-se aceleas i resurse sau resurse sporite intr-o proportie mai mica decat cresterea activitatii economice.
Motivarea profitului comercial, ca de altfel si a celorlalte forme de profit, rezida
in remunerarea unuia din factorii de productie si anume a capitalului. Investitorul - indiferent ca este un mic comerciant sau o societate pe actiuni - asteapta un beneficiu din utilizarea capitalului, altfel lipsind motivatia investirii lui. Alaturi de dorinta investitorului de a obtine un castig, profitul este motivat s i ca o recompensa a riscului ce insoteste investitia in economie7, unde actioneaza si factori aleatori, iar piata nu recunoas te utilitatea oricarei activitati. Cu toate ca managementul cuprinde actiuni de anticipare a evolutiei economice si exista forme institutionale de asigurare a riscului, nu poate fi omisa prezenta insuccesului sau a falimentului in activitatea oricarei societati economice, evitarea lor avand loc tocmai pe seama efortului fiecarei firme spre o rentabilitate permanenta. Pe seama profitului se asigura autofinantarea dezvoltarii economice, cointeresarea salariatilor in rezultatele activitatii lor si, prin marimea dividendelor acordate actionarilor, interesul publicului pentru cumpararea de actiuni si, deci, de crestere a capitalului unei firme.
Profitul comercial este, in cea mai mare parte, forma proprie de valorificare a factorilor de productie din interiorul comertului. Anumite conditii conjuncturale de piata, rezultatele obtinute de alte unitati economice unde o societate comerciala poate detine actiuni, diverse masuri de politica economica a statului pot influenta
insa marimea profitului. Se disting astfel trei tipuri de profit: profitul castigat prin initiativa proprie a fiecarui intreprinzator, profitul primit datorita unor imprejurari favorabile in activitatea acestuia si profitul admis, stabilit potrivit unor reglementari ale puterii publice.
Gradul de rentabilitate este diferit pe societati comerciale si pe ramuri de comert, datorita specificului distributiei din fiecare ramura (a felului circuitelor de miscare a marfurilor), a particularitatilor mediului economico-social in care isi desfasoara activitatea fiecare agent economic s i a modului in care ei isi gestioneaza resursele. Pentru acoperirea cheltuielilor de circulatie si asigurarea profitului, fiecare
intreprinzator comercial aplica la valoarea marfurilor cumparate de la furnizori un adaos comercial, de marimea caruia depinde pretul cu care isi vinde produsele.
Nivelul preturilor este insa supus concurentei, astfel ca pentru o anumita ramura de activitate el tinde sa se apropie de cele mai mici costuri de productie si de circulatie, determinand astfel indirect marimea cotelor de adaos ce pot fi practicate. O cota de adaos prea mare poate sa duca la lipsa de competitivitate a produselor datorita cresterii pretului de vanzare.
Rentabilitatea se exprima prin doi indicatori: profitul si rata profitului sau a rentabilitatii.
La nivelul unei societati comerciale, profitul se determina ca diferenta
intre suma veniturilor si suma cheltuielilor efectuate cu activitatea economica, inclusiv taxa pe valoarea adaugata si accizele percepute la vanzarea marfurilor.
• Veniturile (incasarile) obtinute din activitatea economica cuprind:
- veniturile din vanzarea marfurilor (cu ridicata sau cu amanuntul) la pretul care include adaosul comercial;
- veniturile din alte activitati (productie, prestari de servicii);
- veniturile financiare (incasarile din dobanzi pentru sumele din conturile bancare, incasarile de dividende pentru actiunile detinute la alte societati, diferenta de curs valutar);
- veniturile exceptionale (valoarea bunurilor valorificate prin dezmembrarea unor fonduri fixe casate, penalizari incasate, provizioane neutilizate).
• Cheltuielile efectuate pentru activitatea economica includ:
- costul marfurilor vandute (costul platit furnizorului);
- cheltuielile pentru alte activitati (costul produselor sau serviciilor realizate complementar activitatii de baza)
- cheltuielile de circulatie;
- cheltuielile financiare (cu dobanzile bancare, pierderi din creante, respectiv din participatii sau imprumuturi acordate, diferenta de curs valutar);
- cheltuielile exceptionale (despagubiri, amenzi, valoarea debitelor prescrise sau a debitorilor insolvabili, pierderi din calamitati)
Prin scaderea din venituri a cheltuielilor se obtine profitul brut sau impozabil. Asupra acestuia se aplica impozitul pe profit sub forma unei cote procentuale reglementata prin lege, obtinandu-se profitul net. Acesta capata destinatiile prevazute in statutul de functionare a societatii.
Rata rentabilitat ii (Rr) se determina ca raport procentual intre marimea
P profitului (P) si volumul activitatii comerciale (V): 100
×
= V
Rr .
Ea permite astfel o apreciere mai exacta a efortului depus de o intreprindere pentru a obtine profitul, volumul vanzarilor sintetizand in mod indirect consumul de resurse sau efortul facut.
Rata rentabilitatii se poate exprima s i ca raport intre profit si marimea fiecarui factor de productie sau a diferitelor elemente care compun patrimoniul, obtinandu-se, prin aceasta, expresii semnificative ale eficientei ca raport intre efectele si eforturile economice. Se calculeaza astfel rata rentabilitatii in raport cu capitalul propriu sau cu totalul capitalului utilizat, deci si cu cel imprumutat, diferenta dintre cele doua marimi reflectand contributia adusa la cresterea rentabilitatii de resursele suplimentare de capital.
Profitul luat in calcul poate fi profitul brut, profitul net sau profitul diminuat cu prelevarile pentru diverse fonduri, rata rentabilitatii in acest din urma caz avand semnificatie pentru marimea dividendelor ce pot fi acordate actionarilor.
Intre rata rentabilitatii capitalului si rata rentabilitatii economice exista urmatoarea relatie: nzarilor
Volumul va et
Profitul n et
Profitul n
×
= , propriu
Capitalul nzarilor
Volumul va propriu
Capitalul unde ultimul raport reprezinta coeficientul de rotatie a capitalului. Relatia de mai sus arata ca o societate comerciala poate avea o rata redusa a rentabilitatii in raport cu activitatea economica, dar ridicata in raport cu capitalul, ca urmare a sporirii numarului de rotatii ale acestuia.
Rata rentabilitatii poate fi calculata si in raport cu resursele umane folosite
(fonduri de salarii sau numar de personal), cu activul total al intreprinderii, cu investitiile care l-au creat, fiecare semnificand un aspect de eficienta a utilizarii resurselor economice.
Intre marimea profitului in raport cu numarul de personal si cu volumul vanzarilor se stabileste relatia: vanzarilor

Volumul
Profitul
Profitul
×
= , personal de

Numarul vanzarilor

Volumul personal de

Numarul unde ultimul raport reprezinta productivitatea muncii. Deci, rentabilitatea in raport cu numarul de personal sporeste direct proportional cu productivitatea muncii.

14.4.2. Factorii care determina marimea profitului

Fiind o diferenta intre venituri si cheltuieli, profitul este influentat de factori care actioneaza asupra acestor doua marimi.
Formarea veniturilor si a cheltuielilor prezinta particularitati in diferitele domenii de activitate din comert, astfel ca s i factorii de influenta sunt specifici pentru fiecare dintre acestea.
In domeniul circulatiei marfurilor, facand abstractie de costul produselor care este cuprins in suma egala atat la venituri cat si la cheltuieli, ponderea hotaratoare in venituri o detine adaosul comercial, iar in cheltuieli, cheltuielile de circulatie.
Adaosul comercial, reprezentand venituri, are asupra profitului o influenta pozitiva, in timp ce cheltuielile de circulatie au o influenta negativa. Profitul va fi cu atat mai mare cu cat va creste adaosul comercial si se vor micsora cheltuielile de circulatie. La randul lor, acesti doi indicatori depind functional (corespunzator figurii
14.1.) de o serie de elemente constitutive, care sunt considerate factori de influenta mediati asupra profitului.
Relatiile de dependenta a profitului de cele doua elemente ale sale sunt urmatoarele:
Profitul comercial
Volumul
Volumul adaosului comercial cheltuielilor de circulatie
Marimea cotelor
Volumul si
Nivelul relativ al
Volumul de adaos structura cheltuielilor pe si structura comercial pe aprovizionarilor grupe de vanza rilor grupe de marfuri ma rfuri
Fig. 14.1. Modul de formare a profitului comercial

• Volumul adaosului comercial depinde de volumul si structura aprovizionarilor de la furnizori si de cotele de adaos comercial pe grupe de marfuri, el fiind produsul celor doua elemente. Ambele sunt pentru intreprinzator marimi variabile, influentate de factori obiectivi si subiectivi.
- Volumul si structura aprovizionarilor depind de volumul si structura cererii populatiei, respectiv a vanzarilor, care, la randul lor, sunt determinate de puterea de cumparare a populatiei, fiecare intreprinzator “acoperind” o parte a acestora, definita prin cota sa de piata. Ea poate fi sporita insa pe seama concurentilor, prin castigarea unor noi segmente de consumatori, prin promovarea unor produse noi pe piata sau prin schimbarea insasi a structurii cererii in favoarea produselor pe care o anumita firma le comercializeaza. In conditiile in care cotele de adaos comercial raman neschimbate, cresterea volumului aprovizionarilor duce la marirea volumului adaosului comercial.
- Cotele de adaos comercial se diferentiaza pe grupe de marfuri in functie de marimea cheltuielilor de circulatie si de prezenta sau absenta taxei pe valoarea adaugata. Volumul global al adaosului comercial creste daca structura aprovizionarilor se schimba in favoarea marfurilor cu adaos comercial mai mare.
Volumul veniturilor din adaosul comercial se poate stabili prin cotele respective si in raport cu volumul vanzarilor, situatie in care cotele de adaos comercial (a) se transforma in cote de rabat (r) si se aplica asupra vanzarilor.
Transformarea lor se face potrivit relatiilor: a r
100
= a r si 100
= r a .
100 ×
+
100 ×
De exemplu, o cota de adaos de 25% corespunde unei cote de rabat de 20%:
25 =
20 =
%
20
100
×
= r si invers
%
25
100
×
= a
.
25
100
+
20
100
Deci, intre adaos comercial s i rabat comercial nu este o diferenta ca suma, ci ca exprimare procentuala (cota). Sa consideram urmatorul exemplu:
Volumul aprovizionarilor = 5 000 mil.lei
Adaos comercial 25% = 1 250 mil.lei
Volumul vanzarilor = 6 250 mil.lei.
Aplicand asupra volumului vanzarilor cota de adaos (25%) transformata in cota de rabat (20%), se obtine aceeasi suma de 1 250 mil.lei.
O asemenea transformare este utila pentru estimarea rezultatelor financiare, firma comerciala calculandu-si veniturile pe baza cotelor de adaos practicate in raport cu volumul vanzarilor prognozat s i nu cu cel al aprovizionarilor.
• Cheltuielile de circulatie sunt influentate de volumul si structura vanzarilor si nivelul relativ al cheltuielilor pe grupe de marfuri, volumul total al cheltuielilor fiind produsul dintre aceste doua marimi. Cheltuielile de circulatie vor creste, de exemplu, daca structura vanzarilor se va schimba in favoarea marfurilor care impun cheltuieli mai mari de comercializare.
Adaosul comercial si cheltuielile de circulatie se interconditioneaza ca factori de determinare a marimii profitului. Cote de adaos comercial mai mari, care asigura si venituri superioare, sunt specifice grupelor de marfuri sau sunt practicate de societatile comerciale care au si cheltuieli mai mari. Totusi aceasta concordanta nu este prezenta strict in toate situatiile, astfel ca decalajul dintre ele se rasfrange direct asupra marimii profitului. Elementul care tinde sa mentina concordanta este pretul de vanzare si, implicit, concurenta.
Pentru celelalte sectoare de activitate din comert, cum sunt productia de bunuri si servicii, achizitionarea si valorificarea de produse agricole s i altele, profitul provine din diferenta dintre incasarile la livrarea produselor si serviciilor si cheltuielile efectuate pentru producerea lor. Incasarile sunt dependente de pretul pietei la care se vand produsele si serviciile, dictat de concurenta, iar cheltuielile de costurile de productie, de tehnologiile aplicate si de productivitatea muncii in fiecare unitate.
Alaturi de veniturile si cheltuielile din activitatea de baza (rezultatele din exploatare), profitul este influentat si de veniturile si cheltuielile financiare (rezultatul financiar) si de veniturile si cheltuielile exceptionale (rezultatul exceptional. Profitul creste astfel in masura in care societatea detine titluri de plasament (actiuni, obligatiuni) la alte societati, care ii aduc dividende sau dobanzi, precum si disponibilitati din conturi bancare, care pe langa sporirea capacitati de lichiditate ii aduc dobanzi. De asemenea, profitul este influentat favorabil de lipsa debitorilor insolvabili, a pierderilor din creante, a amenzilor, penalizarilor si despagubirilor catre terti etc., care sunt rezultatul gospodaririi eficiente a patrimoniului si desfasurarii unei activitati in spiritul disciplinei financiare.
In afara profitului castigat prin initiativa proprie, in activitatea societatii comerciale poate aparea si un profit suplimentar, denumit profit primit, datorita unor conditii favorabile in evaluarea activului si pasivului bilantului intre inceputul si sfarsitul anului. Unele componente ale acestuia isi pot spori valoarea, ca de exemplu, actiunile pe care le detine o societate la o alta societate, schimbari favorabile in rata dobanzilor la creantele detinute, schimbari ale cursului leului fata de valutele pe care societatea le detine in cont8.
De asemenea, pentru unele intreprinderi sau grupe de marfuri, marimea profitului rezulta din anumite reglementari ale preturilor de catre stat, din negocierea preturilor intre producatori si distribuitori, din reglementari de taxe vamale, subventii acordate de stat etc., fiind deci partial legat de efortul intreprinderii. Acesta este denumit profitul admis si face parte din parghiile de actiune a statului in cadrul mecanismului pietei.

14.4.3. Repartizarea profitului

Profitul, indiferent de forma in care este obtinut (castigat, primit sau admis), este considerat un rezultat al participarii factorilor de productie la activitatea economica s i un drept al acestora. Asupra lui greveaza insa puternic obligatiile catre bugetul statului sau al organelor publice locale, sub forma impozitelor, astfel ca in

8 O asemenea evaluare devine posibila prin calcularea profitului ca diferenta intre valoarea totala a activelor unei societati (imobile, materiale, stocuri, creante, titluri in efecte de comert) s i valoarea datoriilor fata de terti (nonproprietari societatilor) pe termen lung s i mediu (obligatii bancare) si pe termen scurt (furnizori s i altii). (A. Babeau: lucrare citata, pag.9) prosperitatea firmei si in marimea profitului sunt in egala masura interesati salariatii, proprietarii, managerii s i statul.
Cum prosperitatea unei firme depinde de investitiile de capital, prima destinatie a profitului o reprezinta formarea fondului de dezvoltare, pentru autofinantarea investitiilor si a cresterii necesarului de mijloace circulante si formarea fondului de rezerva (valori materiale) pentru prevenirea dezechilibrelor. Aceste fonduri micsoreaza in mod firesc beneficiile care revin proprietarilor factorilor de productie, dar, prin scopul lor, devin premisa viitoarei cresteri superioare a activitatii economice.
Rolul autofinantarii in cresterea economica reiese si din modul in care statul stimuleaza alocarea de catre agentii economici a unei parti mai mari din profit pentru dezvoltare, prin impozitarea acestei parti cu un procent mai mic decat pentru intregul profit sau chiar neimpozitarea profitului reinvestit.
Din profitul ramas se constituie o serie de fonduri pentru recompensarea factorilor de productie participanti la obtinerea lui. Astfel, pentru personalul comercial se constituie fondul de participare a salariatilor la profit, fondul pentru actiuni socio-culturale (construirea de locuinte s i unitati de deservire sociala, organizarea de actiuni culturale in favoarea salariatilor etc.), fondul de premiere si alte fonduri hotarate de adunarea generala a actionarilor. Regiile varsa diferenta ramasa dupa formarea acestor fonduri la bugetul statului.
Societatile comerciale pe actiuni recompenseaza participarea capitalului la obtinerea profitului prin acordarea de dividende persoanelor, altor societati sau statului pentru actiunile detinute. Cota medie a dividendelor este foarte diferita de la o societate la alta. In tarile dezvoltate economic ea se situeaza de obicei in jurul ratei dobanzii. Ceea ce este insa la fel de importanta ca si marimea dividendelor este cotatia la bursa a actiunilor, a caror valoare cres te in functie de marimea dividendului adus. Daca se mai adauga la aceasta si faptul ca veniturile din dividende sunt impozabile, sunt explicabile practicile unor societati de a renunta, cu acordul actionarilor, la plata dividendelor, capitalizandu-le, profitul superior obtinut pe aceasta cale si prosperitatea firmei ducand la cres terea cursului actiunilor si a dividendelor in viitor. De asemenea se foloseste procedeul de a distribui gratuit actiuni in contul dividendelor, bineinteles daca cursul bursei este acoperitor pentru dividendul primit.
In afara dividendelor firmele practica si alte forme de cointeresare a salariatilor (inclusiv a managerilor) in rezultatele activitatii lor cum sunt: premiile, indemnizatiile pentru membrii consiliilor de administratie, distribuirea gratuita de actiuni salariatilor, asigurarile pentru salariati etc.
14.5. Caile de sporire a eficientei activitatii comerciale

Din insusi continutul eficientei economice rezulta ca sporirea acesteia consta fie din maximizarea rezultatelor la un anumit efort economic, fie din minimizarea eforturilor, a cheltuielilor de resurse, pentru obtinerea unui rezultat. Continutul complex al activitatii comerciale si aspectele variate pe care le ia eficienta economica determina optiuni ale conducerii pentru ambele posibilitati din relatia efort-rezultate.
O prima cale de sporire a eficientei o constituie cresterea volumului vanzarilor (a activitatii economice), care conduce direct la marirea profitului. Pentru a obtine insa o rata a rentabilitatii superioara trebuie ca ritmul de sporire a profitului sa devanseze pe cel al vanzarilor.
Cresterea volumului vanzarilor intalnes te - cum este stiut - restrictii, determinate de capacitatea pietei si de concurenta, astfel ca infaptuirea ei depinde hotarator de adaptarea la cerintele pietei. Pe de alta parte, la un anumit nivel al vanzarilor apare costul marginal sporit, ceea ce inseamna ca o unitate suplimentara de vanzari se realizeaza cu cheltuieli mai mari si, ca atare, aduce un profit mai mic.
Depasirea acestui prag impune un efort de investitii care influenteaza profitul obtinut.
Rezulta deci ca sporirea vanzarilor in scopul cresterii eficientei trebuie insotita de o schimbare calitativa continua a activitatii economice, care conditioneaza insasi posibilitatea cresterii ei cantitative.
Cea de-a doua cale de sporire a eficientei o constituie minimizarea consumului de resurse la un anumit rezultat sau, altfel definita, rationalizarea diferitelor categorii de cheltuieli. Termenul de rationalizare semnifica situatii in care si o crestere a unei cheltuieli poate sa aduca un efect superior, ceea ce-i confera caracterul de eficacitate.
Principale cai de rationalizare a cheltuielilor sunt urmatoarele:
• Accelerarea vitezei de circulatie a marfurilor conduce la micsorarea timpului in care marfurile parcurg sfera circulatiei, cu consecinte asupra consumului de resurse in acest spatiu s i timp. Cu cat se largeste teritorial piata si sporeste numarul de participanti la actele de schimb, distributia se amplifica, rationalizarea ei fiind insa posibila prin modernizarea proceselor de transport, depozitare, pastrare si vanzare a marfurilor. Desigur, perfectionarea acestor procese se face cu cheltuieli mai mari, dar prin accelerarea vitezei de circulatie ca efect al lor se mareste numarul de circuite ale capitalului intr-o perioada data s i, ca urmare, are loc cres terea masei profitului.
• Cresterea productivitatii factorilor de product ie (numar de personal, suprafete comerciale, capital banesc) are drept consecinta, prin randamentul crescut al factorilor respectivi, micsorarea consumului acestora pe unitatea de rezultate.
Diminuarea consumului de resurse nu trebuie inteleasa ca o scadere absoluta, fizica sau valorica a lor, ci una relativa, in raport cu activitatea economica. Mai mult, si pentru comert se constata un randament de scara, concentrarea resurselor in unitati mari dovedindu-se mai eficienta decat dispersarea lor in unitati mici.
• Sporirea randamentului factorilor de productie este conditionata de modernizarea bazei tehnico-materiale a comertului, intelegand prin aceasta, intr-o interpretare generala, sporirea functionalitatii sale, de la proiectarea depozitelor pana la utilajele de expunere a marfurilor in unitatile de vanzare.
• Cum modernizarea este insotita de investitii de capital, diminuarea acestora poate fi realizata prin folosirea intensiva a bazei tehnico-materiale existente (obtinerea de rezultate mai mari cu aceleasi fonduri), insotita de procedee moderne de amenajare interioara si de desfasurare a activitatii unitatilor operative.
• Cresterea eficientei economice este si rezultatul direct al perfect ionarii sistemului de conducere economica, respectiv al procesului de luare a deciziilor cu privire la alocarea resurselor si la organizarea activitatii economice. El presupune totodata folosirea larga a mijloacelor electronice de inregistrare si prelucrare a informatiilor ca o conditie a analizei eficacitatii deciziilor ce se iau.
Eficienta economica devine astfel, prin sfera larga a aspectelor care o definesc si a masurilor care determina cresterea ei, expresia calitativa a intregii circulatii a marfurilor s i un obiectiv fundamental de cercetare in teoria comertului.

REZUMAT
• Eficienta economica este raportul dintre eforturi si rezultate sau dintre rezultate s i efort in desfasurarea activitatii comerciale. Efortul se masoara prin consumul de resurse economice, iar rezultatele prin volumul vanzarilor sau alte efecte calitative ale activitatii economice.
• Aspectele variate sub care se manifesta obiectivele economice in comert, eforturile facute pentru indeplinirea lor si rezultatele obtinute impun folosirea unui sistem de indicatori pentru exprimarea eficientei economice grupati pe trei criterii: eficienta utilizarii resurselor economice, costul circulatiei marfurilor si rentabilitatea activitatii economice.
• Eficienta economica se asociaza cu eficienta sociala a comertului sau eficienta pentru cumparatori, constand, in principal, din calitatea servirii comerciale.
• Cheltuielile de circulatie exprima, prin natura lor, consumul de resurse economice in comert. Ele se grupeaza dupa variate criterii (de cunoastere si pragmatice) si sunt puse in evidenta de diferiti indicatori, de nivel si dinamica, absoluti si relativi. Indicatorul principal este nivelul relativ al cheltuielilor de circulatie sau cheltuielile de circulatie la o mie de lei vanzari.
• Cheltuielile de circulatie sunt influentate de numerosi factori, reprezentand relatii cauzale, de determinare a marimii lor. Din acesti factori rezulta caile de actiune pentru rationalizarea cheltuielilor de circulatie.
• Rentabilitatea reprezinta criteriul fundamental de apreciere a eficientei activitatii comerciale, in marimea ei reflectandu-se toate raporturile dintre eforturile depuse s i rezultatele obtinute de societatile comerciale.
• Rentabilitatea exprima capacitatea unei unitati de a realiza un profit, adica de a acoperi cheltuielile din venituri si de a obtine un excedent de valoare reprezentat de profit.
• Marimea rentabilitatii se evalueaza prin doi indicatori: marimea profitului si rata rentabilitatii.
• Profitul reprezinta diferenta dintre suma veniturilor si suma cheltuielilor efectuate cu activitatea economica (inclusiv taxa pe valoarea adaugata), iar rata rentabilitatii se determina ca raport procentual intre marimea profitului si volumul activitatii comerciale. De asemenea, ea se calculeaza ca raport intre profit si marimea capitalului comercial sau numarul de personal folosit.
• Din modul de calculare a profitului rezulta factorii care influenteaza marimea lui si caile de crestere a acestuia. Ei sunt legati de sporirea volumului
incasarilor s i de rationalizarea cheltuielilor.
• Profitul net al unei societati (profitul ramas dupa scaderea impozitului pe profit) se foloseste potrivit prevederilor statutului de functionare a societatii comerciale. Un loc important in destinatiile lui il ocupa alocarile pentru fondul de dezvoltare, cresterea acestuia permitand autofinantarea activitatii societatii.
• Caile de sporire a eficientei activitatii comerciale sunt legate de cele doua elemente ale raportului prin care se defineste eficienta: eforturi si rezultate. Eficienta spores te prin marirea rezultatelor la acelas i consum de resurse sau prin reducerea consumului de resurse pe unitatea de rezultat.
INTREBARI RECAPITULATIVE
1. Explicati eficienta ca principiu fundamental al economiei de piata.
2. Prezentati criteriile de evaluare a eficientei activitatii comerciale ca raport intre efort si rezultate sau invers.
3. Prezentati diversele clasificari ale cheltuielilor de circulatie si utilitatea lor.
4. Cum influenteaza viteza de circulatie a marfurilor sau productivitatea muncii marimea si dinamica cheltuielilor de circulatie ?
5. Cum se motiveaza profitul in structura pretului produselor ?
6. Ce semnificatie au indicatorii exprimand rata rentabilitatii activitatii economice, a capitalului s i a resurselor umane?

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham-Frois, G.: Economie politique, Ed. Economica, Paris, 1988
2. Aomeuf, J.: Dictionnaire des sciences economique, Presses Universitaires de France, 1956
3. Babeau, A. -; Le profit, Presses Universitaires de France, Paris, 1989
4. Dobrota, N.(coordonator) -; Economie politica, Ed. Economica, Bucuresti,
1995
5. Niculescu M. -; Diagnostic global strategic, Editura Economica, Bucures ti,
1997
6. ***Ministerul Finantelor - Sistemul contabil al agentilor economici, Ed.
Economica, Bucuresti, 1993